Arhivă pentru Noiembrie 2010

dans…dansuri…scene…

Noiembrie 30, 2010
Anunțuri

Concurs…

Noiembrie 30, 2010

Time Monday, November 29 at 8:00pm – December 5 at 11:30pm

–––––––––––––––––––––––––––

Location http://www.artclue.net

–––––––––––––––––––––––––––

Created By Adriana Capraru

–––––––––––––––––––––––––––

More Info ORICE OPERA DE ARTA- UN DELICT NECOMIS!

Dacă eşti printre fanii afirmaţiei de mai sus şi poţi răspunde şi la următoarele 3 intrebări, îţi oferim prilejul să te familiarizezi cu istoria violării regulilor şi tabuurilor în artă, prin cartea pusă la bătaie de editura Vellant, „Transgresiuni. Ofensele artei”.

1. Cărui artist îi aparţine lucrarea de pe coperta ArtClue, numărul printat, toamna 2010? http://bit.ly/i0KCmt
2. Cine este autorul tripticului numit „Marele neam, fratele şi mangusta”?
3. Cine este artistul român câştigător al Marelui Premiu al celei de a 21-a ediţii a Bienalei de gravură Máximo Ramos?

Concursul se adresează fanilor ArtClue (înca nu eşti fan? dă „like” aici http://on.fb.me/9siXxO şi participă la concurs).

Pune răspunsurile tale pe fan page-ul ArtClue (http://on.fb.me/9siXxO), sub formă de comment, până pe 5 decembrie 2010.
După tragerea la sorţi anunţăm cel mai transgresiv câştigător!

(articol preluat de pe Facebook.com)

Substituenţii criticului
Ne putem oare imagina critica şi obiectul ei, opera de artă ca două lucruri distincte din realitate sau trebuie să le vedem ca o singură realitate cu două faţete? Oricum ar fi, bi sau unidimensională, să remarc posibilul caracter al ei antitetic – opera vorbeşte despre frumuseţile / defectele unei realităţi, critica despre frumuseţile / urâţeniile operei. Frumuseţile realităţii diferă de frumuseţile artistice. Prin urmare azi nu mai ajunge perechea de ochi mărturisitoare sau imaginativă, ci este necesar şi decodorul de lectură, situaţionistul unei valori culturale. Respectiv, o operă o citim cu ajutorul autorului şi a criticului ei. E adevărat, rolul criticului pare să-l joace multă lume. Este substituit mai ales de editori, de prieteni, de gura lumii, de modă. Totuşi criticul este sursa acestor iradieri lingvistice. Opera nevalorizată critic dispare în neant, chiar dacă la apariţia ei poate avea un oarecare succes de public. Odată ce-i trece efectul de noutate, ajunge în concurenţă eternă cu milioanele de alte opere apărute sau pe cale de apariţie şi tăria ei, valoarea, numai vocile critice o vor putea sesiza. Substituenţii criticului au nevoie permanent de provocări, stau sub eterna zodie a noului, aşa că vor trăda opera ajunsă învechită, fără regrete.

Strigătul de-a surda
Într-un fel, e un proces revoltător. Oare tot acel torent de creaţie să fie până la urmă destinat urechilor celor lungi ale criticului? Obtuzităţii sale, academismului său răsuflat, clasificărilor sale de doi bani. Autorul strigă: eu dau viaţă şi operez cu elemente de viaţă, de aceea nu mă interesează decât marele public, cel care trăieşte, prin care bubuie aceeaşi misterioasă vitalitate. Dar strigătul său aparţine zonei noului, este dintre efectele substitute ale criticii. Curând vitaliatea şi atenţia celorlalţi nepricepuţi se îndreaptă spre altceva. Publicul cel larg trădează cu o statornicie înfiorătoare. Atenţia sa e dedicată doar clipei. Strigătul îi face pe ceilalţi să întoarcă să zicem capul, dar încep rapid să strige şi alţii, năvălesc propriile gânduri, preocupările cele mici şi numeroase nu ne lasă în pace şi uite! spre mirarea marelui revoltat, autorul nu mai are cui vorbi. Totuşi e drept să menţionăm că şi criticul este la fel de trădat de public. Este el vocea cea mai importantă prin care ceilalţi au acces la operă, dar la un moment dat este acoperit de rumori, de propriile instrumente critice, de numeroasele ierarhii. Se demonetizează prin abuz. Totuşi parte din valorile sale vor fi preluate de următorul critic. Opera intră între realităţile estetice importante.

