Arhivă pentru Mai 2010

sunetul şi perechea

Mai 27, 2010

noaptea mă năucea cu trompeţii ce sunau stingerea
printre cărămizile pe jumătate dezbracate
aş fi dat orice să nu le mai văd
maieurile pătate de igrasie
şi tencuiala de la subţiori

în parc, băncile stinghere se trag mai la margine
scoţându-şi ciorapii plini de noroi uscat
şi stau aşa privind la lună
până li se umplu spătarele de lacrimi
îşi trag nasul şi scuipă astmatic alături

printre pietrele înghesuite sub asfaltul uniform
sunt destule ce profeţesc reîntoarcerea la bunele maniere
când şoaptele roţilor spărgeau seminţe la bordură
susurând a macadam şi a daltă
printre hohote umede

copacii rahitici îndură cu greu gazele scăpate
iar frunzele spânzură în bătaia vântului
undeva printre claxoane şi cabluri
cerul se strecoară până la peţiol
încercând resuscitarea

oraşul meu şi-a trimis toate vrăbiile în şomaj
a disponibilizat toate ciripiturile
iar porumbeii gureşi au plecat care unde în căutarea unui job
lăsându-şi ouăle imaginare în grija umbrelor
noroc cu ciorile ce-au rămas să-mi arate cerul negru
despuindu-mă de atâta lumină

Anunțuri

Superficialitatea

Mai 27, 2010

E plină lumea de oameni superficiali. Superficiali în ce fac, în ce gândesc şi în ce simt. Cu alte cuvinte, lipsiţi de capacitatea de a desăvârşi un lucru, de a-l face ca lumea şi totodată neînstare de vreo adâncime a gândurilor şi a sentimentelor. În plus, incapabili de a-şi da seama că sunt ceea ce sunt.
Sentimentele lor sunt focuri de paie, sau dacă sunt mai intense, nu aduc mult bine celor din preajmă; gândurile lor, chiar când e vorba de oameni inteligenţi, sunt aproximative, volatile, chiar zănatice, oricum fără temei adânc. Asta nu înseamnă neaparat că sunt inactivi şi apatici. Aşa cum există proşti harnici, există oameni superficiali care îşi fac treburile cu sârg (chiar când avânturile le sunt scurte), dar, Dumnezeu ştie cum , ce fac ei iese anapoda, mai mult strică decât dreg, aduc mai multă pagubă decât spor. Îi mănâncă un fel de nelinişte, care îi face veşnic nerăbdători şi pripiţi, îi pune mereu într-o agitaţie deşartă, îi determină să sară iute de la una la alta, cheltuind o energie care se aprinde şi se stinge din propria ei puţină substanţă, fără a fi în stare să se aplice cu stăruinţă şi cu coerenţă unui obiect. Unii sunt simpatici, pot chiar inspira un fel de tandră compasiune, însă, privviţi fără superficialitate, oamenii aceştia, în inconştienţa lor, sunt dăunători celor din jur şi, îndeobşte tuturor. Măcar pentru că nu te poţi bizui pe ei, oricâte ar făgădui în uşuraticele lor elanuri. Mai există şi o altă specie de oameni superficiali, dar nu prin firea lor, ci printr-o atitudine mai mult sau mai puţin deliberată. Aceştia lucrează de mântuială (adică doar să se mântuie de o treabă, să isprăvească cu ea), nu pentru că n-ar putea şi altfel, ci pentru că nu simt îndemnul interior de a lucra cum se cuvine. Le prieşte lenea, chiulul şi delăsarea, nu-i stimulează nimic. Această stare de spirit, răspândindu-se, devine un flagel social şi apare mai ales în orânduiri nedrepte.
Rezultatul unei acţiuni efectuate cu superficialitate este defectuos şi deficitar. Lucrul rău făcut nu corespunde standardului minimal de calitate şi nu rezistă probelor funcţionale. Fie că produsul nu-şi atinge menirea: ce trebuie să taie nu taie, ce trebuie să fie gustos nu are gust, ce trebuie să crească rămâne pipernicit, ce trebuie să meargă stă, uşa nu se potriveşte cu tocul, nici cheia cu broasca. Fie că, mai rău, chiar la o solicitare normala, se produc accidente şi catastrofe: podurile se surpă, cazanele explodează, clădirile şi avioanele se prăbuşesc, trenurile o iaau razna şi instalaţiile iau foc.
Acestea sunt efecte. Cauza lor este un rău social la a cărui rădăcină se află un rău moral. Cine lucrează prost, indiferent de motive, se preface că lucrează bine. Astfel că această specie de superficialitate operează un tensfer de la realitate la aparenţă. Ceea ce este vorba mincinoasă în sfera adevărului este fapta mincinoasă în sfera acţiunii. Nici o societate omenească nu poate rezista indefinită atunci când se întemeiază pe minciună, pe dubla minciună a vorbei şi a faptei. Simulacrele nu durează.
Într-adevăr, înttre omul care lucrează temeinic şi cel care nu face aşa există o deosebire esenţială. Cel dintâi sapă brazdă adâncă, face lucruri trainice, slujeşte unei durate. Fapta celui de-al doilea se degradează grabnic, se ponoseşte şi se destramă, cade în paragină. Prost făcute, şoselele se desfundă şi canalele se înfundă, vagoanele devin nişte ruine călătoare, oraşele cad pradă pulberii şi buruienii, statuile coclesc şi se lasă într-o rână. Şi păgubiţi suntem cu toţii buni şi răi. Păgubiţi şi pe desupra decăzuţi de la una din cele mai mari demnităţi ale omului: aceea a lucrului bine făcut.
Am dat exemple din sfera tehnică şi materială pentru că sunt mai grăitoare intuiţiei imediate. Dar tot atâta rău fac în partea spiritului cei care lucrează după ureche. Asta înseamnă să-ţi încropeşti avutul minţii pe apucateşi din auzite, din ceea ce circulă, neverificat, prin aerul vremii, din locuri comune, din prejudecăţi neroade, din informaţii la a doua mână, din cultura de almanah sau din lecturi rău mistuite. Cei cărora le place să trăiască aşa au totuşi cumva sentimentul unei carenţe fundamentale şi atunci caută o compensaţie în falsa profunzime, în folosirea, fără o lungă strădanie a cugetului, a câtorva vorbe care sună adânc, a câtorva idei, pline de gând la origine, şi apoi golite, deteriorate şi tocite de folosirea lor de către asemenea trişti veleitari.

