Arhivă pentru August 2010

Omul total şi femeia ideală

August 31, 2010

Sophie sau mirarea eterna.

„E jocul meu. Eu arunc, eu lovesc, eu prind. Eu CONDUC jocul.

“Lasasem ca placerea sa-nfulece din mine si in fiecare zi isi lua halci tot mai mari. Si tot nu stiam de ce ma termin.”

OT : Stii papusa, eu am inventat pantoful cu toc in cui, adica invers.
FI: Cum adica ?
OT: Iei un pantof si-i bati cuie in toc cat sa intre cam un milimetru inauntru astfel incat sa te sacaie si sa te necajeasca. Poate sa curga si cativa stropi de sange, n-are a face, totul e sa nu poti uita.
FI : Ce ?
OT: Ei ? Asta-i intrebarea. Ce ? Multi inca se mai chinuie sa afle un raspuns.
FI: Mai sa fie…
OT: El, cuiul adica, iti aduce aminte mereu ca, si de stai si de pleci tot nu-i bine cum petreci.
FI: Stii, eu pot sa te iubesc ca pe un frate cum ne sfatuieste Domnul Nostru dar nici chiar Dumnezeu nu ma poate obliga sa te si suport. Atat i-am zis nespalatului de barbatu-miu si chiar a doua zi m-a lasat. A plecat in lume ca un nebun. Si de atunci am ramas singura. Singura si fericita.
OT: Cineva mi-a cerut o portie de fericire.
FI: Si?
OT: Si l-am intrebat cum o vrea: in sange, mai moale, mai uscata, mai patrunsa pe o parte sau pe amandoua…
FI: Asa, si?
OT: S-apoi l-am belit. I-am ars una-ntre urechi de i-au trasnit toate amintirile si s-au revarsat pe jos.
FI: L-ai omorat?
OT: Pai din cate stiu eu, oameni fericiti sunt numai in cimitir. Acolo uiti, scapi de toate.
FI: Saracu de el, si-a dat viata…
OT: Cum spunea cineva, nu-i fericire mai mare decat sa sfarsesti ca martir pe altarul prostiei.
FI: Al prostiei?
OT: Pai da, ca ea e singura care nu se termina niciodata, si oricat ai incerca s-o starpesti n-o sa reusesti. Ea e cea mai strasnica buruiana ce s-a ivit vreodata.
FI: Vezi tu dragul mieu, omul este un miracol. De-asta-mi si place sa lucrez cu el. Omul niciodată nu se descurajează şi nu se dezgustă în asemenea măsură, încît să renunţe si să ia totul de la început. Ii este frica. Asta-i natura lui: nu vrea sa se recunoasca infrant, nu intelege ca e intr-o fundatura. Nu poate sa priceapa ca e mai bine pentru el daca darama totul si o ia de la capat „Daramati templul asta si-l voi ridica in trei zile”. Poate da cu capul in zid pana la epuizare. Si pentru asta il ador. Tin minte ca am auzit un banc cu trei oameni (nu-ti spui si de unde erau ca se intelege) care nimeresc pe o insula cu canibali. Li se spune ca daca pot implini fiecare cate o conditie de-a tribului atunci sunt lasati in viata. Primului i se propune sa manance un kg de sare. Acesta refuza caci stie ca-i peste puterile lui si atunci este azvarlit in cazanul de ciorba.
OT: Oh, ciorba cu carnita. De cand n-am mai mancat…
FI: Ah nebunaticule, ce senzual esti cand te lingi asa pe buze…
OT: Hai, hai…zi mai departe…
FI: Celui de-al doilea i se propune sa primeasca o suta de bice pe spinare dar acesta mandru nu accepta si ajunge in oala cu tocanita a tribului. Cel de-al treilea cand vede ce au patit ceilalti doi isi spune ca el poate reusi. Nu asteapta sa vada ce-i vor cere. Cere sa manance sarea. Incepe sa manance dar cand mai avea trei linguri, renunta si cere cele o suta de bice. La cel de-al 98-lea bici cedeaza nervos si se cere la gratar. „Vreau sa fiu friptura”…striga el in gura mare.
OT: Ah, asta-mi place… ce masochist pe cinste…p-asta l-as beli si io…
FI: El ştie foarte bine ca fara el tribul n-ar mai avea friptura. Si stie cît de important e acel lucru şi mai stie că merită făcut. Ori ce gust ar mai avea carnea fara putina sare si fara sa fie fragezita de bice? Sunt oameni care accepta evidentele si oameni care nu le accepta. Sunt oameni care isi cunosc limitele si altii care fabuleaza crezandu-se superman. Sunt oameni si oameni. Dar in fiecare om zace acel vierme al curiozitatii care roade. Roade incontinuu pana cand din om nu mai ramane decat o structura gaunoasa ca un svaiter care se surpa in sine atunci cand nici macar aerul nu mai umple acele gauri. Acei oameni sunt plini de vid. Goi. Infiorator de tristi si goi.
OT: Bine, bine…dar ce le oferi tu atunci?
FI: Ce le ofer? Totul. Eu sunt oglinda ce le rasfrange dorintele, astfel incat si ei ajung sa creada ca totul este posibil si ca poate este adevarat.
OT: Oh, cat de mult te iubesc…esti bestiala…
FI: Asa spun si ei…pana la ultima suflare…
OT: Iubito, eu cred ca suntem facuti unul pentru celalalt…