Criticul este mamoşul cărţii
O primă consideraţie arată că opera şi critica reeditează conflictul dintre trup şi raţiune. Cea de-a doua consideră că în plan artistic dacă ai vorbit, ai greşit. Ai ales doar una dintre nenumăratele oferte ale realităţii. Oricât ar vrea să se izoleze artistul, să pară că preocupările sale nu ţin de nicio categorie cunoscută, adevărul e că ajunge prin operă să particpe la maerele bâlci al operelor cu aceeaşi temă. Dacă vorbeşte despre iubire, să te ţii mii de concurenţi. Dacă opera sa presupune provocare şi această parte se dovedeşte arhiplină. Cititorul e zăpăcit de prea multe frumuseţi. Sunt atâtea realităţi artistice, atâtea minunăţii. Și vai, nu există în standurile acestea deget care să spună care e adevărata operă şi care sunt păcăleli, imitaţii, forţări nereuşite, în schimb o mulţime de farseuri, editori sau autroi care îşi ascund sub preşul noului, al modei, al incendiarului strâmbările şi nulitatea operei promovate. Autorul are nevoie de critic şi totuşi îi face mereu în ciudă. Aşa e moda. Să calci în picioare persoana de la care viaţa operei începe.

Bucăţele de temă
Zilele trecute ascultând compoziţia unei tinere, am realizat că nu poţi spune în câteva pagini tot ce se poate despre un subiect, chiar şi realizând taxonomii care să aibă pretenţii exhaustive. Nu am habar dacă ar fi de ajuns o carte sau o bibliotecă. Cândva mi se spusese că despre clor există o bibliotecă de chimie în şase încăperi. Atunci pentru iubire! Dumnezeule, o fi de ajuns Turnul Babel. Un oraş. O ţară de cărţi de iubire. De aceea autorul alege anumite părţi din temă. Evident el va spune că vorbeşte despre tema în sine, ca întreg, că este chintesenţa, licoarea magică, adevărata cale. Totuşi el nu ne va prezenta decât un număr de aspecte ale temei, niciodată toate. Criticul vine şi elimină ce e gonflat în declaraţia autorului, numeşte acele părţi atinse de operă din temă, le arată sau le contestă valoarea. Cumva încerc să procedez aşa cu opera lui Anthony Julius – Transgresiuni. Ofensele artei, mai degrabă un eseu decât un album de artă şi limitată la artele vizuale din Occident între 1860 şi prezent.

Consideraţiile multiple,
vizuale sau eseistice se concentrează asupra unui singur lucru – regula în artă. Poate fi impusă? E încălcată cu fiecare operă? Cine încalcă şi cine apără regula? Ce fel de reguli sunt atacate? Autorul preferă denumirea de transgresiune pentru atacul regulii substituită la rândul ei de noţiunea de tabu. Prin urmare avem două faţete – transgresiune versus tabu, încălcare sau respectare a regulii.

Transgresiunea
Pentru a aprecia calitatea acestui instrument critic, să vedem cu ce avem de-a face. Este un delict artistic care se manifestă fie împotriva artei, fie prin artă, fie prin artă împotriva artei. Adică aceste situaţii: realitatea acţionează contra artei. Arta acţionează contra realităţii. Contraarta. Sunt vizate în carte ultimele două situaţii.

Nu este singurul înţeles al transgresiunii. Într-o primă accepţie se dovedeşte păcat şi blasfemie. Apoi un mod de a încălca o lege (dar abia existenţa legii favorizează apariţia infracţiunii); în sfârşit orice depăşire a graniţelor. Undeva e consemnat îndemnul acesta: “descrieţi o regulă drept graniţă şi cineva îi va justifica încălcarea”. Graniţa rezonează cu tot ce e închis, pietrificat, imobil. După cum observăm transgresiunii i se pot asocia cuvinte din zona negativă a limbajului – păcat, infracţiune, delict, contra. Negaţiile ar aduce paradoxal viaţă, deschidere, mişcare, adică aspecte pozitive. De aceea poate dacă umblăm doar la sensuri, nu ne lămurim care e povestea cu transgresiunea.

Să vedem cum se manifestă?
Provoacă scandal. Presupune un aspect de extaz. Șochează. Este iconoclastă. Are un aspect de bâlci, dar fără râs sau un râs transformat în ironie. Se laudă cu înlăturarea prejudecăţilor, a atitudinilor convenţionale, a iluziile, a obiceiurilor, a familiarului.

Publicul?
Diferite reacţii. Uneori se simte jignit, alteori se întoarce să vadă aspectele neşocante.
Caută tradiţia unor asemenea provocări. Se întreabă care ar fi scopul, istoria, natura artei. Este derutat de efectul raţă-iepure (multe lucrări contemporane pot fi privite în două feluri). Constată că nu mai există o diferenţă marcată faţă de artist. Ba chiar sunt voci care afirmă că oricine din public are fire artistică. Sunt aici două atitudini vizibil contrare. Una legată de moralitate, alta legată de artă.