Petru Creţia – Eseuri morale – Editura Muzeul Literaturii Române Bucureşti – 2000

furia

Mai 25, 2010

răstignirea prin vorbe, prin faptă, prin gând
cernerea ruginii pleoapele arzând
printre răsuflări,
doruri şi uitări
lumina ce taie în viu brazde-adânci
lacimă şi sare
scurse printre stânci
haită, urlet, bale,
chin turnat în trup
preaplinul ca stare
cercul întrerupt
apele furiei
sapă-n temelie
arderea de toate
mi-a fost dată mie

muntele ce uită să mai fie munte
noaptea ce se pierde de a nopţii gintă
ura ca-ntrebare, ura ca răspuns
aripi retezate,
vise ce n-au plâns
ţintuită frunte printre întrebări
voiam a cunoaşte
surpat-am schimbări

Prostia

Mai 25, 2010

Prostia, ca slăbiciune a minţii, nu este vreo vină, vreun viciu sau vreun păcat, este un dat genetic; cineva este prost aşa cum are ochii albaştri sau muşchii puternici. Fapt este că prostul, prost fiind, nu poate pătrunde în miezul lucrurilor, nu are discernământ, percepe faptele în sine, desprinse din contextul lor, e incapabil să asocieze sau să disocieze, nu poate nici analiza o stare de lucruri cât de cât complexă, nici sintetiza elemente în aparenţă disparate. Cum lumea îi este greu de înţeles, o potriveşte el cumva puţinei sale înţelegeri, punând de bine, de rău la un loc noţiuni false ori confuze, de obicei preluate anapoda din lunga şi bogata tradiţie a prostiei omeneşti. Lucru firesc, pentru că, neeputând abstractiza, prostul trebuie să se folosească de generalizări gata făcute de alţii, la fel de proşti ca şi el, dacă nu mai rău. Într-adevăr, dintre două sau mai multe posibilităţi, prostul o alege fără greş pe cea mai stupidă şi apopi se odihneşte asupra ei. Ar fi de scris o morfologie a prostiei, în care diversele ei manifestări să fie elaborate şi sistematizate ca paradigme, şi o sintaxă a ei, adică o teorie a felului în care se desfăşoară prostia, a dezacordurilor, a pleonasmelor şi a elipselor ei, care nu sunt o economie de expresie, ci simple lacune prin care se strecoară incoerenţa. Prostul nu are o clară conştiinţă de sine, nu învaţă din experienţă şi ca atare nu este autocorectiv. Prostia se hrăneşte din puţinul ei şi se regenerează din propria ei substanţă, rămânând mereu egală cu sine. Într-o însemnare intitulată Caracter de prost, Eminescu vorbeşte de „Luarea metaforelor ad litteram” şi de „stăruinţa în neghiobie”. Într-adevăr, şi e o observaţie subtilă, cum ar putea suplini prostul cel de-al treilea termen al comparaţiei, a cărui absenţă este definitorie pentru metaforă, când el nu e în stare nici de o comparaţie desfăşurată, lipsindu-i capacitatea de a observa similitudini? Dacă îi vorbeşti de noaptea nefiinţei, el crede că se lasă întunericul şi aprinde lampa. Cât despre „stăruinţa într-o neghiobie”, ea este una din principalele caracteristici, şi dintre cele mai de temut ale omului prost, care, pe cât de uşor concepe o idee neroadă, pe atât de greu se desparte de ea. Mobilitatea şi readecvarea sunt prerogative ale inteligenţei. În tradiţia românească avem, cât priveşte prostia, o scurtă capodoperă, Povestea lui Creangă, unde o femeie neroadă îşi prohodeşte pruncul la gândul unei primejdii ipotetice şi lesne de înlăturat; un om, ca să aibă lumină în casă, cară soarele cu baniţa, un altul dă să-şi dărâme casa ca să scoată carul înjghebat în ea, un altul caută să zvârle nucile în pod cu furca, altul, în sfârşit, se căzneşte să suie vaca cu funia în şură, gata s-o sugrume. Prostul nu se descurcă în plan pragmatic pentru că încurcă până la catastrofă relaţia dintre mijloace şi scopuri. În sângele lui curge, ca o esenţă tare, o chintesenţă a ceea ce în germană s-ar putea numi Urdummheit, prostia originară, cea de la obârşia vremurilor.