FI: Crezi? Ah ce mult mi-as dori sa fie adevarat…simt ca incep sa te iubesc…
OT: Si bine faci…ca daca nu…
FI: Oh, da, oh, ah…simt ca am aceleasi simtaminte ca si atunci…oh…
OT (punandu-i cutitul la gat si apasand usurel, intreaba): Adica? Cand? Ai mai avut asa ceva? Simtamant ca …
FI: Ca un orgasm vrei sa spui?
OT: Cam asa ceva…
FI: Eram cu unul ratacit in tranzitie…suferea ca un prost…credea ca daca sufera se usureaza lumea…
OT: In capul lui?
FI: Dah, in capul lui…ca era o harabura mai ceva ca in camera mea…
OT: Hai ca-mi place…si?
FI: Suferea ca prostu’ dupa cum iti ziceam da’ trimetea scrisori de dragoste inchipuite lu’ una, Principesa…
OT: Principesa?
FI: Ei pa dracu…era o sclifosita de florareasa…cica avea limbile la baza…
OT: La baza, inteleg, dar mai sus?
FI: Si ii trimetea scrisori despre cum vede el democratia iluminata, originala…
OT: Pai mai era unu’ care propovaduia democratia originala…
FI: Da parca numai unu…ca dupa puhoaie toate vreascurile ies la lumina si se dau trunchiuri smulse de ape…of, si ce mai suspina…
OT: Pai si cum de-l suportai?
FI: Era pentru stiinta. Studiu de caz. Paranoia cu schizofrenie pişacioasa…
OT: Ah ce-mi place…si?
FI: Pai stai sa vezi…ma-ntorc intr-o seara de pe carosabil, parcare a-ntaia, turcisme clasa lux si numai ce-l vad plangand cu sughituri cocotat in varful patului, de ziceai ca tocmai s-a sfarsit lumea si nu stie ce sa faca cu toata mortaciunea…
OT: Nu mai divaga…hai odata…nu ma fierbe…
FI: Si dupa cum iti ziceam, plangea strangand in pumni scrisoarea…
OT: Care?
FI: Stai sa vezi…
OT: Hai zi…
FI: Cred ca pot s-o recit…c-am invatat-o pe de rost, atata mi-a placut…
OT: Ei?
FI: Dragul mieu…iti scriu pe stil vechi ca sa se inteleaga din prima ca dau sfaturi si ca… deci…sunt nu numai mai batran dar si mai…intelept…Ai?…
OT: Cum adica?
FI: Pai aci e toata frumusetea…ca de fapt ii scria amantu’ limbistei…care era fermier si avea sere multe si flori cat un munte…si d-aia isi luase de ibovnica o florareasa…sa-l tie la curent cu scorurile din piata…
OT: Aha, bun. Mai departe?
FI: Sarada, care e putin abstrasa si putin dedurizata, nu e decat pentru cei tari in simbolistica. Absconsul tenebros e belicos si deci metamorfozarea individualizata a cuvintelor, fie si peremptorie, daca e caduca nu e implinita visceral, asa ca intelegi si tu, nu te pot ajuta…la decriptare incearca singur si-ai sa vezi…Clar, nu?
OT: Clar ca vaca. Care sarada tu?
FI: Ei si tu acum. De un’ sa stiu…Poate c-or fi avut si ei o sarada d’aia…ca-ntre baieti…Si Doamne cat mi-a placut. Numai citind-o si simteam cevaul acela visceral umplandu-ma, apropiindu-ma de starea de satietate. Fericire? Putin spus. Extaz. Extaz curat. Preaplin.
OT: Si prostalaul tau plangea dupa…dupa ce plangea tu? Dupa fufa? Dupa sarada? Sau dupa fermierul cel harsit in rele?
FI: Da Dumnezeu mai stie…ca si io l-am intrebat…
OT: Si?
FI: Nimic. Apoi I-am pierdut urme prin canale. Ca se-nhaitase cu doi putoi de trageau aurolac d’ala din punga…
OT: Si studiul tau?
FI: S-a dus de sufletu’…aleia…Ca puful de papadie…da nu era subiect interesant…batea campii.
OT: Si vulpea se stramba cand vede struguri.
FI: Iti dai seama, tu? Da dupa ce a trecut ceva timp si l-am pierdut de musteriu, am gasit un caiet de-al lui. Ia uite, stai sa-ti citesc: ”si am citit iar raspunsul si ce mi-am zis? Daca-i mai batran ca mine inseamna ca-si pierde basinile prin turul pantalonilor iar ciuda, cate-i ea nu i se mai scoala nici cat s-o pise de dimineata. Iar daca-i mai tanar ca mine, cu siguranta ca-i vreunul d-asta cu cosuri multe ca Scufita Rosie (arata-mi ce ai in cos tu Scufito? intreaba lupul curios. Stai sa-l storc, zise ea) si atunci nu merita sa te pui cu mintea in calea Surului. Deci in concluzie nu poate sa fie decat tot unul ca mine, da nici pe departe atat de falos si de preumblat ca mine care s-a batut la viata lui cu mai multe nu-uri decat oricare altul.” Ei ce spui?
OT: Poate ca nu era chiar asa de pierdut prostalaul.
FI: Ah, draga, numai ca te ascult si simt cum ma invaluie moleseala si sfarseala orgasmului. Cum stii tu sa le spui bibicule.
OT: (carpindu-I un dos de palma in alint) Adica am ajuns de rasu lu’ Caragiale fa draguta?
FI: Oh cum le mai stii pa toate, Voinicule…
OT: Hai, intoarce-te…
(din off se aude: Magdaleno, intoarce-te, intoarce-te cu spatele, ca imi vin damblalele…)

