Arhivă pentru Ianuarie 2011

Papini…fragmente…

Ianuarie 31, 2011

Giovanni Papini – Gog

ÎNTOARCEREA LUI PITAGORA

Atena, 10 aprilie

SUNT AICI de opt zile şi încep să mă plictisesc. Partenonul nu-i urât, dar e prea mic, iar celelalte ruine îi sunt inferioare. Atena ar fi infinit mai frumoasă totuşi, dacă nu s-ar fi clădit, lângă rămăşiţele antice, un mare sat modern, fără nici un caracter, care îşi însuşeşte pe nedrept vechiul şi gloriosul nume.
Aş fi plecat şi mai dezamăgit, dacă n-aş fi cunoscut, din întâmplare, una din fiinţele cele mai neverosimile care există azi pe lume. Aveam o scrisoare de prezentare pentru un tânăr elenist, care studia aici şcoala Arheologică Americană şi care a fost pentru mine o excelentă călăuză. Alaltăieri seară, pe când mă plimbam singur şi căscam de somn, pe strada care duce către Cefisa, văzui pe doctorul Begg trecând în fugă. Nu mă recunoscu, dar îl strigai şi îl ajunsei din urmă:
— Unde alergi aşa de repede?
Mi se păru întâi cam încurcat, ca şi cum în sine însuşi blestema întâlnirea. Apoi se hotărî să zâmbească şi răspunse:
— Am o întâlnire cu un om din secolul al cincilea înainte de Hristos şi nu pot să fac să aştepte pe cineva care vine de aşa de departe.
Am crezut că glumeşte şi că vrea să scape de mine cu un spirit.
– Un om din secolul al cincilea?
– Dacă nu mă credeţi, răspunse doctorul Begg, întovărăşiţi-mă şi vă voi face cunoştinţă cu el. Poate că n-o să-i fie neplăcut să aibă un vizitator în plus. Dar trebuie să grăbim pasul.
În timpul drumului — am mers încă o jumătate de milă – doctorul îmi explică misterul. Omul pe care ne duceam să-l vedem se cheamă în realitate Mihail Anghelopulos şi nu arată mai mult de jumătate de secol; dat de câtva timp trece drept Pitagora înviat — şi astfel este considerat de câţiva discipoli greci şi străini.
— Mi-a promis, încheie doctorul Begg, să-mi dea astă seară dovada reincarnaţiei sale şi sunt curios să văd ce-o să poată inventa.
Ajunserăm repede la un fel de cottage rustic, având deasupra uşii o inscripţie cu caractere greceşti. Întrebai pe tovarăşul meu ce era scris acolo.
— E unul din Versurile Aurite atribuite lui Pitagora, îmi răspunse, şi însemnează: „în afară de templu nu vă arătaţi intestinele”.
Un servitor cu pielea, părul şi unghiile negre, ne introduse într-o cameră care avea în fund un fel de alcov, închis de o perdea. Îndată ce rămăserăm singuri, mă aşteptam să văd pe Pitagora apărând, dar, spre marea mea surprindere, doctorul Begg se apropie de perdea şi anunţă sosirea sa, adăugind că venise cu un prieten şi explicând pe scurt cine eram.
Din perdea ieşi o voce guturală, care zicea:
— Cristoforul din noua Atlantida să fie admis printre acusmatici.
— Filozoful, traduse încet doctorul Begg, zice că bogatul american să fie admis printre auditori.
— Domnule Anghelopulos, reluă el cu voce tare, vă amintiţi pentru ce motiv m-aţi făcut să vin aici în astă seară?
— Cum vreţi să nu-şi amintească un cuvânt spus acum trei zile, omul care-şi aminteşte cuvintele pronunţate acum douăzeci şi patru de secole? Ştiţi, desigur, că în una din primele mele incarnaţii vorbeam discipolilor ascuns mereu după un voal; nu vreau să-mi schimb obiceiul, deşi vremurile sunt foarte deosebite. Dar, spre a risipi îndoielile voastre, pot să vă arăt o parte din trupul meu. Vă amintiţi care era semnul vizibil al naturii mele, care e între omenesc şi divin?
— Ştiu, răspunse serios călăuza mea. Mi se pare că a spus-o chiar Diogene Laerţiu. Adevăratul Pitagora avea o coapsă de aur.
Abia pronunţase aceste cuvinte, că se văzu ridicându-se o margine a perdelei şi ieşind afară un picior gol. Ne apropiarăm: deasupra genunchiului, coapsa părea galbenă şi strălucea. Colorată cu galben sau acoperită cu o foiţă veritabilă de aur? Nu avurăm timp să ne încredinţăm, căci după trei sau patru secunde piciorul fu tras după perdea.
– Sunteţi convinşi? întrebă vocea filozofului invizibil.
Tovarăşul meu mă privi, zâmbi şi nu crezu de cuviinţă să răspundă.
– Dar, în sfârşit, ce găsiţi ciudat în reînvierea mea? reluă vocea. Ştiţi, de la istorici, că înainte de a fi Pitagora am fost Etalide, Euforbo, Hermotim şi Pyrrhus. Şi dacă trupul numit Pitagora s-a răcit în 496 înainte de Hristos sufletul meu după aceea s-a întors de mai multe ori pe pământ în trupuri diferite şi sub nume diferite. Azi mă numesc, în registrele stării civile, Anghelopulos, dar în realitate sunt tot acelaşi. Toate sufletele emigrează şi se întorc, dar numai eu, graţie elementului divin care mă ridică deasupra oamenilor, am privilegiul de a-mi aminti vieţile trecute şi de a fi conştient de veşnica mea identitate.
Vă mărturisesc chiar că niciodată n-am avut atâta satisfacţie, în întoarcerile mele, ca de data aceasta. Vă amintiţi că baza sistemului meu era numărul şi că totul se reducea, după mine, la numere. Şi azi, în sfârşit, lumea îmi dă dreptate, chiar dacă nu se referă la doctrina mea. După cum am făcut şi în celelalte vieţi, am călătorit şi acum în mai multe ţări din lume: peste tot n-am citit şi n-am auzit decât cifre. Toate ştiinţele se reduc de aici înainte la formule numerice; şi sunt unele ştiinţe, ca statistica şi astronomia, care sunt făcute în administraţii care acoperă pământul şi pe care voi le numiţi birouri, contabilitate, tezaure, case sau bănci şi nu veţi vedea decât cifre scrise în cărţi mari şi nu veţi auzi vorbindu-se decât numere. Fiecare soldat are numărul său, fiecare prizonier se numeşte cu o cifră, locuitorii oraşelor mari sunt însemnaţi în cărţi cu numărul telefonului lor. În acest templu nou, care este Bursa, nu se aud strigându-se numere şi fiecare naţiune, în loc să se laude cu gloriile sale, compară cu orgoliu cifrele locuitorilor săi, ale suprafeţei, ale importului şi exportului, cu alte naţiuni. Pe străzi aleargă trăsuri urlătoare, care poartă toate, pentru a fi recunoscute, un număr; şi în cer, maşinile zburătoare îşi poartă şi ele numerele lor printre nori. Şi în ţara în care v-aţi născut şi pe care o cunosc, am auzit judecându-se oamenii cu ajutorul cifrelor: acesta face trei milioane, celălalt numai opt sute de mii. Acesta este deci secolul numerelor omniprezente şi triumfătoare, secolul pitagorian prin excelenţă.
El merită acest nume şi din alt motiv. După cum ştiţi, am fundat la Crotona o confraternitate de asceţi care avea un caracter dublu: mistic şi politic. După moartea mea, societatea a fost atacată şi împrăştiată, pentru că subordonarea indivizilor la un principiu şi la o disciplină displăcea geniului grec. Astăzi, sistemul meu triumfă. Am trăit în multe secole, dar în nici unul n-am văzut, ca în acesta, o astfel de înflorire a asociaţiilor; în nici o epocă individul n-a fost, ca acum, supus grupului din care face parte. Nu există ţară în care omul să nu aparţină unei secte, unei congregaţii, unui partid, unei ligi, unei armate, unei academii, unei mănăstiri, unui sindicat, unei societăţi publice sau secrete. Ordine călugăreşti, mănăstiri, loji masonice, teozofice, antropozofice şi oculte, corporaţii şi federaţii, clanuri şi trade unions: tot neamul omenesc, de la sălbatici şi până la cei mai civilizaţi, fac parte dintr-o asociaţie şi e strâns legat de o colectivitate. Visul meu prematur acum douăzeci şi patru de secole, este azi o realitate universală. Individul nu mai există decât în teoria pură; în practică, fiecare om e un atom, o rotiţă, un număr, un soldat de rând.
Consideraţi aceste stări de fapt, vizibile în toate părţile lumii — triumful numărului şi al comunităţii – şi veţi recunoaşte, împreună cu mine, că nici o epocă nu se poate lăuda că e conformă cu antica mea doctrina, ca cea prezentă. Şi nici o epocă nu era mai favorabilă pentru a treizecia înviere, ca aceasta.
În sfârşit, vocea tăcu.
– Dar astăzi, o, divine Pitagora, zise doctorul Begg, nimeni nu-şi face scrupule mâncând carne.
– Nimicuri! Prostii! răspunse cu o voce dispreţuitoare omul invizibil. La timpuri noi, principii noi. Eu sunt gata să fac toate concesiile posibile, numai ca esenţialul gândirii mele — cum e cazul acum — să fie respectat şi aplicat. Cu mult respect ne luarăm rămas bun de la perdea şi de la omul cu coapsa de aur. Apoi, pe tot drumul, până la Atena, n-am făcut altceva decât am râs. A fost singura seară plăcută de când am debarcat la Pireu.