Moralitatea
Transgresiunea este imorală pentru că nu condamnă viciul înfăţişat, astfel încât alţii au motiv pentru imitarea viciului. Se ascunde în numele artei, dar totuşi de ce arta ar avea privilegii? Cine a încălcat legile decenţei, ar trebui interzis. Aceste voci morale au fost estompate încă din secolul 19 de primul val de transgresivi. Cei din următorul secol s-au luptat cu moralitatea primului val. S-au folosit argumente de genul o operă nu poate fi imorală, deoarece numai oamenii se pot comporta imoral. (a interesat distincţia faţă de animale, nu faţă de diferitele contexte umane. În fond moralitatea are această natură dependentă de situaţiile sociale).

Am consemnat şi trei interesante alibiuri. Primul dedicat separării afirmă că în artă există o zonă unde se pot spune lucruri de nerostit, de neînchipuit, de fapt orice ne trece prin cap. Jane Bennet totuşi nota că nu se poate face distincţia între lucrurile deranjant-captivante şi cele deranjant-respingătoare. Al doilea este dedicat formei şi afirmă că este importantă doar forma lucrării, nu conţinutul – în arta plastică linia, culoarea, textura, iar în literatură romanele nu sunt totuna cu manifestele contra statului. (Este aici fără îndoială o explicaţie incompletă şi părtinitoare. Vezi pentru mai multe detalii cearta dintre formă şi fond începută încă de pe vremea lui Titu Maiorescu). În fine, ultimul are o natură sentimentală şi se numeşte alibi canonic. Operele se se integrează într-o anumită tradiţie. (Hm, aici este marea ironie. Transgresiunea se laudă cu canonul ofensator. Acuzatul răstoarnă argumentele acuzatorului în favoarea sa).

Iată şi două atitudini – una de comportament. Tomislav Gotovac umbla gol prin Zagreb. A fost arestat şi dus la judecată. Acolo a încercat să se explice: “Sunt un artist şi meseria mea constă în a mă dezbrăca şi plimba“. La care judecătorul a răspuns “Da, iar meseria noastră constă din a te închide pe tine“. Alta conversaţională. Otto Muehl reflecta cine condamnă efectiv arta? “Nişte gnomi deghizaţi în paznici, poliţişti, judecători. Ei vorbesc despre infracţiuni, eu vorbesc despre artă”

Se fac deseori confuzii
ale actelor artistice cu descrierea lor. Oponenţii transgresivilor – vor să elimine opera, în timp ce criticii transgresivilor – vor s-o interpreteze şi s-o judece. De pildă operele care ofensează creştinismul rămân în zona artistică, sunt nepedepsite public, în timp ce opere care atacă islamismul sau iudaismul sunt considerate profund revoltătoare şi duc adesea la moartea ori întemniţarea artistului. Clar, transgresiunea are mari probleme cu fanatismul şi în aceste cazuri aproape nicio relaţie cu frumosul care pare să fi devenit inutil.

De ce avem nevoie de transgresiune?
Prinşi în mecanismul social, câteodată ne reîntoarcem la o existenţă animală sau htonică, la jocul gratuit, la o risipire a resurselor fără scop. Ne conferă senzaţia necunoscutului şi a suveranităţii personale. Prin ea obţinem veşti din Èšara de dincolo de negură. Mister, amuzament, cutremur al ierarhiilor. Acolo totul se poate întâmpla, după cum spunea Flaubert. Posibilul se extinde indefinit. Chiar s-a spus despre artişti că sunt reprezentanţii imaginaţiei în lumea exterioară. Există totuşi un preţ de plătit. Șocarea celorlalţi, alienarea, căderea în registrul stupizeniei. Iar la început această artă este primită cu neînţelegere şi ostilitate.

Totuşi arta schimbă ceva?
Dacă atribuim unei opere de azi numele de transgresiv, o onorăm indirect prin apelul la tradiţie, la inovaţie, la îndrăzneală şi noutate. Ne-ar transmite astfel înţelesuri de dincolo de puterea cuvintelor. Ne-ar fascina şi ne-ar excede contra realităţii. Ne-ar deruta prin promisiunile de noutate şi profunzime şi ne-ar răpi oarecum liniştea sufletească. E şi o promisiune valorică, deoarece arta e singura care creşte în valoare odată cu timpul.