Anunțuri

litere de foc…

August 31, 2010

autumn…ala

ştiam că nimeni nu-i profet în ţara lui
dar pe mine nici măcar gândurile nu mă mai ascultă
au luat-o razna, de-a lungul şi de-a latul ploilor
lăsându-mă. octombrie cu ochi de căprioară…

m-am plouat de jos în sus să-mi caut gândul ascuns
tras ca melcul la iernat printre nori împrăştiat
din ce plouă mai avan să-nchidă geam după geam
să tragă perdelele să-mi scurteze zilele.

m-am plouat în curmeziş să îmi iau gândul pieptiş
să ştie că nu mă tem să-l alung ori să îl chem
să ştie că n-am să mor chiar de nu e gând uşor
că mi-s gazdă primitoare chiar de-mi plouă ori mi-i soare

m-am plouat de sus în jos lăsând cerul mocirlos
cu sufletul găunos de atâta ploaie ros
dar gândul nu vrea s-asculte şi-o ieşit cu coasa-n curte
fulgerând de la tăiş, în cruciş şi-n curmeziş, ploile nevoile

de plouat m-aş mai ploua, dar mi-e că mi-oi îneca
visele, gândurile, bunele, cerurile
şi m-oi potopi de tot, fără cercuite doage, lacrimile să îmi roage
fără urme-ngândurate şi streşini înnourate
să mă limpezesc în ger şi ca plată să mă cer
să-mi iau visele harem
să plouăm peste tot locul
să ne potopim norocul.

Trecutul prin lentila unui prieten

August 31, 2010

Pavel Belyy un moscovit înrăit în ale fotografiei şi sălbăticiei mi-a oferit câteva mostre…

bezmetisme la vreme de…Marte

August 31, 2010

Omul care iubeşte provocarea va avea o viaţă lungă; el nu moare de bătrâneţe.

Da, aveţi grijă şi luaţi bătrâneţea în doze mici…luată în doze mari scurtează viaţa.

Condiţionarea poate duce la optimizare dar cu siguranţă distruge germenele schimbării.

Nu te urăsc atât de mult încât să mor refuzându-ţi ospitalitatea.

Dialoguri puerile

August 31, 2010

ploaia miroase a munte în vacanţă
iar cerul îşi trosneşte degetele ude
căutându-şi zilele rătăcite
prin iarbă.
noaptea ploaia miroase altfel decât în restul timpului
ploaia de noapte e că o tăcere ciudată
ca o şină abandonată
ce freamătă-n aşteptare.
câteodată,
ploaia miroase a pădure
a alge şi-a spumă de mare
dar niciodată nu miroase a lună
pentru că ploaia de noapte,
ştie şi-şi plânge singură de milă…

***

în palma mea dreaptă
Soarele şi-a agăţat prosopul înnorat
şi-a intrat în apă
croindu-şi drum săgetat, a fugă

în palma mea stângă
sânul tău zgribulit
s-a cuibărit speriat
scriindu-mi linia vieţii de la început

mi-am împreunat mâinile
rugă rătăcitoare
printre verticalele chemării
temător ca un copil în faţa vitrinei

***

ţi-am spus că te iubesc?
mi-ai spus!
ţi-am spus cât de mult te iubesc?
mi-ai spus!
ţi-am spus de ce te iubesc atât de mult?
mi-ai spus!
atunci nu prea mai e nimic de spus…
auzi? stai puţin…cred că au uitat să-mi spui totuşi ceva…
întreabă-mă…
de ce mori?
atât de mult…atât de mult…atât de mult…

***

spune-mi că mă iubeşti…
bine, dar ştii că te iubesc
da, dar vreau s-o aud…de la tine

spune-mi, cât de mult mă iubeşti?
te iubesc…
cât tot acoperişul lumii
cât toată întinderea lungului şi latului
cât toată căldura adunată la un loc
cât toată lacrima ce-am trăit-o

vezi, de asta voiam s-o aud de la tine
eu cerul tău
şi pământul tău
şi plânsul tău
cu toate ale mele…

***

când iubeşti un om suficient de mult
nu poţi decât să-l zideşti în înaltul sufletului
sau să-l ascunzi în adâncul inimii

priviţi! priviţi! l-a azvârlit în tăria cerului
şi mai spunea că-l iubeşte…
a voit să-l piardă, strigă ura
a vrut să-l ardă-n soare urlă invidia
aşa a făcut ca să scape de el!
strigă mulţimea simţămintelor dezlănţuite
dar nimeni nu acceptă faptul
şi nu recunoaşte
că tu din prea multă iubire
l-ai ajutat să-şi găsească locul
să cuprindă tot zborul
de la înălţimea aripilor arse…

priviţi! priviţi! l-a îngropat ca să-i închidă gura
ba nu, l-a îngropat ca să-i astupe ochii
eu cred că l-a-ngropat ca să scape de el
să-l uite lumea
să-l ierte blestemele
dar nimeni nu recunoaşte
că i-am zidit locaş din palmele mele
ca să-l feresc de toată răutatea lor inutilă
căci o rădăcină nu moare
decât atunci când îşi pierde rostul
ori eu, i-am hrănit
frunză după frunză zborul
şi boboc după boboc toată creşterea şi devenirea
rătăcindu-mă-n el…

***

buzele, poarta ultimului sărut
(scârţâie în balamaua ruginită de regrete)
cândva, plecaseră la luptă să te supună, să te cucerească
şi le-am întors din drum strivindu-le cu un surâs întrebare:
rostul porţilor este de a ascunde
sau de a invita la visare?

pe tot peretele
ramele săruturilor pierdute
întind pânze prăfuite

le luasem tiptil urma
dar se tot ascundeau ba după un surâs
ba după o alunecare neaşteptată
spre uitare
ostenite de hârjoană
se culcaseră-n iarba-naltă a amintirilor
şi-ncercau să-şi tragă sufletul
m-am aplecat şi le-am învăluit cu dulceaţa unui sărut
lung cât uitarea.

Science Fiction si Fantasy

August 31, 2010

O stire excelenta ! Anul acesta, la Conventia europeana de science fiction si
fantasy, Eurocon 2010, care s-a desfasurat la Český Těšín, Cehia / Cieszyn,
Polonia, Romania a castigat doua premii importante:

Premiul de incurajare pentru autor tanar i-a fost atribuit Lucianei Brandusa
Grosu, nominalizata de catre Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy.