Numai că această infirmitate şi deficienţă a intelectului nu este întotdeauna inocentă, şi atuncci încep necazurile. Într-adevăr, prostul e şi el om şi trebuie să o scoată cumva la capăt pe lumea asta, şi cât mai bine dacă se poate. Prostia produce aproape întotdeauna manifestări aberante şi nocive în ordinea moralităţii. Neştiind ce statut are şi ce loc i se cuvine, prostul se amestecă unde nu-i fierbe oala, încurcă iţele, crezând că le descurcă, se face purtătorul celor mai imbecile prejudecăţi, debitează, cu autoritate, cele mai uzate locuri comune, este bănuitor şi susceptibil, neştiind de glumă, imaginează conspiraţii universale şi vorbeşte ca un profet, mai şi găsind pe cine să-l creadă; neavând îndoieli, devine dogmatic şi tinde să facă din maxima acţiunii sale o lege universală. Şi, neştiindu-şi lungul nasului, e adesea peste măsură de obraznic şi mai întotdeauna trufaş, pentru că prostul dacă nu-i fudul, parcă n u e prost destul. Iar când se întâmplă să fie şi harnic, simţind în chip obscur că trebuie să-i substituie calităţii cantitatea umple şi încurcă domenii întregi de activitate cu produsele sale inepte sau de-a dreptul delirante şi e adesea răsplătit pentru asta cu distincţii şi ranguri. Dar cel mai rău este că prostul, ajuns într-o situaţie critică din propria lui prostie, devine feroce şi poate fi bestial. Mulţi oameni au pierit zdrobiţi de prostia biruitoare. Puţinătatea spiritului naşte monştri. Dar adevărata primejdie a prostiei stă în mulţimea proştilor: ne place, nu ne place, lumea e plină de proşti. Tot Creangă zică că, dacă prostia ar durea, uliţele ar vui de zbieretele proştilor. Iar lumea lui Caragiale, când mai explicit, când mai puţin, conţine o cantitate explozivă de proşti de toată seama. Prin mulţimea lor devin periculoşi. Mai ales că ticăloşii inteligenţi ştiu să se folosească de cei proşti pe scară istorică, exploatând ticăloşia oarbă şi tâmpă care dospeşte în prostia omenească. Îi investesc cu putere, ţinându-i însă la cheremul lor, şi apoi îi asmut împotriva noastră ca pe o haită. Îi mai ţineţi minte pe activiştii obtuzi, trufaşi şi britali care umpleau ierarhia chinuitei noastre vremi de până mai ieri? Şi nu-i simţiţi cum mişună încă printre noio, travestiţi, multiplicându-se zgomotos ca legiuitori şi autoritar ca guvernanţi, trezind ecouri de prostie de-a lungul şi de-a latul ţării, răscolindu-i întunericul şi ura pe care o emană întunericul? Ba simţim, prea bine simţim, şi poate tot mai este ceva de făcut. Iarăşi Eminescu, vorbind de moftangii, spune într-un loc: „Toţi suspină pentru patrie cu fizionomia cea mai plângătoare de pe lume şi toţi nu vor binele, ci numai posturile patriei”.
Bine ar fi să nu aibă parte de ele, pentru că mare primejdie este pentru obşte înălţarea proştilor în ranguri şi dregătorii. Păcat de-o biată ţară, i-ar fi ajuns ticăloşii.