COLECŢIA DE CELEBRITĂŢI

New-Parhenon, sfârşitul lui noiembrie

N-AM NOROC pentru colecţii. Aceea a uriaşilor s-a împrăştiat; aceea a inimilor devine repede monotonă şi trebuie reînnoită încontinuu. Am imaginat alta, care mi se părea, în afară de noutate, că o să fie un bun remediu împotriva melancoliei.
Mă gândisem de multe ori la norocul contemporanilor oamenilor pe care-i admirăm mai mult. Discipolii lui Socrate, marinarii lui Columb, actorii lui Shakespeare, ucenicii lui Michel Angelo, servitorii lui Ivan cel Groaznic sau ai lui Bismarck mă făceau câteodată invidios. Fiecare secol e sărac în oameni mari; dar dacă am putea avea laolaltă pe cei mai mari oameni din mai multe secole — cum îi vedem de exemplu în Infernul lui Dante sau în Dialogurile morţilor lui Fontenelle — ar fi o tovărăşie care ţi-ar face cinste. A-i avea în busturi sau în portrete, morţi sau muţi, aceasta sau nimic, tot una e. Un membru al S.F.P.R., care era în corespondenţă cu Sir Connan Doyle, îmi spuse, într-o zi când i-am vorbit de acest vis al meu, că n-ar fi imposibil să evoci o adunare de spirite superioare, dacă aş fi reuşit să am la dispoziţia mea un număr de medium de primul ordin. Dar, adevărul e că n-am destulă încredere în aşa-zisele comunicări ale geniilor moarte — transmise de cucoane bătrâne şi nervoase sau de profesionişti suspecţi. Eu nu cred decât ceea ce văd şi vreau persoane vii, nu mesaje dubioase şi aiureli spiritiste.
Renunţasem la această fantezie nostalgică, când, într-o zi, mi se întâmplă să întâlnesc într-un restaurant nocturn un tânăr care semăna perfect cu cele mai populare portrete ale lui Byron. Dacă ar fi avut gâtul gol şi-o mantie stil corsar, oricine l-ar fi luat drept poetul lui Don Juan. Întrebai cine este: era un student în filozofie, bogat şi mândru. Nu puteam deci să mă gândesc să-i ofer să se instaleze la mine, pentru a deveni primul număr al unei colecţii, dar întrevăzui imediat calea cea bună.
Natura, din când în când, se repetă. Ici şi colo, în lume, la o sută de milioane de oameni de rasă albă, trebuie să se găsească, în fiecare generaţie, o replică aproape perfectă a unor genii din trecut. Cu unele retuşări şi îmbrăcându-l cu hainele modelului defunct, se poate avea iluzia unei asemănări aproape identice.
Nu pierdui vremea. În aceeaşi săptămână îmi procurai un profesor de fizionomie şi un portretist, care făcuse şi pictură istorică, şi le dădui însărcinarea să colinde Europa, în oraşele mari şi mici, să caute şi să adune cât se poate de mulţi oameni semănând cu celebrităţile din trecut, fără să se uite la cheltuieli şi la greutăţi. Amândoi luară lucrul foarte în serios, se înarmară cu bogate albume iconografice — compuse din fotografii, de tablouri şi din nenumărate portrete, luate din cărţi şi din reviste — şi după o lună plecară.
Îmi scriau adeseori, mai ales să-mi ceară alţi bani şi să-mi spună că întreprinderea era mai anevoioasă decât crezuseră. După ce timp de cinci luni au bătut toate drumurile, reuşiseră să angajeze un Cervantes şi un Rafael şi erau în tratative cu un Ibsen. (Dădusem ordin să-mi aducă numai genii cu renume universal.) încet, încet, îmi veni vestea că puseseră mâna pe un Tolstoi, pe un Voltaire şi pe un Napoleon I. Mai târziu, descoperiră un Socrate şi un Shelley. Nu era însă de ajuns: voiam să încep cel puţin cu o duzină. Se trudiră un an întreg să-i găsească pe ceilalţi patru: un Victor Hugo, un Schiller, un Nero şi un Cromwell.
Când cele douăsprezece personaje sosiră la New Parthenon, n-am vrut să le văd. Pictorul trebuia să se gândească mai întâi să retuşeze fizionomiile — părul, culoarea — şi să confecţioneze pentru fiecare haine asemănătoare cu acelea pe care le îmbrăcau de obicei personajele pe care trebuiau să le reprezinte. Apoi, cum cea mai mare parte din exemplarele mele erau oameni nu prea culţi şi nu ştiau englezeşte, chemai câţiva profesori de limbi şi de istorie, să-i pregătească pentru rolul pe care trebuiau sa-l joace. Dintr-un motiv sau altul n-am putut să mă bucur de originala mea colecţie, decât după doi ani şi jumătate după ce concepuseră ideea.
Toate cheltuielile şi toate silinţele colaboratorilor mei nu mi-au dat satisfacţia la care mă aşteptam.
Prima oară când am văzut adunată colecţia mea de celebrităţi vii, efectul mi se păru minunat. Asemănarea era la toţi, năucitoare. Nero obez, drapat în purpură, care mă privea printr-un smarald, era impecabil. Lângă el, micul Ibsen, cu mustăţile sale de câine flocos şi cu ochelarii mari pe nasul său cârn, părea în adevăr autorul lui Peer Gynt. Botul răutăcios de viezure al lui Voltaire, împodobit cu o perucă bine făcută, mi-a plăcut extrem de mult. Tânărul Rafael, puţin palid, slab şi patetic, întocmai ca în portretul de la Uffizi, forma un contrast ciudat cu capul sever şi hotărât al lui Cromwell închis în armura sa lustruită. Victor Hugo, cu bărbiţa lui albă şi cu ocnii cenuşii, şedea măreţ lângă un fel de faun şiret şi bun pe care însuşi Platon l-ar fi luat drept Socrate. Figura prelungă, tristă şi demnă a lui Cervantes, contrasta cu faţa de mujic bătrân a lui Tolstoi. Schiller, înalt şi slab, părea ieşit dintr-un sanatoriu tragic. Napoleon, cu redingota sa gri, care se umfla pe pântecele rotund, cu figura severă şi palidă, sta la o parte de toţi.
Dezastrul începu atunci când aceştia, la invitaţia mea, începură să vorbească. Îmi închipui că profesorii învăţaseră pe fiecare câteva fraze care se refereau la viaţa modelului mort, dar găsindu-se toţi la un loc şi în prezenţa stăpânului, cei mai mulţi se emoţionară şi rezultatul a fost cea mai grotescă încurcătură din lume.
Falsul Socrate — un cerşetor analfabet, adunat din Bucureşti — repeta ca o coţofană, cu cel mai rău accent englezesc: Ştiu că nu ştiu nimic! Ştiu că nu ştiu nimic! Nici unul nu-i dădea atenţie, dar când micul Ibsen exclamă, cu o voce groasă şi răguşită: Fii tu însuţi! toţi începură să râdă.
Falsul Voltaire — un plăcintar din Bordeaux — începu să spună în franţuzeşte: Calomniez! Calomniez! Ecrasez l’imfame!? dar fără curaj, ca şi cum i-ar fi fost ruşine. Napoleon, scoţându-şi pălăriuţa neagră, striga: Soldaţi, patruzeci de secole vă contemplă! şi izbea în pământ cu cizma sa cu pinteni, fără să obţină vreun efect.
Nero se ridică maiestuos şi pronunţă bolborosind, cu o voce aproape înăbuşită: Creştinii fiarelor! Mama mea trăieşte încă?
Falsul Cervantes îl privi cu dispreţ şi începu să recite: En un lugar de la Mancha, de cuyo nombra no quiero acordarme, no ha mucho tiempo vivia un hidalgo…
Dar Schiller îl întrerupse:— Toţi oamenii să se bucure! Cântaţi cu mine, o milioane, Imnul bucuriei! Dar avea o expresie aşa de melancolică, încât i se spuse să tacă.
Cromwell — un doctor robust din Liverpoole — făcu semn că vrea să vorbească, dar îmi era de ajuns. Ieşii din cameră înfuriat, descurajat şi dezgustat.
După câteva zile, încercai să vorbesc între patru ochi cu fiecare din oaspeţii mei. Tolstoi — un biet ţăran din provincia Kiev — îmi mărturisi cu umilinţă că nu avea nimic de spus şi că era mulţumit dacă-i dădeam banii necesari să se întoarcă acasă.
Chemai pe Shelley, care era un băiat de prăvălie, de lângă Brighton. Acesta îmi declară solemn că poezia era singura voce a divinităţii universale şi că trebuia să recunoaştem în Prometeu simbolul civilizaţiei persecutată de conservatori. După asemenea revelaţii nemaiauzite, mă grăbii să-l concediez.
Încercarea cu pseudo Victor Hugo nu reuşi mai bine; era un fost funcţionar de bancă, provenit din Nissa. Acesta îmi recită o bucată din Notre Dame, pe care o învăţase pe de rost, apoi se plânse de hrana dăunătoare sănătăţii sale şi de vulgaritatea tovarăşilor săi. „Nici unul gemu el, care să ştie să joace la manille”.
Unele conversaţii între doi sau trei dintre ei, pe care le încercai ca o ultimă experienţă, nu avură un rezultat mai bun. Întrevederea dintre Nero şi Voltaire se sfârşi aproape tragic, căci Voltaire, ofensat de nu ştiu ce cuvânt, sări cu mâinile întinse peste monumentalul Nero şi-l zgârie cu furie, lângă ochi. O conversaţie între Socrate, Cervantes şi Cromwell se învârti numai în jurul meritelor şi gloriilor ţărilor respective şi asupra celui mai bun mijloc de a combate insomnia.
Cei doisprezece indivizi sunt încă aici, dar vor pleca, unul după altul, în cursul săptămânilor viitoare. Sunt foarte fericit că pleacă; totuşi, mi-au cerut să le las, ca amintire, haina istorică, pe care o îmbrăcau la ocaziile solemne.