Premiul pentru cea mai buna revista/website a fost atribuit site-ului
http://www.srsff.ro, al societatii deja mentionate mai sus, site nominalizat de catre
Marea Britanie.

A fost o seara magnifica pentru delegtţia Romaniei. Cele doua premii
otţinute dovedesc faptul ca fandomul romanesc are potential si se afla in acest
moment intr-o ascensiune evidenta.
Iar acest lucru a fost posibil datorita tuturor iubitorilor de science fiction din
Romania.
Conventia europeana de science fiction, Eurocon, a avut loc în perioada 26 – 29
august 2010 si s-a desfasurat simultan în oraşele de granita Český Těšín,
Cehia / Cieszyn, Polonia.
Au participat peste 1500 de fani, polonezi, cehi si slovaci, dar si din Ucraina,
Rusia, tarile baltice, Ungaria, Croaţia, Slovenia, Serbia, Bulgaria si
vest-europeni (Marea Britanie, Irlanda, Germania, Austria, Olanda, Belgia,
Franta, Italia, Spania si Scandinavia).
Delegatia Romaniei a fost compusa din Marian Truta, Ileana Busac, George
Lazar, Viorel Pirligras, Alexandru Maniu si Dinu Buceceanu.
Mai multe detalii, precum şi numeroase imagini de la fata locului, pe
proaspat premiatul http://www.srsff.ro.

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy

Carte…cinste cui te-a scris…

August 23, 2010

Simona SORA – biograffiti

Cea mai frumoasă meserie din lume

Cine a frecventat în ultimii ani spitalele româneşti a aflat, pe propria piele, ce a ajuns, azi, în România, vocaţia de medic. Lucrurile devin şi mai clare dacă, fatalmente, ai o experienţă de insider în această zonă, o zonă suficient de închisă în ea însăşi încît să nu-i poţi dovedi cinismul, indiferenţa, pierderea acelui amănunt care făcea diferenţa faţă de orice altă meserie – „vocaţia îngrijirii“, cum o numeşte Ion Vianu în ultima sa carte. Cine poate şti cînd s-a petrecut această pierdere? Nu e vorba, în primă instanţă, nici de incompetenţă, nici de corupţie, nici (măcar) de marea dezertare care tocmai se produce, o omenească fugă pentru salvarea personală. E vorba doar de rarefierea, pînă la dispariţie, a vocaţiei (e drept, apostolice) pe care un om trebuie s-o aibă ca să se dedice acestei profesiuni, vocaţie cultivată, în vremuri mai bune, din generaţie-n generaţie ca un talent de-a dreptul magic. Să poţi înţelege felul în care diferitele sisteme organice o iau razna, să corelezi obiectivul teoriei cu intens-subiectivul fiecărui caz, să intervii în funcţionarea maşinăriei umane (care eşti şi tu însuţi), să vindeci, să alini – iată, pe scurt, atributele noului Prospero care ar trebui să fie orice medic de vocaţie.

În vremuri aberante, cum sînt ale noastre, nerecunoaşterea, ingratitudinea, dispreţul cu care cei mai mulţi dintre medici sînt trataţi au acţionat exact la rădăcina acestei vocaţii vitale, cît o mai fi rămas din ea. Acest lucru nu s-ar fi întîmplat, poate, dacă ar fi existat o continuitate firească între generaţii, o recunoaştere normală, pe criterii profesionale, în interiorul breslei, o înţelegere generală a importanţei acesteia pentru sănătatea (nu doar fizică) a unei societăţi. Lucrurile n-au stat aşa însă, nici în acest domeniu. Comunismul a fracturat şi această zonă în care impostorii erau altădată, prin forţa lucrurilor, marginalizaţi. Politrucii, ajunşi la Medicină de la şcoli elementare de partid, doctorii făcuţi „pe puncte“ şi peste noapte au ajuns suficient de rapid să hotărască destinele celorlalţi. Mulţi dintre cei din urmă au plecat din ţară (la fel cum pleacă acum, din alte motive, unii dintre cei mai buni medici), alţii s-au repliat, dînd cezarului ce era de dat, destui au deschis adevărate SRL-uri socialiste, care au continuat apoi în clinici private. Să vorbeşti, în aceste condiţii, de „vocaţia îngrijirii“ – vocaţie ambivalentă, feminină prin dedicaţie şi masculină prin forţă – aşa cum o face Ion Vianu, într-un capitol consistent din Amor intellectualis, sună de-a dreptul utopic.

Există, în romanul de formare al lui Ion Vianu, recent publicat, cel puţin trei nuclee tari, memorialistice şi alegorice în acelaşi timp: distrugerea lumii vechi cu stabilitatea şi codul ei de onoare; lupta, subterfugiile şi cedările inevitabile ale acestei lumi; demnitatea unei vocaţii – aceea de medic. De ce însă această consacrare a unei meserii? De ce acest recviem pentru o profesie privită ca un ordin cavaleresc? Tocmai pentru că în lumea din care vine Ion Vianu (bunicul său din partea mamei, Ştefan Irimescu, era un celebru pneumolog) această meserie ţinea, cel puţin pentru vîrfurile ei, de o vocaţie profundă, de o menire interioară. Deloc întîmplător, într-o discuţie cu Matei Călinescu – prietenul de o viaţă, dispărut în timpul scrierii acestui extraordinar roman –, Ion Vianu explică alegerea profesiei sale printr-un criteriu (vianian, am zice) de ordin estetic: „«Nu-ţi pare rău», m-a întrebat, «că ai părăsit literatura?» (Ştiam că, într-un anumit fel, îi păruse rău că nu urmase calea mea, ştiuse că un doctor este un ins mai liber, cu atît mai mult cînd trăiam într-o societate supusă. Poetul este sclav… În orice epocă, dacă nu este revoltat – dar atunci riscă o moarte rapidă, ca a unui gladiator, a unui martir –, depinde de un mecena, iar dacă acel mecena este tiran… «Prefer să fiu stăpînul muzelor, decît slujitorul lor», exclamasem odată.) «Nu», am răspuns vag – «Nu, fiindcă medicina este cea mai frumoasă meserie din lume»“.