Petru Creţia – Eseuri morale – Editura Muzeul Literaturii Române Bucureşti – 2000

de-ale kamikazelor…

Mai 22, 2010

a se citi atât articolul cât şi commurile…

(http://mantzy.wordpress.com/2010/05/21/o-posibila-explica%c8%9bie-a-visului-de-mai-devreme/)

ultimul cuvânt: „Ce vină avem noi de ce-au făcut înaintaşii noştri?”

cine va conduce ţara copiilor noştri?

copiii celor care astăzi o conduc…

(http://www.kamikazeonline.ro/2010/05/generatia-lu-tata-afacerile-cu-acordul-parintilor-ale-fratilor-berceanu-2/#more-6094)

hai la bloace…

Mai 22, 2010

Produs biodegradabil cu moț eco aveeeeem! – Cine a facut cacatul asta? Kamikaze nr. 10, 19-25 mai 2010

O construcție cu moț, și încă înaltă cît un turn, a lăsat fără soare un bloc întreg de locuințe și a secat un lac din apropiere. Dar este eco.

Nu-i așa că-i frumoasă? Priviți fotografia, vă rugăm. Ei, parcă tot ce lipsea să împopoțoneze acest bio-rahat erau spațiile verzi din vîrf, adică de pe acoperiș.

Nu le vedeți, dar să știți că sînt acolo. Acesta este unul dintre motivele pentru care turnul de optsprezece etaje și 80 de metri a primit etichetă verde.

Clădirea se numește Euro Tower și este situată la intersecția bulevardelor Barbu Văcărescu și Lacul Tei. A fost finalizată anul trecut și a umplut de bucurie blocul din spate, care n-o să mai vadă soarele cîte zile o mai avea.

Dar tot e bine că dezvoltatorul imobiliar le-a cumpărat bucureștenilor din vecinătate soarele. Potrivit unui articol publicat în Evenimentul zilei, compania Cascade Group (care deține turnul) le-a plătit locatarilor blocului despre care vorbim 100.000 de euro pentru că i-a lăsat fără lumină naturală în case. Da, nene, 100.000 de euro costă bezna, mai nou, adică 5.000 RON de gospodărie, că la atît s-a ajuns după ce-au împărțit oamenii banii.

A doua problemă a fost că turnul a lăsat fără apă lacul din Parcul Circului. Asta pentru că fundația foarte adîncă a afectat pînza freatică, deci lacul nu mai era alimentat cu apă. Soluția găsită de Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement a fost să umple lacul cu apă simplă, din aia care omoară vegetația, adică nuferii și flora mediteraneană.

Mulțumim Primăriei Capitalei și Primăriei sectorului 2 pentru autorizațiile oferite. Iar arhitectului Dorin Ștefan, care nu a vrut să discute cu noi, îi urăm noi și noi realizări. Dar să tragă apa după ele, așa cum a tras-o și din lacul de-l pomenirăm mai sus.

(mulţumesc Revistei Kamikaze de unde am furat cu neruşinare articolul de faţă şi mai ales mulţumesc pentru ideea de cadou: Ceară de epilat la oaie – care nu costă nimic şi nu poate fi găsit nicăieri)

sub acoperire!

Mai 22, 2010

„Din informaţiile pe care le am, pe care eu de obicei le verific, pentru că eu vin cu argumente, cu siguranţă domnul Traian Băsescu a fost ofiţer DIE”, a spus Mădălin Voicu, în cadrul unei emisiuni la Antena 2.
„Eu spun de la oameni care au probele respective”, a asigurat Voicu într-o declaraţie preluată şi de Realitatea.net.

revine problema dovezilor, care ori există şi sunt probatorii ori ne oprim la simple speculaţii…cine sunt acei oameni? care sunt acele dovezi? unde sunt ele păstrate? vor fi ele accesate după punerea în aplicare a noii legi a lustraţiei?

„Ei ştiau că preşedintele Traian Băsescu a fost un fost colaborator al Securităţii, ei ştiau că este un vechi comunist, ei ştiau că este cel puţin în ordinea dosarelor trecute şi finalizate de Procuratură, este cel mai corupt om din România.” spune fostul preţedinte Emil Constantinescu…aici îmi permit să fiu puţin impertinent: dacă Băsescu este cel mai corupt om din ţară înseamnă că avem o clasă politică inocentă, de o puritate îngerească şi fără de pată la dosar…
Să avem pardon Domn Profesor, tot cea mişcat în sfera politică (excepţie câteva nume şi atitudini) e o apă şi-un pământ…diferit de ceea ce au iubit sensibil oamenii adevăraţi

cât despre vorba bătrânească „ursul trece, câinii latră” să nu uităm că şi ursul este cu belciug în nas şi pus să joace după cum i se cântă…(nu sunt fan Băsescu, nu sunt fan Secu dar încerc să văd unde dracu zace imparţialitatea asta)…în case boiereşti? în găşti asezonate? in ţigarete?