PÂINEA UNEI FETIŢE

Arezzo, 7 august

AM VRUT să fac o experienţă: să trăiesc, câteva zile, ca şi când aş fi un om sărac, un vagabond, un fugar. Să trăiesc singur, fără ajutorul şi tovărăşia nimănui. Am dat concediu secretarilor, valeţilor, şoferilor; am închis cele două automobile în garaj; am cumpărat de la un ţăran o haină veche şi, cu câteva lire în buzunar, am pătruns în văile Apeninilor toscani.
Sunt ani şi ani de când duc o viaţă de om bogat, adică sunt o victimă fără libertate. M-am săturat de mese încărcate, de plecăciunile paraziţilor, de curtoaziile şi de curiozităţile oamenilor prea bine cunoscuţi. Simt o nostalgie pentru viaţa mizerabilă şi disperată pe care am dus-o până la douăzeci şi şase de ani. După ce-am fost asaltat de mii de cerşetori şi de maniaci, am vrut, cel puţin o săptămână, să savurez viaţa săracului, a părăsitului. De acum înainte, am înfăţişarea unui cerşetor urâcios şi distrat.
Pentru cineva care a gustat toate puterile, nu este alt refugiu decât neputinţa. Pentru cine a posedat tot ce se poate cumpăra în lume, nu mai e refugiu decât în mizerie. E o comedie — o comedie ridicolă poate — dar care, din fericire, n-are spectatori.
Nu ştiu italieneşte şi n-am luat cu mine nici hartă, nici ghid. Am rătăcit la întâmplare. Aceste ţinuturi nu sunt bogate, dar sunt frumoase. Râuri care în acest anotimp sunt nişte şanţuri albe şi uscate ; munţi pleşuvi, râioşi, în care grâul semănat de oameni creşte rar şi sărac, amestecat cu neghină şi cu mărăcini. Deasupra, câteva livezi încă înflorite, câţiva torenţi care duc la vale mai mult pietre decât apă, câteva petice de pădure salvate, nu se ştie cum, de toporul acestor munteni, duşmani ai copacilor. Din loc în loc, ruinele unui castel, un teren medieval restaurat, o casă neagră, din care ies turme de copii miraţi, o mănăstire mare ascunsă între brazi, o biserică fără clopotniţă şi cu uşa închisă. Pretutindeni vaci albe, oi cu lâna murdară, porci care râmă grohăind şi, rareori, câte o păstoriţă cu părul ascuns sub o năframă galbenă, care încearcă să nu fie văzută.
N-am intrat în nici un han. Am cumpărat pe drum puţină pâine din prăvăliile din sate, am băut din fântâni, am furat câteva fructe crude de pe câmp, am dormit sub stejari şi la umbra clăilor de fân.
Locuitorii sunt oameni neciopliţi, dar oameni buni. Deşi nu ştiu decât cinci sau şase cuvinte italieneşti, au arătat totdeauna că mă înţeleg şi mi-au oferit ceea ce aveau, chiar înainte de a cere. Într o zi am mâncat, în mijlocul câmpului, în tovărăşia unor cosaşi care se odihneau. M-au întrebat de unde eram şi de unde veneam – după câte am înţeles, dar n-am putut răspunde. Şi totuşi, mi-au dat puţină supă şi salată, şi o pătlăgică roşie crudă. Femeile vorbeau între ele şi, după cât mi s-a părut, mă plângeau.
În altă zi, am găsit un bătrân care tăia ramuri de copaci, singur într-o pădure. Am stat împreună mai multe ore. În tinereţea sa fusese în America şi-şi amintea câteva cuvinte englezeşti. Mi-a spus că e multă sărăcie în aceste ţinuturi, dar că toţi preferă să trăiască sau cel puţin să moară aici, între munţii lor. S-a mirat mult că venind dintr-o ţară aşa de bogată, aveam o înfăţişare atât de săracă. Am înţeles bănuiala lui: că are în faţa sa un răufăcător fugit din America şi totuşi s-a arătat tot aşa de primitor şi de binevoitor.
Dar întâlnirea care mi-a lăsat cea mai puternică impresie, a fost întâlnirea cu o fetiţă. În toată ziua precedentă nu întâlnisem nici un sat: isprăvisem pâinea şi, dintr-o pudoare ridicolă, nu îndrăznisem să cer la casele sătenilor. Eram obosit şi flămând. La căderea nopţii, am ajuns într-o pădure de castani şi am observat că la marginea pădurii era o livadă pietroasă şi o fântână.
Lângă fântână, aşezată jos, era o fetiţă. Îndată ce mă văzu, îi fu teamă să se ridice. Putea să aibă doisprezece sau treisprezece ani: cea mai frumoasă creatură pe care am văzut-o vreodată. Pe obrazul său ars de soare străluceau doi ochi verzi, încântători. Şi pe capul descoperit, ondulaţii şi bucle negre. Între buzele proaspete şi roşii, un zâmbet involuntar, alb de tot. O minune.
Ca să n-o înspăimânt, m-am aşezat pe un bolovan, la oarecare distanţă. Fetiţa era liniştită: nu zicea nimic, dar nu mă pierdea din ochi. Patru vaci enorme păşteau aproape. Aşa rău îmbrăcat şi gâfâind, trebuie să fi avut în adevăr înfăţişarea unui nenorocit, a unui vagabond.
După un sfert de oră, nu ştiu prin ce minune, fetiţa scoase dintr-o legătură o bucată de pâine neagră, se apropie de mine şi mi-o întinse, cu un zâmbet timid, murmurând câteva cuvinte. Ghicise că mi era foame. Mulţumii cum putui, apoi muşcai cu voluptate din pâine. Niciodată n-am simţit un gust aşa de bun şi de savuros.
Aceasta să fie adevărata hrană a omului ? aceasta adevărata viaţă?
––––––––––

sa ne aducem aminte (II)