Apar mai ales opere sincere, nu fără cusur. Concurenţa între opere este acerbă, niciuna nu rezistă activ mai mult de 30-40 de ani, dupa cum spune pictorul Duchamp. De aceea apar ofensele de reproducere (pastişă, plagiat, fals) prin care se atacă unicitatea operei si ofensele de distrugere (adaptări, parodie, încălcarea drepturilor morale, a proprietăţii, suprimare) care caută să distrugă opera.

Iată şi
Subiecte transgresate – religia, nudul, nevoile intime, obiectele ready-made, cataloage de expoziţie, afacerile (Andy Warhol visa să fie Artist de Afaceri), cadavrele din război, copiii, bătrânii, animalelle, morţii, naţinea, identitatea şi conştiinţa, familia, curăţenia.

Tablouri – Damien Hirst – Mamă şi copil, despărţiţi; Edouard Manet – Băiat cu cireşe

Să trecem acum la tabu
Despre ce fel de transgresiune vorbim?
Este sau o încălcare sau o depăşire sau o îmbunătăţire a legii. O contestare sau o încercare de eliminare? Transgresiunea subînţelege care din aceste sensuri? Sau am enumerat prea puţine şi de fapt mai sunt încă 20, chiar mai importante! Cum aspectul nu e clar, să vedem la ce fel de lege se referă.

Şi aici apare vag distincţia între lege, ca document scris şi obicei, ca lege informală. Obiceiul ar cunoaşte două forme – tabu-ul care cuprinde zona interdicţiilor şi totemul care vizează zona permisiunilor. Termenii nu sunt clarificaţi corespunzător. Motiv pentru care am găsit deseori extinsă accepţia tabu şi pentru lege. Insist asupra acestui termen fiindcă autorul îl foloseşte pentru a ne arăta obiectul transgresiunii. El construieşte un adevărat eseu dedicat tabu-ului şi, prin urmare, contestaţia vizează atât aspecte ale artei precedente cât şi o suită de practici nescrise, de prohibiţii şi loialităţi faţă de subiectele transgresate menţionate înainte.

Agresarea tabu-ului
Anthony Julius insistă mai ales asupra încălcării acestui tabu. Aflăm că scopul artei nu este lupta cu tabu-urile, ci doar o consecinţă. Un efect colateral, deşi e prezentat adesea ca elementul central. (Hm, arta derutează. Dacă ar fi doar asta!). Filosoful Kant consemna undeva că arta face legea, nu respectă legea dovedindu-şi astfel suveranitatea. Din confuzia lege-normă-tabu rezultă pretenţia artei de a nu respecta legea. Motivează că arta este fie deasupra moralităţii, fie artistul este exemplar din punct de vedere moral. Autorul totuşi observă corect că artistului i se acordă merite prea mari şi sunt neglijate calităţile artei. Astfel de declaraţii, euforic hiperoxigenate, se întrevăd în strigătul lui Nietzsche: nu sunt om, sunt dinamită. Este reamintit şi faptul că arta a ajuns aproape convenţională în transgresiunile sale şi la ora actuală un jurnal titra ecuaţia îmbogăţirii artistului plastic: transgresiune + prezentare în media = bani serioşi.

O întrebare fără răspuns
Apar şi transgresiuni revoltătoare, oribile, diabolizate intenţionat. Falsuri, atacuri la adresa unor simboluri fundamentale, cinisme extreme. Ai senzaţia văzând aceste transgresiuni că asişti la expoziţia unor infractori scăpaţi pe piaţa de artă. Şi culmea, criticii laudă ofensatorii artişti?! Ajungi să te întrebi până la urmă nu există nicio pedeapsă pentru asemenea extremisme? Cred că măsurile punitive luate de statele mai puţin tolerante, abia acordă statut de vedetă acestor fantazii. Există un agent pedepsitor mult mai sever şi acela e publicul. Uneori se arată dezgustat. De cele mai multe ori indiferent. Alteori se încântă la început, apoi uită cu trădarea aceea de care pomeneam mai devreme. Orice cenzură supralicitează opera transgresivă şi îi conferă efecte pe care s-ar putea să nu le aibă.