Nu proba realităţii este cea care limpezeşte pînă la capăt – pentru Ion Vianu, dar şi pentru orice medic de vocaţie –, ci proba timpului. Lema goetheană sub care stă Amor intellectualis („Abia la bătrîneţe resimţim ceea ce în tinereţe doar ne-a întîmpinat“) este valabilă nu doar pentru înţelegerea de fond a diferitelor situaţii personale, familiale, istorice. Ea limpezeşte o vocaţie autentică, poate nu singura posibilă, dar cea cu adevărat împlinitoare, într-un sens paradoxal – acela al sacrificiului (de sine) pentru alinarea celorlalţi. De pe această poziţie, a cuiva trecut printr-o completă formare, printr-o îndelungată carieră medicală, dar folosind armele literaturii, Ion Vianu poate vorbi despre „lichelizarea tagmei medicale“ în anii ’50, despre „tovarăşii exoterici“ şi respingerea sa ca un corp străin, reacţionar şi cosmopolit. Nu poate fi întîmplător faptul că acest roman al înţelegerii a apărut acum, atît de tîrziu, cînd apele sînt atît de împărţite încît pronunţarea cuvîntului „vocaţie“ într-un spital românesc nu poate stîrni decît, cel mult, zîmbete. Dispreţul cu care au fost trataţi medicii de către guvernele succesive s-a transferat iremediabil în relaţia lor cu pacienţii, oricum năuciţi de boală; iar relaţia s-a transformat – cu rare excepţii ce vin şi ele, dacă nu din „lumea veche“, atunci din vechea Europă – în comerţ cinic, într-un ghişeu ce se deschide cînd vrea el şi se închide de îndată ce funcţionarul din spatele său are ceva mai bun de făcut.

Cronică a unor destine de excepţie, roman de formare într-o epocă a tuturor deformărilor, roman de dragoste din vremea ciumei, Amor intellectualis – o carte rară, „cartea anului“, pînă în prezent, în toate sensurile – este şi o pledoarie directă pentru recîştigarea demnităţii pierdute a profesiunii de medic. Ea ar trebui să fie lectură obligatorie la cursul de istoria sau etica medicinei, dacă o mai fi existînd vreunul…

(http://www.dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/cea-mai-frumoasa-meserie-din-lume)

Capitolul III – Cea mai frumoasa meserie

Moartea lui Mironi o lasase pe Tanusa nemingiiata. Il iubise absolut, si absolut fara speranta. Nu erau frati de singe, dar nu s-ar fi putut uni niciodata. In ochii legii si pentru parinti ar fi fost un incest. Dragostea lor era menita sa ramina ideala, pina la capat. Daca Mironi ar fi supravietuit inchisorii, s-ar fi casatorit cu alta fata. Ar fi trait o viata paralela, in realitate si in inchipuire, si oricare ar fi fost viata ei, a Tanusei, ei doi s-ar fi iubit, fara sa se implineasca, intr-un hau al dorintei si parerii de rau. Este de prisos sa ne intrebam cum ar fi fost daca ar fi fost altfel… nu numai pentru ca orice exercitiu de acest fel este van, dar si pentru ca farmecul lui Mironi chema moartea, era un farmec mortal. Tanusa il iubea in intregime, asa cum era, cu pasiunea lui pentru muzica, cu intransigenta lui intunecata, cu crisparile si contracturile lui (muschii fetei i se faceau de piatra), cu veselia enorma care-l cuprindea din cind in cind, cu furiile-i bruste. Si, sigur, cu instinctul de moarte pe care nu era nevoie sa-l presimti, fiindca vorbea deschis: “Eu nu voi trai”.

Ii vazusem de multe ori impreuna. Imi aminteam de noaptea de revelion petrecuta cu surorile noastre (fiecare aveam cite una), in casa Baronului Negru. Eram asezati oriental pe canapele joase intinse de-a lungul peretilor, bind vin, trimitind spre tavan fumul de tigara in volute perfecte, vorbind, vorbind despre toate, politica, arta, filosofie. Fetele, care stiau povestile astea tot cit noi, ne ascultau respectuos, dupa moda orientala. Era totusi noaptea de Anul Nou; noi, “prin fumul de tigari, ca-n nouri, gindeam la lumi ce nu exista”. S-ar fi cuvenit sa dansam. Noi baietii uitaseram cu totul aceasta indatorire. Fetele au pus “patefonul”, un vals. Colette a invitat-o pe Tanusa. Au dansat, cu pasi mari, sub ochii nostri, deodata rusinati… acum nu mai puteam dansa, din orgoliu, ar fi trebuit sa recunoastem cit de prosti fuseseram. Colette era mai inalta decit partenera ei; era blonda, o zina germanica. Tanusa era mica, fragila. Avea tenul masliniu, fata delicata, triunghiulara, ochii negri, blinzi si speriati, ochi de ciuta. In timp ce pluteau in cercuri largi, la un milimetru de podea, stergind cu fustele ample marginile sofalelor pe care noi, tinere pasale ridicole, eram tolaniti, mi-am spus in gind: “In locul lui Colette ar fi trebuit sa fie Mironi”. I-am vazut cu ochii mintii pe cei doi frati dansind in cercuri mari; mai curind decit un dans era o scena de dragoste intensa, voluptuoasa, mortal de trista. Dar Mironi nu isi tinea in brate sora. Soarta lor era sa fie despartiti; nu stiam, as fi putut sa presimt ca granita dintre viata si moarte se va aseza intre ei.