Ianuarie 31, 2011

despre vindecarea de rau…

Anthony Burgess – Portocala mecanica

M-au împins cu căruţul pînă într-un loc, Fra, care nu semăna cu nici un sinema din cîte vidvăzusem vreodată. Pe cuvînt, un perete era acoperit în în¬tregime cu un ecran argintiu, şi vizavi era un perete cu găuri pătrate prin care se proiecta, şi difuzoare ste¬reo împrăştiate peste tot prin mestoul ăla. Dar în dreap¬ta, pe unul din ceilalţi pereţi era un pupitru cu tot fe¬lul de indicatoare de măsură, şi în mijlocul podelei, cu faţa spre ecran, era ceva ca un scaun de dentist, cu o grămadă de fire ieşind din el, şi a trebuit să înot par¬că din scaunul cu rotile spre el, ajutat fiind un pic şi de un alt celavek, un infirmier, tot în alb. Am observat apoi că în spatele găurilor de proiecţie era parcă un geam îngheţat şi mi s-a părut că vidvedeam umbre ca de oameni mişcîndu-se în spatele lui şi chiar mi s-a părut că sluşesc cum cineva tuşea hîr, hîr, hîr. Dar ime¬diat după aia tot ce-am mai putut să observ a fost cît de slăbit păream să fim, lucru pe care l-am pus pe sea¬ma schimbării de pe potolul de la închisoare pe potolul consistent de aici şi pe injecţia cu vitamine.
— E în regulă, zice celavekul care împinsese căru¬ţul, acum te las. Spectacolul va începe de îndată ce so¬seşte Dr. Brodsky. Sper să-ţi placă.
Să fiu sincer, Fra, nu simţeam deloc că aş fi dorit să vidvăd vreun film în după-amiaza aia. Pur şi simplu nu aveam chef. Mi-ar fi plăcut mult mai mult un malenki spatceamnic liniştit şi frumos, adin singurel în tot patul. Mă simţeam tare ameţit.
Numai că acum un celavek îmbrăcat în alb îmi tră¬gea golovanul spre ceva ca un suport de cap, fredonînd în timpul ăsta ceva ca un cîntec pop de rahat.
— Pentru ce e asta? îl întreb.
Şi celavekul îmi răspunde, întrerupîndu-şi un pic fredonatul, că e o chestie care să-mi ţină golovanul ne¬mişcat şi să mă facă să mă uit la ecran.
— Bine, îi spun, dar eu vreau să mă uit la ecran. Am fost adus aici pentru a vidvedea filme şi filme voi vidvedea. La care celălalt celavek în alb (mai erau încă trei, printre ei şi o dievuşka stînd la pupitrul cu apa¬rate şi învîrtind de butoane) a smehăit un pic la asta. Şi zice:
— Nu poţi să ştii niciodată. Chiar că nu poţi să ştii. Crede-ne, prietene. E mai bine în felul ăsta. Am simţit apoi că-mi leagă rukiile de mînerele scaunului şi noghiile îmi erau parcă lipite de un suport de picioare. Mi s-a părut cam bezmetik, dar i-am lăsat să facă aşa cum doreau. Dacă va fi să fiu din nou un tînăr malcik liber peste două săptămîni, puteam să mai las şi de la mine, Fra. O chekstie care nu mi-a plăcut, totuşi, a fost cînd mi-au pus ceva ca nişte cîrlige pe pielea frunţii, în aşa fel încît pleoapele ocilor mei erau trase în sus, mai sus şi mai sus, încît nu am putut să-mi mai închid ocii, oricît de mult m-am străduit. Am încercat să smehăiesc şi să zic:
— Trebuie că e un film chiar horrorshow, de vreţi cu tot dinadinsul să mă faceţi a-l vidvedea.
Şi unul dintre celavecii cu haină albă îmi zice, smehăind:
— Ai dreptate, prietene, chiar horrorshow. Un ade¬vărat show al ororilor. Apoi mi s-a îndesat pe golovan o cască din care vidvedeam tot felul de fire ieşind, după care mi-au lipit ceva ca o ventuză pe burtă şi una pe bătrîna ticăindă, şi puteam vidvedea că şi din ele ieşeau tot felul de fire. Apoi s-a auzit un zgomot ca o uşă care se deschidea, şi puteai să-ţi dai seama, după cum toţi subcelavecii îmbrăcaţi în alb au amuţit, că un celavek foarte important îşi făcuse intrarea. Şi l-am vidvăzut pe acest Dr.
Brodsky. Era un celavek malenki, foarte gras, cu părul numai bucle în jurul golovanului, iar pe nasul borcănat avea nişte okeane foarte groa¬se. După cum puteam vidvedea, era îmbrăcat cu un costum super horrorshow, categoric ultimul răcnet, şi împrăştia un von foarte uşor şi delicat de sală de ope¬raţii, îl însoţea Dr. Branom, tot numai un zîmbet, par¬că încurajîndu-mă.
— Este totul gata? zice Dr. Brodsky cu un golos gîfîit. Şi am sluşit voci zicînd da, da, da, parcă de la dis¬tanţă, apoi şi mai de aproape, după care s-a auzit ceva ca un zgomot de fond atenuat, de parcă cineva por¬nise butoanele. Şi cu aceasta luminile s-au stins şi nu mai era decît al Vostru Umil Povestitor şi Prieten, sin¬gur în întuneric cu adin singurica lui teamă, incapa¬bil să se mişte sau să-şi închidă ocii sau să facă orice altceva. Şi după asta, Fra, spectacolul de film a înce¬put cu ceva muzică de atmosferă foarte gromkaia ve¬nind din difuzoare, extrem de fioroasă şi de discordan-tă. Iar apoi pe ecran a început filmul, dar fără titlu şi fără distribuţie. Ce se vedea era o stradă, şi ar fi pu¬tut să fie orice stradă din orice oraş, şi era o noce foar¬te întunecată şi becurile erau aprinse. Era o bucată de sinema foarte bună din punct de vedere profesional, fără dungi şi fără purici ca atunci cînd vidvezi unul din filmele alea jegoase în casa cuiva pe o stradă dos¬nică. Şi în tot timpul ăsta muzica bubuia sinistru. Şi apoi vidvedeai un om bătrîn venind de-a lungul stră¬zii, foarte vîrstnik, şi dintr-o dată doi malciki îmbră¬caţi după ultimul răcnet la vremea aia (pantalonii erau tot strîmţi, dar nici vorbă de kravată, ci mai mult un fel de jabou) s-au năpustit asupra lui şi-au început să-l bumbăcească. Puteai sluşi ţipetele şi gemetele lui, foar¬te realistice, şi parcă auzeai pînă şi respiraţia grea şi icnetele celor doi malciki tolkaftitori. L-au făcut chisăliţă, lovindu-l trosc, trosc, trosc cu ale lor ruki încleş-tate, rupîndu-i tzoalele de pe el, după care l-au termi¬nat trăgîndu-i şuturi cu cizmele în hoitul lui nagoi (care zăcea plin de krovi în groahznica mocirlă a şanţului). După care au şters-o foarte skor-rapid. După care a ur¬mat un prim-plan cu golovanul vîrstnikului celavek, caftit, din care kroviul curgea, minunat de roşu. Ciu¬dat cum culorile aşa-zisei lumi reale par cu adevărat reale doar cînd le vidvezi pe ecran.
Cît timp m-am uitat la film, am început să devin con¬ştient că nu mă simţeam prea bine. Şi asta am pus-o pe seama subnutriţiei şi pe seama stomacului meu încă nepregătit pentru potolul consistent şi vitaminele pe care le primisem aici. Dar am încercat să uit asta şi să mă concentrez asupra următorului film, care a început imediat, Fra, fără nici un fel de pauză. De data asta filmul a sărit parcă drept pe o tînără dievuşkuţă, căre¬ia i se aplica clasicul viol, mai întîi de un malcik, apoi de un altul, apoi de un altul, ea răknind foarte gromko în difuzoare, acompaniată tot timpul de o muzică foarte patetică şi tragică. Era de-adevăratelea, chiar foar¬te de-adevăratelea, deşi dacă te gîndeai logic nu-ţi puteai imagina ca vreun celavek să fie de acord să i se facă aşa ceva într-un film sau, dacă filmele erau făcute de Cel Bun sau de Stat, nu-ţi puteai imagina că cine¬va a putut să filmeze fără să intervină în ceea ce se întîmpla. Aşa că tăieturile, lipiturile sau orice altă chekstie de genul ăsta erau făcute foarte inteligent. Căci erau foarte reale. Şi cînd a ajuns la al şaselea sau al şapte¬lea malcik, rînjind plin de poftă şi apoi năpustindu-se în ea, iar dievuşka răknind pe banda sonoră ca bezmetikă, atunci am început să simt că mi se face rău. Aveam parcă dureri peste tot, şi simţeam că îmi vine să vărs şi în acelaşi timp nu vărsăm, şi am început să mă spe¬rii, Fra, strîns legat cum eram de scaunul ăla. Cînd bu¬cata de film se termină, am putut sluşi golosul aces¬tui Dr. Brodsky venind dinspre pupitru:
— Reacţionează după doisprezece virgulă cinci? Pro¬mite, promite.
După care am trecut drept în altă feliutză de film, iar de data asta nu era decît o liţofaţă umană, o faţă uma¬nă foarte palidă, nemişcată şi căreia i se făceau tot fe¬lul de chekstii nasoale. Începusem să asud malenki-pu-ţintel, cu dureri în măruntaie şi cu o sete îngrozitoare, iar golovanul îmi zvîcnea, zvîcnea, zvîcnea, şi mi se pă¬rea că dacă s-ar fi putut să nu vidvăd bucata asta de film, poate că nu m-aş fi simţit atît de rău. Dar n-am pu¬tut să-mi închid ocii şi oricît m-am străduit, n-am re¬uşit să ies din bătaia acestui film. Aşa că eram obli¬gat să mă uit la ce i se făcea şi să ascult cele mai înfiorătoare ţipete care ieşeau din liţofaţă asta. Ştiam că nu putea fi de-adevăratelea real, dar asta nu mai avea nici o importanţă. Mi se făcuse rău, dar nu pu¬team să vărs, şi priveam cum o brişkă cresta mai întîi un ochi, apoi felia obrazul, apoi hîrşt, hîrşt, hîrşt toată faţa, în timp ce kroviul cel roşu ţîşnea pe obiectivul camerei de filmat. Apoi toţi dinţii au fost smulşi cu o pereche de cleşti, iar răknetele şi sîngele erau în¬grozitoare. La care am sluşit golosul foarte mulţumit al lui Dr. Brodsky spunînd:
— Excelent, excelent, excelent.
Următoarea feliutză de film era cu o femeie bătrînă care ţinea un magazin, bătută măr, în rîsetele gromkie ale cîtorva malciki, şi aceşti malciki au distrus pră-vălia şi i-au dat foc. O puteai vidvedea pe această amărîtă puiankă vîrstnikă încercînd să se tîrască afa¬ră din flăcări, urlînd şi răknind, dar malcikii îi rupseseră un picior şi o bătuseră de nu se putea mişca. Aşa că flăcările o înconjurară şi puteai să-i vidvezi liţofaţa agonizîndă cerînd parcă ajutor dintre flăcări şi apoi dispărînd în flăcări şi puteai sluşi cele mai cumplite şi mai agonizînde urlete de agonie care au ieşit vreo¬dată dintr-un glas omenesc. Aşa că de data asta am ştiut că trebuie să vărs, aşa că am răknit:
— Vreau să vărs! Lăsaţi-mă, vă rog, să vărs! Adu¬ceţi-mi ceva în care să vărs!
Dar acest Dr. Brodsky mi-a răspuns:
— Îţi imaginezi doar. Nu ai de ce să fii îngrijorat. Următorul film, vă rog.
Asta pesemne se dorea a fi o poantă, pentru că am auzit ceva ca un smehăit din întuneric. Şi am fost for¬ţat să vidvăd cel mai îngrozitor film despre tortura ja¬poneză. Era războiul din ’39-’45 şi erau soldaţi ţintuiţi de copaci cu piroane, sub care se aprindeau focuri şi cărora li se tăiau coaiele, şi puteai chiar să vidvezi golovanul unui soldat retezat cu o spadă, şi apoi, după ce capul s-a rostogolit, cu botul şi ocii părînd încă vii, hoitul acestui soldat a luat-o practic la fugă, cu kroviul ţîşnind ca o fîntînă din gît, iar apoi s-a prăbuşit în hohotele de rîs foarte, foarte gălăgioase ale japonezilor. Durerile pe care le simţeam acum în burtă şi în cap erau îngrozitoare şi toate mi se păreau că vin de pe ecran, aşa că am răknit:
— Opriţi filmul! Vă rog, opriţi-l! Nu mai pot să su¬port!
După care s-a auzit golosul acestui Dr. Brodsky:
— Să-l opresc? Să-l opresc, ai zis? De ce, de-abia am început.
Şi atît el, cît şi ceilalţi au început să smehăiască din greu.