În consecinţă
După unii artişti, tabu-ul există pentru a fi încălcat. Arta îl suspendă, nu îl elimină. Nu are rost să apărăm anumite reguli deoarece noi înşine suntem persoane în permanentă modificare. Nu mai suntem nici persoanele de acum un an şi nici nu ne controlăm până la urmă viaţa. Fiinţe ale întâmplării, de ce am apăra nişte reguli despre care nu avem prea multe idei cum au apărut? (Platon a contrat această afirmaţie cu un mit al apariţiei oamenilor. Dacă Prometeu le-a dat oamenilor focul, dându-le ocazia să se strângă împreună pentru protecţia contra frigului sau pentru hrană, nu le-a arătat şi o cale de înţelegere în cazul apariţiei conflictelor. Motiv pentru care era imposibilă reuniunea pentru mai multă vreme în acelaşi grup. Aici se zice că a intervenit Zeus care a dăruit oamenilor pentru a-i recâştiga de partea sa Legile, cele fără de care este imposibilă orice cetate.) De aceea, a încălca un tabu s-ar putea să nu rămână fără o consecinţă agresivă sau pot rezulta altele mai neplăcute. Perfect, atacăm familia. Consecinţa – bărbaţii n-ar mai fi interesaţi să stea cu femei gravide ori cu copii mici. Atacăm iubirea mamei. Atunci apare modelul mamei dezinteresate. De ce femeia ar trebui să aibă grijă de copil în loc să-l lepede şi să aibă diferite relaţii fără probleme. Etc. etc. A, percepem transgresiunea numai ca o fantezie, o chestie de artă, o aberaţie modernistă. Sper să fie înţeleasă aşa. Sper toţi să vadă nu subiecte, ci culori şi gradiente. Altfel artiştii de acest tip ne jefuiesc de liniştea sufletului. Ne promit mincinos reînnoire, intensitate, profunzime. Încearcă să ne ferească sau să ne scoată din tabu. Şi ne dau în schimb ce?

Ceva de genu’
Scris de Gabriel Mirea

(articol preluat http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/trangresiuniofensele-artei/)

merita cartea? merita concursul? cine stie…

o noua colectie de documente de arhiva

Noiembrie 30, 2010

„Orice popor, in evolutia istorica, parcurge momente faste, dar si mai putin fericite, care-i marcheaza existenta. Dupa incheierea Primului Razboi Mondial, Romania a cunoscut o perioada de dezvoltare, atat in plan economic, cat si in plan politico-diplomatic, bucursandu-se de un anumit prestigiu in randul statelor din centrul si sud-estul Europei. Din pacate, la finele perioadei interbelice, ea va intra intr-o noua etapa, aceea a izolarii politice, al carui deznodamant va fi unul tragic pentru o parte a pupulatiei romanesti, care va fi nevoita sa suporte calvarul schimbului de populatie.”

Autori Virgil Coman si Nicoleta Grigore

News! A intrat in tipar o noua colectie de documente de arhiva al carei design este semnat de Groove Hour

cu poalele-n cap

Noiembrie 30, 2010

cel putin fetele nu sunt politicieni romani…

ca sarea-n bucate si ca mierea de dulce

Noiembrie 30, 2010

Alchimia albinelor

„Lector al Asociaţiei Naţionale pentru Terapii Complementare din România şi profesor de istorie la Târgu Jiu, Vasile Andriţoiu a descoperit proprietăţile miraculoase ale mierii, căutând leacuri pentru a se trata pe sine şi pe cei apropiaţi lui. Astăzi este unul dintre cei mai vestiţi apiterapeuţi din România, cu participări constante la conferinţele internaţionale de apiterapie şi cu rezultate spectaculoase în vindecarea unor boli, cărora medicina alopată le oferă de obicei speranţe minime.

Domnule Andriţoiu, de ce este mierea, acest elixir auriu, un aliment atât de lăudat ?

Să facem mai întâi puţină istorie…E bine să ştiţi că albina a apărut pe pământ înaintea omului. Arăta ca o larvă şi se hrănea cu ferigi. Apoi treptat, când flora s-a dezvoltat, i-au crescut aripi şi a început să zboare pe flori, să adune nectar. Dar ea a funcţionat dintotdeauna ca un adevărat laborator zburător, care adună acest nectar şi polenul pentru a-şi hrăni urmaşii. Noi oamenii, o jefuim. S-au găsit desene pe pereţii peşterilor din Spania, datând din epoca de piatră, ce ilustrează modul în care oamenii preistorici culegeau fagurii de miere folosindu-se de fum. Albina a memorat în codul ei genetic că fumul reprezintă pericol. Când simt fum, albinele îşi umplu guşile cu miere de rezervă şi pleacă. Când guşile sunt pline, nu-şi mai pot îndoi abdomenul să înţepe. De aceea, unii apicultori, mai puţin experimentaţi, afumă când umblă în stup.