El si ea erau nordul si sudul, care se ating in vaile alpine, in Engadina de Sus, unde vegetatia Finlandei se alipeste de a Italiei, spune Nietzsche. Proveneau din lumi diferite. Ea, Tanusa, din lumea Greciei de nord, locul tragediei, al dramei sacre, jucata de crescatorii de capre. Un teatru viu in care se insinuau zeii, cu razbunarile lor meschine, in jocuri canibalice, incestuoase. Pe scene in care tacerea si subintelesurile alternau cu bocetele rituale. El, Mironi, venea dintr-o lume de neguri, de ploi, de cintare trubaduresca a iubirii. O sete tristanica de moarte il sorbea. In locurile in care-i adusese soarta, prin adoptie, erau straini, traiau constient o aventura, aventura copiilor gasiti, uniti fratern prin jocul destinului. Apropierea lor ar fi putut fi realizarea unei mari improbabilitati care dadea iubirii lor si mai multa violenta, si mai multa disperare.

Actul raspindirii manifestelor contrarevolutionare a fost, pentru Mironi, o solutie de-a iesi violent din criza. El stia ca nu se va intoarce (cind era cit pe ce sa revina, s-a sinucis). Este un mai mare mister ce stia si nu stia Tanusa despre psihologia lui Mironi. Oricum, l-a asteptat infrigurata, parca o vad stringindu-se cu un gest numai al ei in modestul paltonas lustruit de vreme. De atunci nu mi-am mai putut-o inchipui altfel pe Electra.

Erau amintiri. Intr-o zi de aprilie sosi Mitia, incintat. Tanusa si el se casatorisera in iarna, in taina. Ar fi vrut chiar sa pastreze secretul, dar vestea se raspindise nu stiu cum. Mitia se muta din Precupetii Vechi in Dejugatoarei. Odaia lui Mironi fusese inchiriata unui student. Tanti Tana dormea in camera de colt, triunghiulara, oferind vizitatorilor, mereu, ca altadata, dulceata de nuci cu apa rece in holul-sufragerie, pe masa cu milieu crosetat. Picupul lui Mironi era la Tanusa in camera. Asculta aceleasi discuri, Aleluia de Haendel, Sonata Lunii interpretata de Kempf. Placile uzate hiriiau puternic, noi ascultam vrajiti amintirea. Sosea Mitia de la serviciu (acum era aranjor de vitrine la Centrocoop), foarte insufletit. “Eu dorm aici”, spuse, aratind patul Tanusei. Ca si cum ne-am fi putut indoi ca se veseleau. Ea isi facea griji, vizibil, desi nu spunea nimic. Tanti Tana, in schimb, se plingea. “Bea, bea prea mult Mitia”, spunea, ingrijorata, dar in glasul ei se auzea o duritate matriarhala, vlaha. Nimic nu o putea zdrobi pe aceasta femeie. Tragedia facea parte din viata ei, ca nasterea, ca nunta si moartea. Nu te puteai impiedica sa te gindesti la generatiile de pastori din Pind, unde varsarile de singe, razbunarile, violenta faceau parte din viata. Mitia, desi “bea prea mult”, era plin de energie. A se lamenta de ratare ar fi fost umilitor, pentru el, orgoliosul. Acum incerca sa-si rinduiasca scrierile (la a caror perfectionare lucra neincetat, schimbind cite un cuvint, cite o virgula) si desenele: avea o penita fina, nervoasa. Ni se parea ca desena ca Picasso, cu spontaneitate si miscare. Imaginatia lui era mitologica: nimfe, bacante, satiri, Orfeu cu lira. Practica o proza poetica rafinata (cind l-am descoperit mai tirziu pe Kavafis, am facut o apropiere intre ei), Micile si marile munci ale lui Hercule se numeau poemele in proza si versurile albe. Luase distanta de vina taraneasca a crescatorilor de capre, adevaratii autori ai tragediei, si se proiecta intr-un rafinat locuitor al vechii Alexandrii meditind distant la ororile crimelor si razbunarilor. Se ingrasase; semana din ce in ce mai bine cu un imperator: pe trunchiul mic si burtica ascutita ca un obuz era asezat un cap de roman cu nasul usor coroiat si privirea poruncitoare. Ii lipsea aratatorul de la mina dreapta; cu ciotul, batea in masa, autoritar, de cite ori voia sa sublinieze o idee. Blestema secolul, fara resentiment, in numele superioritatii descendentului unor stapini ai muntilor si turmelor, din Pind sau Korab – sint convins ca si putea sa revendice asemenea ilustre descendente de rege homeric, dar nu o facea, tot din mindrie.

Asteptindu-l, tanti Tana deretica prin casa, gatea. Dulceturile-i erau admirabile, de visine, nuci verzi, trandafir. O data pe an, pe 9 martie, ne adunam la ele sa mincam mucenicii rituali, pregatiti dupa reteta muntenesc-balcanica, cu nuci pisate plutind intr-un sirop laptos. Mincarea de urzici, salata de hasmatuchi (culeasa de tiganci in adincimea padurii, in postul Pastilor) cu oua tari, mielul cu tarhon faceau parte din specialitatile ei. Tanusa participa putin la gospodarie; citea romane: La rascruce de vinturi: repetat citea acea istorie cu iubiri tragice, cu barbati misteriosi si violenti, cu fantome. Dar si opere grele ale filosofilor. De pilda, Kant, in traducerea lui Brailoiu, exemplar, il recunoscusem, care venea din camera lui Mironi. Am intrebat-o de ce citea astfel de carti; mi-a raspuns ca spera sa inteleaga. Nu stiam ce ar fi trebuit sa inteleaga si n-a vrut sa-mi spuna. M-am gindit ca, pentru a-si intelege nenorocirea, isi imagina ca trebuie sa faca apel la intelepti (comitea greseala curenta de-a crede ca filosofii erau si intelepti). Intr-adevar, ar trebui sa fie ceva in organizarea temeliilor lumii care sa dea seama de Rau. Adevarat, Tanusa nu putea fi vesela, ca o femeie tinara care se casatorise. Tristetea ei parea incurabila, era a unei vaduve fecioare. Mitia, dimpotriva, era plin de viata. Iubirea, o iubire deplina, senzuala, emotionala, intelectuala, il facuse mai puternic, in nici un fel n-ai fi banuit ca era batut de soarta.