(material preluat din formatul electronic al cartii)

sa ne aducem aminte…

Ianuarie 31, 2011

George Orwell – O MIE NOUASUTE OPTZECI ŞI PATRU

Într-o zi senină şi friguroasă de aprilie, exact când ceasurile bat ora treisprezece, Winston Smith, cu bărbia înfundată în piept ca să scape de vântul care-l ia pe sus, se strecoară iute printre uşile de sticlă ale Blocului Victoria, deşi nu destul de repede cât să împiedice un vârtej de praf şi nisip să pătrundă o dată cu el. Holul blocului miroase a varză călită şi a preşuri vechi. La unul dintre capete se află un afiş mult prea mare pentru interior, care înfăţişează figura enormă, lată de peste un metru, a unui bărbat în vârsta de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu o mustaţă neagră şi stufoasă, şi cu trăsături frumoase, dar dure. Winston se îndreaptă spre scări. Nu are nici un rost să încerce la lift. Chiar şi în vremurile cele mai bune funcţionează numai din când în când, iar în prezent curentul electric este tăiat în timpul zilei, ca parte integrantă a campaniei de economisire organizate în pregătirea Săptămânii de Ură. Apartamentul lui se găseşte la etajul şapte, aşa încât Winston, care are treizeci şi nouă de ani şi o ulceraţie varicoasă deasupra gleznei drepte, o ia încet pe jos, oprindu-se de mai multe ori să se odihnească. Pe fiecare palier, figura cea enormă, aşezată faţă în faţă cu uşa liftului, îl priveşte insistent de pe perete. Este una dintre pozele acelea în aşa fel realizate, încât ochii te urmăresc din orice unghi. Sub ea scrie:
FRATELE CEL MARE STĂ CU OCHII PE TINE
Înăuntru, în apartament, o voce melodioasă citeşte o listă de cifre legate de producţia de fontă. Vocea vine dintr-o placă de metal dreptunghiulară, ca o oglindă estompată, care face corp comun cu suprafaţa peretelui din dreapta. Winston răsuceşte un buton şi vocea slăbeşte întrucâtva, deşi cuvintele încă se mai disting. Aparatul – numit tele-ecran -poate fi dat mai încet, dar nu ai cum să-l închizi de tot. Winston se duce la fereastră: are o constituţie fragilă, e mai degrabă mic de statură, iar salopeta albastră, care este uniforma Partidului, nu face decât să scoată în evidenţă cât e de slab. Are un păr foarte blond şi o faţă sangvină de felul ei, cu pielea înăsprită de săpunul prost, de lamele de ras tocite şi de frigul iernii care tocmai a trecut.
Afară, chiar şi prin obloanele coborâte, atmosfera arată friguroasă. Pe stradă, jos de tot, vântul bate în vârtejuri care stârnesc praful şi hârtiile împrăştiate şi, deşi soarele străluceşte, iar cerul etalează un albastru strident, parcă nimic nu are culoare, cu excepţia afişelor lipite peste tot.
Figura cu mustaţă neagră te priveşte insistent de sus în jos, de la orice colţ de stradă mai mare. Şi pe faţada casei de vizavi este una. FRATELE CEL MARE STĂ CU OCHII PE TINE – zice textul, iar ochii negri scormonesc adânc în ochii lui Winston.

***

Probabil că s-a furişat până în cartierele prolilor, a găsit vreo drogherie şi şi-a cumpărat o trusă completă de machiaj. Uite, s-a rujat din plin pe buze, s-a fardat în obraji şi şi-a dat cu pudră pe nas – până şi sub ochi şi-a dat cu ceva care i-i face să strălucească. Nu a lucrat ea prea îndemânatic, dar, oricum, nici pretenţiile lui Winston în acest domeniu nu sunt cine-ştie-ce. Nu a mai văzut niciodată şi nici nu-şi putea închipui vreo membră a Partidului fardată. Uimitor cât de mult şi-a îmbunătăţit înfăţişarea. Cu câteva tuşe de culoare unde trebuia, a devenit nu numai cu mult mai atrăgătoare, dar şi de departe mai feminină. Părul tuns scurt şi salopeta băieţească nu fac decât să sublinieze aceste efecte noi. Când o ia în braţe, îl năpădeşte un miros de violete, care îi readuce în minte semiobscuritatea unei bucătării dintr-un subsol şi gura fără dinţi a unei femei care folosea exact acelaşi parfum; dar ce mai contează acum?
– Şi parfum! – exclamă el.
– Da, iubitule, şi parfum. Şi data viitoare, ştii ce fac? O să-mi fac rost de-o rochie adevărată de femeie şi-o s-o port în locul pantalonilor ăstora nenorociţi, îmi pun ciorapi de mătase şi pantofi cu toc înalt! în camera asta, o să fiu femeie, nu tovarăşă!
Drept care, îşi smulg amândoi hainele de pe ei şi se urcă în patul imens de mahon. Pentru prima oară se dezbracă şi el de tot în faţa ei – până acum i-a fost ruşine de trupul lui alb şi slăbănog, cu venele atinse de varice, care îi ies în evidenţă pe coapse, şi cu pata albicioasă de deasupra gleznei. Cearşafuri nu au, iar pătura pe care se întind este roasă şi netedă, dar dimensiunile şi arcurile elastice ale patului îi uimesc şi pe unul, şi pe celălalt.
– Precis că e plin de ploşniţe, dar ce contează? – zice Julia.
În ziua de astăzi, nu mai găseşti un pat dublu, poate doar în casele prolilor. în copilărie, lui Winston i s-a mai întâmplat să doarmă într-un pat dublu, dar Julia nu-şi aduce aminte să fi trăit vreodată experienţa asta.
După ce fac ce fac, aţipesc amândoi. Când se trezeşte, Winston vede că limbile ceasului arată nouă fără câteva minute. Rămâne aşa, nemişcat, pentru că Julia doarme cu capul pe braţul lui îndoit. Aproape tot fardul i-a rămas pe pernă sau pe faţa lui, dar mai are încă o nuanţă de roşu în obraji, care îi scoate în evidenţă liniile frumoase. Soarele aruncă dinspre apus o rază la piciorul patului şi umple de lumină căminul, unde apa din cratiţă fierbe cu bulboane. Jos, în curte, femeia nu mai cântă, dar ţipetele îndepărtate ale copiilor pătrund până la ei. Printre multe alte gânduri, se întreabă dacă în trecutul acela desfiinţat era o experienţă normală de viaţă să stai uite-aşa, în pat, în răcoarea serii de vară – un bărbat şi o femeie, goi-puşcă şi care fac amor când au ei chef, care vorbesc despre ce au chef, fără să simtă nici o obligaţie de a se scula, stând pur şi simplu întinşi în pat şi ascultând ecourile liniştite de afară. Oare chiar n-o fi existat nici o perioadă în care treaba asta să fi trecut drept ceva firesc? Julia se trezeşte şi ea, se freacă la ochi şi se ridică într-un cot, ca să se uite la sobiţă.