În Egipt şi în India antică mierea era considerată un dar al zeilor. Se pare că mana care a fost dată poporului în drum spre Ţara Canaanului era de fapt miere. Sf Ioan Botezătorul s-a hrănit în deşert cu miere. Soldaţii din India antică primeau înainte de luptă o punguţă de piele plină cu miere care se lega la brâu. S-au găsit papirusuri care îndeamnă la consumul de miere pentru că « este bună ». Elevii din Egiptul antic, ce primeau în raţia lor miere, erau mai sănătoşi şi puteau învăţa mai bine decât ceilalţi. Nu era doar un aliment extraordinar de hrănitor şi energizant, ci şi un antiseptic şi un conservant de excepţie. Trupul lui Alexandru Macedon a fost îmbălsămat într-un sicriu cu miere şi propolis. Mai târziu, în Evul Mediu, aproape toate mănăstirile aveau stupine, iar ţăranii ce aveau casă pe pământul mănăstiresc erau obligaţi să plătească o danie în miere şi mai ales ceară, pentru fabricarea lumânărilor. Documentele amintesc existenţa unei ceri verzui în Moldova , care nu scotea fum la ardere, din care se făceau lumănări ce ardeau în palatele dogilor din Veneţia . Dar să revin la întrebarea dumneavoastră. De ce toată această faimă ? Ei bine, pentru că mierea conţine toate vitaminele, mineralele, enzimele cunoscute vreodată în lumea medicală. Are toţi aminoacizii esenţiali cunoscuţi, ceea ce o face o hrană proteică de excepţie, are glucide şi chiar hormoni. Sunt foarte multe asemănări între organismul uman şi produsele stupului. Dacă Dumnezeu ar vrea, ar putea crea un om din substanţele care se găsesc în stup, pentru că toate se regăsesc şi în corpul uman. Inclusiv hormonii, care sunt de o asemănare uluitoare cu cei umani şi care nu au nici o contraindicaţie sau efect negativ, faţă de cei de sinteză. Doar că, evident, consumarea produselor cu potenţial hormonal trebuie făcută numai sub îndrumarea unui specialist. În plus, mierea este perfect igienică, antiseptică şi un antibiotic de excepţie. Orice microb, inclusiv agentul patogen al ciumei bubonice, care în Evul Mediu a distrus oraşe intregi, dacă stă în miere, este ucis. În miere, bineînţeles într-una de calitate, nu rezistă nici un microb.

Ştim că petreceţi nenumărate ceasuri în stupină, pentru a studia viaţa albinelor. Povestiţi-ne şi nouă câte ceva din ceea ce aţi observat mai interesant la ele.

După ce a ieşit din celula ei, albina rămâne în stup ca albină tânără, ca mamoş, adică doică pentru larve, pe care le hrăneşte cu lăptişor de matcă secretat de nişte glande din cap. În primele trei zile hrăneşte toate larvele, apoi lăptişor de matcă, care este hiperestrogenic şi dezvoltă caracterele feminine, primeşte numai regina , iar albinele şi trântorii primesc altfel de hrană care duce la androgenizare, adică la dezvoltarea caracterelor masculine. Este o « castrare » determinată de hrana pe care o primesc, pentru ca fiecare albină să fie pregătită pentru rolul pe care îl are în cadrul coloniei. Albinele obişnuite trebuie să producă miere. La început, pleacă în căutarea nectarului albinele cercetaşe. Zboară în arii concentrice, largi de până la 6 km, apoi se întorc şi execută un dans deasupra urdinişului, un dans ce explică în ce direcţie se află sursa, cât de bogată e, cam care este distanţa şi alte repere. Cel care a descifrat dansul albinelor cercetaşe a primit premiul Nobel. Apoi pleacă celelalte albine, adună cu limba nectarul de pe flori şi când umplu guşile cu nectar se întorc spre casă. Încă de pe drum albina începe prelucrarea acestui nectar, secretă nişte enzime care dau valoare mierii şi care o deosebesc de zahăr. În stup, depune în ramă acest nectar care este foarte lichid. În cursul nopţii albinele lucrătoare se aşază într-o anumită ordine şi încep să bată din aripi în timp ce altele iau nectarul dintr-o celulă şi-l mută în alta şi iar şi iar, până ce acest aer încărcat cu vaporii din nectar iese prin urdiniş. Se numeşte vânturare. Mierea vânturată natural de albine este densă, ajunge la o consistenţă de maximum 18% apă şi conţine foarte multe enzime, căci la fiecare mutare în altă celulă i se mai adaugă enzime, mai ales inhibină, care este un antioxidant redutabil. Cu cât o miere este mai vânturată, cu atât este mai bogată în enzime. La final, albinuţele tinere depun pe fiecare celulă o peliculă de ceară, o căpăcesc. Atunci când fagurele este căpăcit 2/3 din suprafaţă, mierea e bună de recoltat. Ca să închei răspunsul la întrebarea pe care mi-aţi pus-o, pentru un kilogram de miere albina trebuie să aducă în stup 4 litri de nectar, din care jumătate este apă, ce va fi vânturată.

Cum ne putem da seama că mierea pe care o cumpărăm este de calitate ?