Cu timpul, incepuse sa oboseasca, precum un sclav inhamat la carul funebru al unei printese. Euforia se prefacea treptat in irascibilitate. Nu stiu cum a trecut odata mai mult timp, citeva luni, fara sa-i vad. M-am pomenit cu el la mine, intr-o seara, cam agitat. Nu pierdu prilejul de-a fi nostim. Cum venise pe neasteptate, era la mine si un tinar clasicist pe care-l pretuiam. Veni vorba de Satiricon, romanul antic al lui Petroniu. Tinerelul spunea ca citea orice autor latin in original, dar pe acesta nu-l pricepea. Pur si simplu nu putea sa vada cu mintea ce scria acolo, spunea junele cu rusine. Mitia izbucni intr-un ris zeiesc. Ce nu putea sa vada? Scenele de sodomie, poftele copilului Giton, blestemul lui Priap…? El, Mitia, nu stia latineste… in mod cu totul contrar pudicului filolog, nu stia, dar intelegea totul. Cuvintele izolate purtau sensul… exista o bucurie a textului care te face sa pricepi… Studintele pleca. Mitia imi destainui de ce venise: sa ma anunte ca Tanusa si el divortasera. Nu ma asteptam, ii credeam uniti prin dureri (nu descoperisem ca asta era rar). Tanusa voise despartirea, imi spuse. Nu mai tolera iesirile lui violente, betia. Nu se plingea, ca un stoic ce era, dar nu puteai sa nu-i vezi dezamagirea… Nu, nu avea sa se mute. Peste citeva zile, ajungind la ei, am vazut noul aranjament al casei: Mitia fusese mutat in sufragerie, pe o canapea ingusta. “Aici dorm eu”, spuse cu o voce din care nu putea goni tristetea, o frustrare adinca. Mi-am dat seama cit suferea, si tocmai din pricina asta: fusese izgonit din patul femeii iubite. Nu era o umilinta, ci mult mai mult: indepartarea vesnica de la sinul iubirii. Tanti Tana servi obisnuita dulceata. Am privit-o pe Tanusa: avea aceeasi voce ponderata, joasa, tenul aproape galben, dar de piersica, ochii negri si dulci, cumintenia de caprioara peste care stapinea incruntarea retinuta, dar si un vis, o dorinta imposibila… Avea acelasi profil mic si bine conturat, nasul usor in jos, de mica pasare de noapte… la coltul pleoapelor se ghicea cite un rid ca trasura repede a unei litere arabesti… Vorbiram, ca de obicei, despre muzica. Tanusa ne arata discul pe care-l primise de ziua ei de la Colette: Bach, Nun komm der Heiden Heiland, Vino tu, Mintuitorul paginilor, in interpretarea corului din Leipzig. L-am ascultat, la picupul lui Mironi. Nu se schimbase nimic, mi-am spus, in afara de culcusul lui Mitia.

Au trecut citeva luni. M-am pomenit cu un telefon de la Tanusa, voia sa ma vada. Am gasit-o singura, tanti Tana iesise, ca niciodata, in vizita. Purta pe umeri o broboada visinie cu franjuri, parca incerca sa se ghemuiasca cu totul in ea. Vorbea dintr-un fund de cosmar. De cite ori iesea in strada auzea vorbe batjocoritoare, trebuia sa faca fata unor surisuri pline de intelesuri rele. Nici de fereastra nu mai indraznea sa se apropie, in casa. Ce avea lumea? Se feri sa-mi spuna banuielile pe care le avea. De ai ei nu se plingea, totul venea din afara. Am indraznit s-o intreb de ce se despartise de Mitia. Isi daduse seama ca nu-l iubea. Ar fi fost necinstit sa mai fie cu el, de vreme ce nu-l iubea. Gresise prea mult, in anii aceia, doi, trei. Nu a adaugat altceva. Eu am inteles ca de aceea percepea vorbele ironice, surisurile din coltul buzelor: oamenii o dispretuiau, fusese usuratica, se daduse fara sa iubeasca… Am tacut, era de prisos s-o contrazic. Nu a mai iesit din casa decit rareori, mai ales pentru a merge la doctorul care ii dadea pastile, iar apoi i-a intocmit dosar de pensie. Ii vedeam separat pe fostii soti. Mitia trecea pe la mine. Ma feream sa mergem impreuna la baut, nu voiam sa-l am pe constiinta. Se stinsese ceva in el, nu mai avea energia de altadata, nici umorul cinic, fermecator. Era prea orgolios pentru a se plinge, dar ii simteam suferinta. Despre scrierile si desenele lui vorbea ca despre o opera incheiata, dar imperfecta. Dorea sa le “cizeleze”, sa mai schimbe cite un cuvint, o linie. In nici un caz nu se gindea sa mai adauge alte bucati, alte chipuri, trupuri. Nu mai era furtunosul Mitia de altadata. Daca as fi stiut mai bine ce facea in zilele si saptaminile cind nu ne vedeam! Ii scapara marturisiri. Prietenii nostri si eu insumi eram cercul unde mai tinea inca sa se prezinte “bine”. In rest, odata terminata munca lui de vitrinier, se intilnea cu tot felul de insi din lumea comertului socialist, cu o preferinta pentru parlagiii de la abator sau spalatorii de cadavre de la morga. Ce facea exact cu acesti oameni, in afara de a bea, nu stiu, dar imi aduceam aminte de vizitele mele in Obor, cu Mironi, la batrina cu gingiile goale. Nu stiu de ce mi-l inchipuiam in locuri si nopti ca acelea pe care altadata le petrecusem cu prietenul meu, in neagra groaza a voluptatii care se istovea in ejaculare de singe. Din pricina acestei vieti duble, l-am numit “Pasadia”. Paralela era imperfecta, Mitia nu era nici bogat, nici la fel de invatat ca Pasa, poate nici la fel de vicios… Criminal nu era si, mai ales, nu avusese prilejul sa se joace cu puterea. Avea insa o anumita brutalitate ce se imbina cu rafinamentul, ca Pasa, nopti de oroare, zile de rafinata cizelare a operei.