***

De când l-au arestat, din ziua aceea, a ştiut în fiecare moment – cel puţin, aşa i s-a părut, că ştie – cam prin ce parte a clădirii fără ferestre se găsea. Poate că există vagi diferenţe de presiune a aerului. Celulele unde l-au bătut gardienii erau sub nivelul p amantului, încăperea unde l-a interogat O’Brien se găsea undeva sus, sub acoperiş. Locul unde se află acum se găseşte la zeci de metri sub pământ, cel mai jos cu putinţă.
încăperea este mai mare decât cele mai multe celule prin care a mai trecut. Dar nu prea poate să studieze cum trebuie ceea ce vede din poziţia în care stă. Vede două măsuţe, exact în faţa lui, fiecare acoperită cu postav verde. Una se găseşte la numai un metru sau doi de el, cealaltă mai departe, lângă uşă. El, Winston, stă legat drept de un scaun, atât de strâns, încât nu poate face efectiv nici o mişcare, nici măcar cu capul. Are ceva ca un colier care îi fixează capul de la spate, obligându-l să privească drept în faţă.
Deocamdată e singur, dar uite că uşa se deschide. Intră O’Brien.
– M-ai întrebat odată, zice el, deschizând brusc vorba, ce este în Camera o-sută-unu. Ţi-am răspuns atunci că ştiai deja şi singur. Toată lumea ştie: în Camera o-sută-unu este cel mai rău lucru din lume.
Uşa se deschide din nou. Intră un gardian ducând ceva făcut din sârmă, un fel de cutie sau de coş, pe care-l depune pe măsuţa de lângă uşă. Din cauza lui O’Brien care îi stă în faţă, Winston nu reuşeşte să vadă ce este obiectul respectiv.
– Cel mai rău lucru din lume, continuă O’Brien, diferă de la individ la individ.
Poate fi îngropatul de viu, moartea prin ardere sau prin înecare sau prin tragere în ţeapă, sau cincizeci de alte feluri de moarte, în unele cazuri, cel mai rău lucru din lume este câte ceva absolut banal, care nici măcar nu provoacă moartea, sau nu neapărat.
O’Brien s-a dat puţin mai la o parte, aşa încât Winston reuşeşte să vadă mai bine obiectul de pe masă. Este o cuşcă dreptunghiulară de sârma care are, în partea de sus, un mâner. La un capăt are fixat ceva ca un fel de mască de scrimă, cu partea concavă în afară. Deşi cuşca se găseşte la trei-patru metri de el, Winston vede că este împărţită în două compartimente şi că, în fiecare dintre ele, se găseşte câte un animal. Şobolani.
– În cazul tău, zice O’Brien, cel mai rău lucru din lume se întâmpla să fie şobolanii.
Din primul moment în care a zărit cuşca, pe Winston l-a apucat un fel de tremurat, ca o premoniţie, ca o teamă de ceva – nu ştie nici el de ce anume. Dar, acum, că s-a gândit puţin, pricepe brusc semnificaţia măştii anexate la capătul cuştii. Maţele i se întorc efectiv pe dos.
– Nu poţi face aşa ceva!! – zbiară el cu o voce ascuţită şi spartă. Doar n-o să faci aşa ceva! Nu se poate!

***

Deocamdată, ridică ochii tulburi către figura enormă. Patruzeci de ani i-au trebuit ca să priceapă ce fel de zâmbet se ascunde în spatele mustăţii negre, late de un metru. Ah, ce ticăloşie făcuse şi ce pierdere fusese pentru el să nu înţeleagă atâta timp! Ah, cu câtă încăpăţânare s-a exilat de unul singur de la pieptul iubitor!
Două lacrimi cu iz de gin i se preling de o parte şi de alta a nasului. Dar gata, totul este bine acum, lupta s-a sfârşit. A câştigat bătălia cu el însuşi, îl iubeşte pe Fratele cel Mare!

(preluari din formatul electronic al cartii)

comantariile comentatorului

Ianuarie 30, 2011

Ochiul magic de Cronicar
Lăudătorii pe limba lor pier. Dar denigratorii?

„Ora de foc”, REALITATEA TV, 12 ianuarie 2011, seara: un conclav de politicieni şi jurnalişti care sar la gâtul celor ce se declară pro-Băsescu. Nu sunt cruţaţi nici cei care au fost pro, dar acum sunt contra. Cu atât mai puţin, aceia care au fost contra, dar au devenit pro. Laminaţi: Liiceanu, Patapievici, Pleşu, Mihăieş, TRU, Cărtărescu. Nu e deloc limpede, nu atât ce li se reproşează, cât de ce. Să fie neconstituţional să ai o părere bună despre preşedintele ţării? Să fie imoral să-ţi schimbi părerea? A, e vorba de faptul de a trage un folos de pe urma opţiunii! Nu sunt Patapievici şi Mihăieş mari şi tari la ICR? Ce e drept, Liiceanu şi Cărtărescu n-au ştiut să profite, nici când au fost de acord cu preşedintele, nici când n-au mai fost. Iar TRU, consecvent, e parlamentar european. Doar nu era să fie propus un detractor! În nici un partid, detractorii nu sunt propuşi în funcţii de conducere, nici în acela al lui Alexandru Atanasiu, nici în acelea (câte?) ale lui Cozmin Guşă, dintre participanţii la emisiune. Adevărata problemă e alta: toţi cei terfeliţi la „Ora de foc” cu o săptămână în urmă sunt oameni de valoare în breasla lor. Asta să nu conteze? E de aici, de colo să ai în fruntea ICR un Patapievici? Şi de ce să-i fie reproşată preşedintelui numirea unui om de valoare? Şi, mai ales, de către cine? Ce coaliţie de mediocrităţi invidioase la „Ora de foc” din 12 ianuarie!

Cu ochii-n 3,14

Aşa se intitulează o rubrică foarte spirituală din DILEMA VECHE. În numărul din 6-12 ianuarie, citim, de pildă: „Una din fricile mele cele mai vechi, de la dl Goe citire, şi-a găsit în sfârşit confirmarea: pe uşa de la KFC Unirii scrie: Vă rugăm să nu încuiaţi uşa. Pericol de blocare. Se pare că soluţia mai simplă – aceea de a repara broasca – iese din discuţie.” Totdeauna soluţia cea mai simplă iese din discuţie. Creangă a botezat evitarea soluţiei cele mai simple, şi, în definitiv, normale, prostia omenească. Şi imediat dedesubt, în acelaşi număr, fără comentarii: „Jerry Seinfeld: N-am să înţeleg niciodată de ce vin oamenii să gătească la televizor. Mirosul nu-l simţi. Gustul nu-l simţi.” Comentăm noi: celebrul Till Eulenspiegel, nume tradus la noi pe vremuri Till Buhoglindă, după ce a aşteptat zadarnic într-o cârciumă să i se ia comanda de mâncare, a dat să plece; patronul l-a oprit, cerândui plata pentru că, vezi bine, s-ar fi săturat cu mirosul bucatelor lui; atunci Till a rostogolit pe masă o monedă şi i-a spus patronului să se sature cu sunetul banilor lui. Pentru banii pe care îi dăm pe cablu, ar trebui să primim bucate care să aibă măcar miros şi gust.

Sfârşit de polemică

Tot în DILEMA VECHE, dar în numărul din 13-19 ianuarie, Ion Vianu îi răspunde lui Andrei Pleşu, care, la rândul lui, îi răspunde lui Ion Vianu. Sunt chit, cu vorba luată de români din franceză. Judecând după ton, polemica dintre cele două personalităţi ale culturii noastre se opreşte aici. Dar nu spre a constata acest fapt, scriem nota de faţă. Există în răspunsul lui Ion Vianu un pasaj care spune următoarele: „Nici un moment n-am crezut că tu sau alţi semnatari ai Scrisorii celor zece aţi putea fi criptolegionari. Dar, ca oameni înţelepţi şi cu răspundere ce sunteţi, puteaţi şi trebuia să prevedeţi că veţi declanşa acest val de ură… ”Remarca lui Ion Vianu ne-a amintit-o pe aceea legată de numele marelui sociolog german, Max Weber, referitoare la obligaţia de a se ţine seama, în orice acţiune publică, nu atât de intenţiile protagoniştilor, cât de consecinţele gesturilor lor. Ei, ce bine ne-ar fi tuturor!

Eşecul anticomunismului?

Un editorial din revista 22 din 4-10 ianuarie al lui Ion Vianu repune în discuţie nostalgia pe care 61% dintre români ar nutri-o faţă de comunism, conform unui sondaj recent, care a mai fost comentat în presă. Semnalul de alarmă pe care autorul articolului îl trage este legitim: „… Ancheta este cea mai puternică lovitură propagandistică pe care toată clasa politică actuală o primeşte…” Am subliniat înadins: lovitura nu vine numaidecât din partea cetăţenilor consultaţi şi am mari îndoieli că 61% dintre noi regretă epoca de aur. Ancheta este cât se poate de tendenţioasă, ceea ce Ion Vianu ştie foarte bine şi o spune. Întrebările au fost dirijate în aşa fel încât să conducă la răspunsul cu pricina. Eşantionul obişnuit în general în astfel de chestionare nu are valabilitate în cazul în speţă, fiindcă persoanele care n-au apucat anii dinainte de 1989 n-au a răspunde. Tinerii sub patruzeci de ani nu păstrează amintiri relevante. Ei şi-au făcut despre ceauşism o idee în funcţie de ce aud de la părinţii lor. Care, la rândul lor, se plâng de dificultăţile vieţii de astăzi, absolut reale, printr-o comparaţie mai degrabă sentimentală. Prezentul e totdeauna mai aproape de corp decât trecutul. De corp: întrebările omit să se refere şi la altceva decât la dificultăţile materiale. Destui dintre cei intervievaţi declară că n-au suferit de pe urma comunismului: printre ei, tineri care n-au avut conştiinţa greutăţilor, şi adulţi, destui, dar nu mai numeroşi decât cei care îşi amintesc de lipsurile de tot felul, de cozile interminabile, spre a nu vorbi despre Securitate, interdicţii şi persecuţii. Sondaje precum acesta sunt rodul manipulării de către media a opiniei publice. O opinie care pare să fi uitat una dintre cele mai ironice expresii ale manipulării de pe vremea odiosului – speech cu speech, patriei snop – când cu toţii ştiam că recoltele record se strângeau, nu în realitate, ci la televizor. Nu despre eşecul anticomunismului trebuie să vorbim, ci despre succesul unei propagande iresponsabile. Jurnaliştii care fac rating pe seama pretinsei nostalgii după comunism ar fi cazul să ştie că printre primii care au suferit în regimul trecut s-au numărat colegii lor de breaslă, şi nu neapărat fiindcă n-aveau ce mânca, deşi erau şi ei victime ale penuriei, ci fiindcă erau primii împiedicaţi să-şi facă meseria. Nu se pune problema de a nu publica anchete precum aceasta: doar de a nu le prezenta ca pe ceva senzaţional, în loc de a le comenta cu atenţia cuvenită.