Cel mai sigur indiciu este greutatea. O sticlă de un litru ar trebui să aibă 1,450 kg miere. Cam asta e densitatea mierii faţă de apă. Apoi este gustul, dar gustul mai poate înşela. Există mieri drese cu zahăr fiert cu plante, din care lipseşte polenul. Urmele de polen din miere sunt un indicator categoric al plantelor din care provine mierea, dar numai specialiştii cu aparatele lor pot depista dacă mierea e falsificată. Apoi, important de ştiut, mierea cristalizează. Dacă sunt cristale mari, ca sarea grunjoasă, mierea e bună, dar a avut cam prea multă apă, deci albinele n-au mutat-o de suficiente ori din celulă în celulă, prin urmare, nu i-au adăugat suficiente enzime. Mierile bine vânturate sunt mai onctuoase, au cristale mai mici, mai finuţe. Nu ar trebui cumpărată mierea care stă pe tarabe în plin soare. Aceea are cu 40%mai puţine calităţi. Mierea este creată de albine la întuneric, ea nu trebuie expusă luminii solare, ci doar la lumina încăperii şi la o temperatură constantă , ce nu depăşeşte sub nici o formă 40 de grade. Unii stupari ştiu că oamenii se feresc de mierea zaharisită, fiindcă suspectează că e făcută cu zahăr. Nimic mai fals. Totusi, ca să-şi vândă mai bine marfa, ei o fierb la 90 de grade, ca să nu mai cristalizeze. Ca gust, devine un pic mai bună, dar pierde enorm în calitate. La acea temperatură toate enzimele sunt distruse, mierea rămâne doar un zahăr lichid. De aceea, mierea nu se pune nici în ceaiul fierbinte. Toate mierile bune zaharisesc după câteva luni, deci dacă vreţi să fiţi sigur că luaţi o miere naturală, cumpăraţi una zaharisită. O altă metodă de a testa mierea este întoarcerea borcanului cu fundul în sus. Înăuntru trebuie să se creeze o bulă de aer în formă de pară. Dacă bula urcă repede spre fundul borcanului, înseamnă că este o miere cu multă apă în ea, deci nevânturată suficient. Bula trebuie să urce lent, ceea ce arată că mierea este coaptă, maturată, bună de consum şi vânturată natural, de către albine, deci culeasă când fagurii au fost căpăciţi pe trei sferturi. Uneori, stuparii, pentru a grăbi producţia, recoltează mierea înainte să fie căpăciţi şi o scot la soare în butoaie să mai evapore din apă, pentru a elibera fagurii mai repede, pentru o nouă miere.. Mierea obţinută astfel este mai lichidă şi foarte săracă în enzime.

Ce alte produse ale stupului folosiţi în cadrul tratamentelor pe care le recomandaţi ?

O colonie produce, desigur, mult mai multe lucruri decât miere. Lăptişorul de matcă este un fel de vitamină naturală, cel mai energizant aliment care a fost creat vreoată de lumea vie. Nu există ceva mai energizant. Se administrează cu prudenţă, în functie de afecţiune şi niciodată la voia întâmplării. Polenul, elementul mascul al florii, este un rezervor de acizi ribo şi dezoxiribonucleici. Are o valoare colosală în alimentaţia şi medicaţia umană. Este un aliment impresionant de complet, conţine toţi aminoacizii esenţiali şi neesenţiali, care îl transformă într-o hrană proteică absolut completă. Polenul este adus pe picioruşe, descărcat de alte albine, aşezat în faguri, îmbunătăţit cu enzime, frământat cu puţină miere şi apoi bătut şi lipit în celulă cu capul, cu mişcările berbecului. Masa proteică ce se creează se numeşte păstură. Viitorii trântori primesc ca hrană şi păstură. Are o valoare biologică mai mare decât polenul simplu, pentru că este suplimentată cu enzime. Un grăunte de polen are 2 învelisuri, exină şi intină, şi nucleul care este cel mai valoros. Unii oameni mănâncă polen degeaba pentru că, datorită unor deficienţe, sucurile gastrice nu pătrund intina şi nu pot dizolva nucleul, ca atare substanţele nu se asimilează. Păstura este un polen care, în condiţiile de umiditate şi căldură din stup, suferă un proces controlat de fermentare care face ca nucleul să iasă din intină, devenind sută la sută asimilabil. Căpăceala de pe faguri are şi ea o importanţă medicală mare, căci conţine un antibiotic extrem de important în bolile aparatului respirator, care este însă distrus imediat de soare. Căpăceala trebuie extrasă într-o încăpere unde nu intră soarele şi depozitată în vase cu pereti opaci.