Pe Tanusa o vizitam cind Mitia nu era acasa. Halucinatiile o parasisera de cind lua medicamentele prescrise de psihiatru. Cosmarul se prefacuse in gol cenusiu. Tot putin iesea din casa. Privea printre perdelele de serj. Coltul de strada se schimbase. Pe Calea Floreasca circulau multe camioane, la santierele din jur. Treceau pe strada necunoscuti, muncitori pe santiere. Caminul de batrini si cu bisericuta fusesera darimate. Chiar si numele strazii se schimbase, din vechiul, sugestivul “Dejugatoarei” intr-un absurd “Chile”. In imobil fusese instalat un depozit de vinuri, pe scara mirosea a posirca in timp ce cisternele umpleau butoaiele din beci. Intr-adevar, imi spuneam, de ce ar avea Tanusa chef sa iasa din casa? Si unde sa se duca? Intr-una din vizite mi-a spus ca era obosita; lumea ii devenise din cale-afara de dusmanoasa. Am privit-o, adunindu-se in broboada ei cu ochiuri largi, cu franjuri, si i-am spus: “Ar trebui, ca orice fiinta, sa te acoperi cit poti de bine cu broboada, sa rezisti vremii rele”. Mi s-a parut ca nu auzise… Era cu adevarat un sfat pe care l-ar fi putut urma?

Daca pe Mitia il suportam, si chiar puteam ride cu el, ascultind oribilele lui traznai, ma simteam cu totul altfel la Tanusa, in strada Chile. De citava vreme ma duceam s-o vad, fara Geamanul, fara Baronul Negru. Ma primea singura, iar tanti Tana, dupa o scurta conversatie si rituala dulceata, se retragea in camera triunghiulara. Vorbeam, ca de obicei, despre muzica. Despre muzica germana, asta ne amintea de Mironi. Se intimpla sa vorbim si despre concertele ce le ascultasem altadata, dirijate de C. Silvestri, acum plecat din tara. In special executiile acelei simfonii “inexistente”: Manfred, o suita de poeme simfonice, de fapt, o facea pe Tanusa sa se extazieze, incintare la care ma asociam. In fond, toate trairile Tanusei, tot ce-i placea, erau legate de amintirea lui! Viata parea ca se oprise odata cu arestarea si, de cind aflase ca Mironi murise, stia ca oprirea era definitiva. Odata, facindu-mi o favoare speciala, a scos niste foi de caiet liniate cu patratele, pe care scrisese cu cerneala violeta, cu litere mari – fiecare semanind cu un turn gotic –, versuri de mina lui Mironi. Erau versuri de dragoste, o dragoste adinca, dar delicata, respectuoasa… Nu ma puteam indoi ca erau adresate chiar surorii lui… care poate nu le aratase nimanui pina in ziua aceea. In timp ce priveam hirtia rupta dintr-un caiet de matematici, citind versurile duioase si banale, am simtit o toropeala, o greutate care mi se aseza pe ochi si pe creier. Eram cit pe-aci sa adorm, lovit de narcolepsie. Ca sa scap de rusine, am spus la revedere, am iesit iar afara, unde mi-am revenit indata. De atunci, de cite ori ma duceam la Tanusa, chiar fara evocarea precisa a existentei lui Mironi, eram repede coplesit de aceeasi oboseala, ca si cum ceva prea greu de suportat s-ar fi abatut asupra mea, acolo. Abia imi tineam pleoapele sa nu cada, constiinta mi se intuneca, cuvintele mi se incilceau in minte inainte sa-mi iasa pe gura si parca aveam crimpeie de vise. Iesind din casa femeilor Chiraleu, ma gindeam la ce se intimpla. O prezenta fantomatica se abatea asupra mea. Dar era nevoie de explicatia supranaturala? Amintirile au prin ele insesi o greutate, care poate chiar s-ar putea masura cu un aparat special, asemanator aceluia imaginat de Villiers de l’Isle Adam pentru a analiza, chimic, ultima suflare a unui muribund. Nu numai ca aceasta greutate te apasa, dar presiunea ei infringe stavilele si se infiltreaza subtil in trup si minte.

AUTORUL

Ion Vianu (n. 1934, Bucuresti) a urmat studii de filologie clasica, iar ulterior medicina. Dupa ce a emigrat in 1977, a publicat in strainatate articole si studii privind istoria si filosofia psihiatriei si s-a distins ca unul dintre colaboratorii constanti ai postului de radio Europa Libera. Volume publicate: Introducere in psihoterapie (1975), Stil si persoana (1975; volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), Amintiri in dialog. Memorii (in colaborare cu Matei Calinescu, 1994; editia a II-a revazuta si adaugita, Polirom, 1997; editia a III-a, Polirom, 2005), Paramnezii (2005), Blestem si Binecuvintare (2007), Investigatii mateine (2008), Necredinciosul (2008). A initiat ciclul de romane Arhiva tradarii si a miniei, din care a publicat la Editura Polirom Caietele lui Ozias (2004) si Vasiliu, foi volante (2006).