(material preluat: http://www.romlit.ro/ochiul_magic11110)

un an bun pentru poezia romana…

Ianuarie 30, 2011

Sfârşit de an, cu cărţi de poezie – Gabriel Chifu

Au apărut spre sfârşitul anului trecut câteva cărţi de poezie peste care ar fi nedrept să trecem fără să le semnalăm valoarea deosebită.

Şi am în minte, în primul rând, cartea Alcool (Editura Charmides), volumul aşteptat al lui Ion Mureşan. Aşteptarea, prelungită atâţia ani, ne este acum răsplătită: cartea are înălţimi uimitoare. Sigur că vor fi existând şi inegalităţi, excese, glasuri străine amestecate în glasul autorului, dar, ca întreg, cartea Alcool impune un mare poet, de o neobişnuită forţă vizionară. Prin credinţa lui neclintită în poezie, ca şi prin talentul său dus până la capăt, Ion Mureşan nu numai că-şi consolidează opera, poziţia personală, dar prelungeşte izbânda şi asupra liricii noastre în general. El contribuie la reabilitarea aceastei căi a poeziei, aflând resurse nebănuite de regenerare pentru o formă de expresivitate verbală ce părea, în ochii multora, dacă nu epuizată, atunci sigur anemică, vulnerabilă. Aş vrea să reproduc câteva versuri şi citez la întâmplare, căci aproape orice este grăitor: „Din vorbă-n vorbă le-a trecut viaţa./ Într-o bună zi au ieşit la balcon, au scuturat cearşaful,/ pătura, perna. Au închis ferestrele, au pus lacătul pe uşă/ şi ca într-o barcă s-au aşezat la masa din curte, sub măr./ Vâslind din mâini s-au îndepărtat…”

Tot în ultima lună a anului, Ana Blandiana a publicat la Humanitas volumul Patria mea A4, o carte exemplară în mai multe privinţe. Întâi, fiindcă aici vocea poetei capătă o limpezime şi o gravitate rar întâlnite. Apoi, impresionează calitatea meditaţiei ce este deopotrivă profundă şi senină. În fine, nu putem să nu remarcăm frumuseţea versurilor, ca şi prospeţimea inspiraţiei, de parcă poeziile ar fi scrise de cineva aflat la începutul aventurii literare, iar nu de o autoare cu o asemenea carieră prestigioasă şi de durată. Astfel, noul volum al Anei Blandiana ne îndeamnă să reflectăm şi la verticalitatea ei morală, la felul cum caracterul unui om poate servi poezia sa, poate ajuta o vocaţie literară – făcând-o să se împlinească şi să persiste. „Eşti atât de frumoasă,/ Străvezie aproape,/ Materială încă, dar o materie/ Din care n-a rămas decât lumina/ Desenată pe pernă,” – spune poeta în nişte versuri care ar putea constitui chiar autoportretul său.

Liviu Ioan Stoiciu e prezent şi el cu un nou volum Pe prag (Vale-Deal), la Cartea Românească. O surpriză plăcută: deşi publică constant poezie, relativ mult, poemele sale nu dau deloc semne de oboseală la nivelul care contează, al expresivităţii. Texte ale unui inadaptat pentru care universul este într-o continuă nepotrivire, aceste versuri (cu bună ştiinţă frânte, sacadate şi asumându-şi programatic o anume banalitate) emană energie şi au o asprime, o frumuseţe stranii, ce îl câştigă instantaneu pe cititor: „s-a aruncat la pământ şi/ a început să ţipe. Că mă tem de mine însumi, nu/ mai pun bază pe nimic, sunt/ pierdut… Că s-au întors toate cu susul în jos, „nu-mi/ mai arde de nimic, nici să/ mă sinucid”…”

Tot sub egida Cărţii Româneşti îşi tipăreşte şi Robert Şerban volumul Moartea parafină. Descoperim aici un minimalism de calitate, un control remarcabil al discursului poetic. Metafora e lapidară, sentimentele sunt bine filtrate, precizia verbului e aproape matematică, iar efectul obţinut cu aceste mijloace, pe care l-aş numi efect de amplificare, este maxim. Impresia la lectură este de tensiune şi coerenţă: „deseori mă bucur de lucruri atât de neînsemnate/ încât mă suspectez/ că nu prea ştiu ce vreau de la viaţă// sunt la jumătatea ei/ şi îmi place să cred/ că ce văd departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărioară de-un leu/ e propria mea moarte”.

În fine, o carte care mi-a atras atenţia poartă semnătura lui Nicolae Coande şi se intitulează Femeia despre care scriu (editura se numeşte Măiastra şi este din Târgu Jiu). Nicolae Coande ne convinsese de la bun început de înzestrarea sa poetică: două dintre volumele sale anterioare au fost premiate de Uniunea Scriitorilor. Acum, poetul, care ne-a obişnuit cu poezia sa în răspăr, de permanentă tăgăduire a lucrurilor şi a limbajului cu care descriem lucrurile, ne ia prin surprindere scriind versuri de dragoste. Ei bine, firea lui dură, din care nu lipsesc nici ironia, nici frusteţea, în combinaţie cu sentimentul tandru, cel care conţine rafinament şi calofilie, dau un aliaj întru totul inconfundabil, din care sunt făurite aceste poeme admirabile, ce se reţin: „tălpi mici, zăpada arată că ai trecut pe aici/ az’ noapte,/ umerii tăi dezgoliţi luminau un imperiu,/ sertare pline cu săruturi mici împachetate atent,/ luna crăpată se varsă în patul în care nu pot dormi…”

Dacă luăm în discuţie doar aceste câteva titluri ale sfârşitului de an şi tot putem numi anul 2010 un an bun pentru poezia română. Spre deosebire de economia autohtonă, aceasta nu s-a aflat în recesiune.

(material preluat integral: http://www.romlit.ro/sfrit_de_an_cu_cri_de_poezie)

Nicu Steinhardt – Morţii trebuie invidiaţi.

Ianuarie 30, 2011

IOAN PINTEA
Mic jurnal discontinuu
pentru fratele Alexandru
De o lună de zile citesc şi recitesc, cu intermitenţele de rigoare, cele două volume de „jurnal”, scrise de Alexandru Baciu şi intitulate neverosimil de simplu faţă de ceea ce conţin, Din amintirile unui secretar de redacţie. Volumele au apărut în timp, primul în 1997, al doilea în 1999, ambele la Editura Cartea Românească.
L-am cunoscut puţin pe autor, aş putea spune, în treacăt, pe fugă, în anii ’80 când, invitat la Bucureşti de N. Steinhardt, am fost dus de acesta în redacţia revistei Secolul 20. Numele însă îmi era foarte bine cunoscut; citisem câteva traduceri de el, printre ele două cărţi de Marguerite Duras (Stăvilar la Pacific, Moderato Cantabile), studiile şi eseurile lui Alain, traduse în româneşte împreună cu N. Steinhardt, câteva note de călătorie şi articole în revista la care era secretar de redacţie, Secolul 20, un interviu de neuitat cu N. Steinhardt în România Literară.
Prin urmare, întâlnirea de la Bucureşti, aşa scurtă şi grăbită, mi-a adus în faţă pe autor în carne şi oase. Reţin şi acum chipul lui omenos, de o cumsecădenie cuceritoare, trădând un comportament sfios, oarecum retras, reîntemeind într-un timp atât de urât, prin gesturi şi vorbe, delicat, generos şi amabil, dreapta măsură, dreapta socotinţă.
Datorită lui N. Steinhardt, Alexandru Baciu este un om, încă un om, pe care nu l-am uitat.