Propolisul este o răşină pe care albinele o recoltează de pe mugurii unor arbori. O depozitează pe picioarele din spate, o aduc în stup, unde este descărcată de către alte albine. Uneori procesul durează şi două zile. Rolul major al propolisului este de a fi principalul medicament cu care se menţine sănătatea coloniei.. Cu el se lipesc ramele între ele, se astupă crăpăturile stupului. Substanţele volatile care se evaporă din propolis menţin sănătatea coloniei. Apilarnilul, este un triturat larvar din larvele de trântori, recoltate în a noua zi de stadiu larvar. Bătrânii din Ardeal îl numeau lapte de taur. Este practic un concentrat de hormoni steroidieni, substanţa care stă la baza tratamentului făcut de cabinetul nostru în bolile autoimune. Mai există ceara, care este folosită în cosmetică, are aplicaţii medicale şi multe aplicaţii industriale. Dar şi veninul, arma de apărare a albinei, din care s-au obţinut extracte standardizate, cu efecte pozitive în tratarea artritelor, poliglobuliilor, a reumatismelor şi bolilor autoimune.

Câtă miere avem voie să mâncăm?

Ar trebui consumate zilnic1-3 grame pe kilogram corp, ceea ce înseamnă cam 120 de grame la o persoană de 60 de kg. O linguriţă de miere aşa cum o scoatem din borcan are cam 12 grame. În timpul copilăriei este însă indicată o doză mai mare. Copiii au un consum mai ridicat de energie, ard mai multe calorii. Din păcate, deseori medicii spun că consumul de miere de către copii produce botulism. În România sunt mii şi mii de stupari, n-am văzut niciodată copilul unui stupar bolnav de botulism. Neînţelegerea provine din faptul că produsele apicole au fost asimilate produselor animale, iar produsele de origine animală pot provoca botulism copiilor.

Ce tipuri de boli pot fi vindecate cu produse apicole ?

Absolut toate. Produsele apicole intervin inclusiv în cancere. Am avut markeri tumorali negativaţi prin apiterapie. Mierea şi derivatele au capacităţi antitumorale, antivirale, combat toate tipurile de ane mie şi, în anumite dozări, ajută imens în leucemii.

Hepatitele virale sau autoimune, cele toxice, cirozele pot fi vindecate apiterapeutic. Avem cazuri unice în lume în care hepatita virală C a fost negativată. Este un caz pe care, de altfel, l-am prezentat într-o conferinţă internaţională de apiterapie. Efecte foarte importante au şi în tratarea bolilor autoimune. Avem singurele cazuri de vindecare din lume. Apiterapia, prin corticosteroizii pe care îi conţine, înlocuieşte perfect corticoterapia de sinteză, însă fără dezavantajele şi efectele secundare ale acesteia. Produsele apicole ajută la fixarea calciului, care nu are nevoie doar de vitamina D2, ci de încă 22 de elemente, minerale, vitamine, enzime şi hormoni pentru a deveni bioactiv. Multe fete tinere care au ovare polichistice sunt de fapt hipocalcemice. Multe mămici hipocalcemice dau naştere unor copii ce fac bronşite astmatiforme de mici. Bolile autoimune nu se vindecă până ce calciul nu ajunge la valori normale or corticoterapiile de sinteză spală calciul. Apiterapia vindecă infertilitatea, fibroamele, chisturile ovariene, dar şi endometrioza (noi avem singurele cazuri din Europa vindecate fără operaţie).

alt fel…

Noiembrie 30, 2010

realitate…realităţi…irealitate

Noiembrie 30, 2010

“I’ve been drawing for as long as I remember myself. Both graphic design and digital art attract me, but recently I tend to commit to digital art more than anything else.” Alex Andreyev is an young artist from Saint Petersburg, Russia. His artworks are surreal, very creative, inspiring and captivating. You can admire these amazing examples here, but do not forget to visit Alex’s website.

…desenez de când mă ştiu…ambele modalităţi de exprimare, atât desenul cât şi arta digitală mă atrag dar pot spune că mă simt atras mai mult de cea din urmă…”sunt tânăr Doamnă” ar spune şi Alex dacă putem relua mesajul unei voci inconfundabile…Alex Andreyev este un tânăr artist din Sankt-Petersburg, Rusia. Lucrările sale suprarealiste şi patosul cu care lucrează îl arată a fi foarte creativ, inspirat şi captivant. Puteţi admira aceste exemple uimitoare aici, dar nu uitaţi să vizitaţi site-ul personal – http://www.alexandreev.com/

Alex Andreyev

Alex Andreyev

Alex Andreyev

Alex Andreyev

Alex Andreyev

Alex Andreyev