Arhivă pentru septembrie 27, 2010

nor autentic

septembrie 27, 2010

trebuie să vă spun ceva: am avut o perioadă incertă
când îmi pierdusem uzul raţiunii şi pluteam
mă perindam pe cerul pustiu
gondolă greoaie şi plină de ceaţă
după cum bătea vântul
şi mă simţeam destul de aiurea să mozolesc cu buze de ceaţă
toate vârfurile copacilor ce făceau sluj în faţa mea
şi poalele dealurilor ce fremătau pline de iarbă
secându-mă de rouă, de orice-mpotrivire.
pe undeva, cred, îmi luaseră teama
şi se fereau să mă necăjească
pentru că-mi scăpărau imediat ochii
şi-ardeau pustiit până să-mi aduc aminte să plâng.
cel mai ciudat a fost când am deschis ochii
(din înaltul cerului până-n sufletul pământului)
mă rog, era ciudat că puteam să mă văd şi pe dinafară
şi pe dinăuntru
prin milioanele de ochi faţetaţi de ger
ori lăcrimoşi
cu toate spaimele.
şi uite-mă, am rezistat.
numai eu ştiu de câte ori năvăleau nervii până-n margine
ferfeniţindu-mi buzele cu scrâşnetele lor
fulgerate.
uitarea! bun lucru ce-a fost lăsat pe lume
să ne ostoiască temerile şi alunecările.
de multe ori mă întindeam pe spate lăsându-mă în voia valurilor
trecându-mi umbra peste toate văzutele şi nevăzutele
şi când rolul o cerea, plângeam
alteori râdeam
sau goneam nebuneşte
îndrăgostit până-n măduva boabelor de grindină
de câte o codană sânziană, zână nebună de aer şi spumă
uneori melancolic, pândind luna dintre feliile de ceaţă
bombănind ca un moşneag mereu nemulţumit
ce se vrea ploaie în pământ.
câteodată puneam de-o joacă
şi lăsam soarele să se ascundă, prefăcându-mă că mă topesc
şi plouam ca-n ziua când crucile urcau dealul căutându-şi loc de popas
dar oricât de mult am plouat, şi oricât de mult am alunecat
petrecându-mi umbra
n-am reuşit să mă lepăd de toate cuvintele
şi de toate dorurile
şi-atunci, văzându-mi încăpăţânarea
m-au lăsat la vatră
printre oameni, aşa cum mai fusesem atunci
pe când ridicam coastele corăbiei
între care mi-am înghesuit
perechi-perechi
toate simţămintele, şi cuvintele
(spune sau nespuse) şi tăcerile şi adăstările
cu pauze şi aduceri aminte
şi-am aşteptat
până când toată zicerea lumii
s-a revărsat acoperind totul, sufocând, inundând
astupând tot sufletul şi toată suflarea
sub apăsarea spuselor
şi vorbele au pierit, şi oamenii sufereau
şi fugeau din carte în carte
căutând cuvintele
ce reuşiseră
să scape.

Reclame

despre tortură şi…torturi…

septembrie 27, 2010

moartea

moartea are nevoie de linişte
şi liniştea adevărată nu o găseşti decât în adâncul inimii
după o scufundare în marea lacrimilor interioare
dar ca să poţi face marele pas
trebuie să asculţi liniştea
să cobori în adâncurile ei, singur
căutându-te, întâlnindu-te, regăsindu-te
mi-am agăţat viaţa
în cuiul dintre două bătăi
şi-am început să cobor
printre suspine şi bolovănişuri
cu susurul temerilor înfipt adânc în carnea timpanelor
colţuri, steiuri, remuşcări, crăpături şi teşituri, căderi şi uitări
totul făcut să-ţi uşureze până la sângerare călătoria,
până dincolo de capătul lumii
departe de lumea dezlănţuită
uitarea se cucereşte greu
lacrima şi sângele sunt urmele tale
cercul îşi caută toate punctele cardinale
prin care se strecoară dincolo
împlinindu-se sferă
fiecare justificare doare
rupe fărâme, polizând, şlefuind
drumul coboară
zgomotele zburătăcesc speriate
întunericul se lipeşte de visele tale
ca un copil de poalele mamei noapte
eu cobor în timp ce acolo sus,
viaţa continuă să respire
agăţată-n cuiul dintre două bătăi
muşchii încordaţi ţipă
degetele crispate urlă
unghiile înrădăcinate scrâşnesc
lumina se ridică văitându-se,
ceaţă obosită
lăsând în urmă valuri împietrite
de linişte şi-ntuneric
picioarele s-au rătăcit pe drum
nu mai cred nici ele în ceea ce simt
într-un ultim sărut
am ajuns!
acum văd că josul există
mai jos de atât nici nu se poate
aici,
liniştea,
nemişcarea,
uitarea, iertarea
toate acestea există
de-abia aici jos pot spune
că am muşcat cu sete din carnea lor
ascultând măselele
ce macină, fărâmă, sfărâmă,
reducând totul
la gustul de neimaginat
al liniştii