Tânărul bogat: bucuros că l-a găsit pe Hristos. Trist că nu-l poate urma.
Hristos cunoaşte cel mai bine ce înseamnă a fi cu adevărat trist, a fi întristat. Ghetsimani, Golgota. „Aşa, n-aţi putut priveghea un singur ceas împreună cu mine?!”; ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?!”; „Întristat este sufletul Meu până la moarte”. Hristos refuză pe cât e omeneşte posibil să fie părăsit de Dumnezeu Tatăl, de apostoli, de ucenici, îndârjit peste măsură de primejdia singurătăţii absolute.
Tânărului bogat Hristos îi cere să-L urmeze ieşind din singurătatea bogăţiei şi a averilor lui. Acesta însă refuză şi pe loc, instantaneu, devine trist. Un tânăr întristat. O tristeţe care nu anunţă nici un picur de fericire. „S-a întristat pentru că avea multe averi”. Avem în vedere şi alte conotaţii ale cuvântului avere: ispite, patimi şi păcate care îi subjugă, în general şi de când e lumea, pe cei tineri. Patima de a te încrede în ceea ce tu ştii, ispita de a te încrede în ceea ce tu cunoşti; orgoliul şi mândria de a deţine adevărul, întregul adevăr numai tu.
E şi aceasta o avere. Perisabilă, trecătoare, dar avere de care anevoie te poţi desprinde.
Neputinţa desprinderii de avere! Ce tragedie!
Şi Hristos e tânăr, poate chiar de o vârstă cu tânărul bogat, însă tristeţea Lui e de altă natură. Tânărul bogat, trist şi ruşinat e deja cu spatele la Hristos, Hristos e pururea cu faţa către Dumnezeu Tatăl. Tristeţea Lui e, de fapt, pregustarea bucuriei; e întristarea grea, de plumb, care se asumă prin neputinţa desprinderii de Dumnezeu Tatăl. Nu pare a fi numai durere şi disperare, conţine şi destulă duioşie şi, paradoxal, mângâiere. Tristeţea lui Hristos nu seamănă deloc cu tristeţea tânărului bogat; ea e suma tristeţii Marelui Sărac. Tristeţi omeneşti şi tristeţi dumnezeieşti, cum ar zice Violeta.

Despre „amintirile” lui Alexandru Baciu se pot spune foarte multe. Ele sunt plasate sub semnul inerţiei şi al hâdului. A timpului cumplit.„Inerţia şi hâdul sunt atotstăpânitoare în vremea noastră”, spune autorul.
În primul rând, avem de-a face cu o lume trecută, surprinsă într-un tablou atroce, în care nenumărate personaje întreţin o atmosferă apăsătoare, cu situaţii şi reacţii de apus, de gheenă, luminată ici-colo, prin punctele esenţiale, de cărţi, oameni, întâmplări şi lecturi mântuitoare.
În al doilea rând, e de remarcat faptul că în lumea aceasta pestriţă şi schimonosită, stăpânită de frig şi de frică, dacă eşti un om drept şi cumsecade, cu inima deschisă şi cu simţirile sufletului nepervertite, poţi să dobândeşti capacitatea de a vedea; aş putea spune virtutea rară, duhovnicească, de a discerne, de a întrezări; un dat special de a deosebi duhurile lumii (şi nu numai ale ei !) şi să reuşeşti să fii împăcat cu tine, cu lumea aceasta hidoasă, în cele din urmă, şi cu Dumnezeu.
Ca să te salvezi există o singură cale: căutarea şi aflarea lui Dumnezeu şi întâlnirea, graţie binecuvântării lui Dumnezeu, pe această cale, a unor prieteni adevăraţi de la care se poate învăţa curajul, credinţa, răbdarea, nădejdea, încrederea în tine şi în Celălalt.

Minuni şi minuni. În general, atunci când vorbim despre Vindecarea orbului din naştere. În zi de sâmbătă (Ioan,9,1,41) insistăm pe minunea vindecării, nu pe minunea cunoaşterii lui Iisus. Faptul că Iisus a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului şi acesta a văzut constituie miezul miracolului pentru majoritatea predicatorilor. Pentru orb însă, supus tuturor provocărilor, verificărilor şi întrebărilor, pe care le acceptă cu credinţă şi supremă ironie şi dă răspunsuri clare şi precise, needulcorate şi adânc teologice: Eu sunt; Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; Un lucru ştiu: că fiind orb acum văd, miracolul stă în altă parte.
Mare teolog, teribil profesor de teologie dogmatică, mai aprig decât vecinii şi fariseii care îl examinează pe toate părţile şi din toate direcţiile, Orbul din naştere dobândeşte, prin darul vederii, adevărata cunoaştere despre Iisus. Nu minunea tămăduirii, ci minunea cunoaşterii exacte! Tocmai în aceasta stă minunea, zice cu credinţă şi neînduplecat de nimic altceva Orbul, că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii.
Pe loc, cel vindecat, devine mărturisitor şi apărător cu argumente irefutabile al Domnului. Şi Domnul, care e credincios omului cu credinţă puternică, i se descoperă total: L-ai şi văzut! Şi cel ce vorbeşte cu tine Acela este. Faptul că unii dintre farisei (care, culmea! erau cu El) cad sub povara întrebării: Oare şi noi suntem orbi? spune multe despre această minune.

Alexandru Baciu l-a întrezărit pe Dumnezeu şi, prin N.Steinhardt, L-a şi întâlnit de câteva ori.
De aceea, şi nu întâmplător, figura luminoasă, fascinantă, „uluitoare”, a acestor amintiri este, fără îndoială, N. Steinhardt. E pomenit cu insistenţă şi supremă consideraţie.
„Pe N.Steinhardt îl consider un înţelept, în sensul cel mai autentic al termenului, din familia platoniciană sau a acelor gherontes din Antichitate, care vegheau la buna desfăşurare a treburilor obşteşti. Existenţa lui se orânduieşte pe nişte coordonate ozonificate, greu accesibile pentru muritorii de rând.”
Mă las pur şi simplu sedus de prezenţa lui „nenea Nicu Steinhardt”. O prezenţă vivantă din care răzbat în primul rând curajul şi încurajarea Fratelui. Ce mult îmi place cum îi spune Alexandru Baciu: „Nenea Nicu Steinhardt”. Splendid!

Ce face Hristos pentru omul păcătos care se pocăieşte? Cum îl cercetează pe acesta şi ce pofteşte de la acesta?!
Sfântul Efrem Sirul: „Mai înainte de a ajunge el la uşă îi deschizi lui, mai înainte de a-Ţi cădea el la picioare îi întinzi mâna, mai înainte de a vărsa el lacrimi îndurările Tale i le întinzi; şi, ca pe un neguţător care cu multă bogăţie s-a întors, aşa primeşti pe cel care vine la Tine din tot sufletul; căci doreşti să vezi pocăinţa şi pofteşti să vezi lacrimi şi te bucuri de sârguinţa robilor tăi celor care se nevoiesc să găsească curăţia”.

Cred cu tărie că N. Steinhardt a fost un model, un reper pentru Alexandru Baciu. „Un exemplu demn de urmat, fără rezerve”… „o desfătare să fii în preajma lui”…, „un extraordinar prilej de uimire”, spune Alexandru Baciu. Portretul pe care i-l face îl aşez fără rezerve lângă cel creionat de Alexandru Paleologu în Alchimia existenţei. Transcriu: „Mai degrabă mărunt de statură, dar cu mişcări vioaie, chiar repezite, cu gesturi brusc întrerupte, parcă dialoghează permanent nu cu cel sau cu cei din preajma lui, ci cu un interlocutor invizibil şi drag care-l însoţeşte pretutindeni. Fascinantă îi este şi privirea. Pătrunzătoare, şăgalnică, ironică, vag bănuitoare. Ea grăieşte la fel ca verbul scânteietor”.

Am cunoscut extrem de puţini intelectuali cu un caracter atât de puternic ca al lui N. Steinhardt. Din păcate sunt rari asemenea oameni. Păi, să ne gândim. Steinhardt a intrat în puşcărie pentru că nu a vrut să fie martor al acuzării, nu şi-a trădat prietenii, pentru că nu a vrut să intre în jocul perfid al Securităţii, iar bărbăţia cu care a înfruntat, după ce a ieşit din puşcărie, un regim concentraţionar diabolic este pilduitoare. Omul Steinhardt (în ciuda sănătăţii precare şi a unui fizic firav) a fost un luptător asiduu. Curajul lui, îndrăzneala de-a nu se da bătut, i-au fost dăruite cu asupra de măsură de sus. Steinhardt a fost un creştin autentic. Convertirea lui, în ciuda ofuscărilor exprimate de Alexandru Sever şi Vera Călin (Apostrof şi Însemnări californiene) a fost fără dubii, sinceră şi neipocrită. Evreu prin naştere, a fost, indiscutabil, un foarte, foarte bun român. De recitit nenumăratele pagini pe care le-a scris din inimă, despre poporul român,,Mioriţa, Meşterul Manole, Eminescu, Ortodoxie, Blaga, Caragiale, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Eliade. S-a identificat cu partea frumoasă, eroică şi cumsecade a poporului în sânul căruia s-a născut. Un îndrăgostit perpetuu de valorile naţionale. Dublu îndrăgostit de neam şi Biserică. El însuşi vorbeşte la un moment dat de o dublă îndrăgostire: de Biserica Ortodoxă şi de neamul românesc. Fericit, Nicolae Monahul!

Alexandru Baciu caută şi găseşte, bate şi i se deschide. Doreşte din inimă „De fapt, o credinţă mai temeinică în Dumnezeu, nevoia de a fi un mai bun creştin…” Un ins care spune cu sinceritate: „Domnul să mă ajute!”, aşa cum spune Alexandru Baciu e, după părerea mea de paroh, un creştin autentic, adevărat. Şi dacă mai spune şi că „Izbăvirea nu-i decât în Dumnezeu”, lucrurile sunt clare, limpezi, cristaline…

Hristos te învie precum l-a înviat pe Lazăr, prietenul său, te eliberează de patimi, orbire, neputinţe, moarte, însă — tu, cel înviat, cel trezit, cel ridicat din adâncul fărădelegilor — trebuie să te păzeşti în stare de curăţie, de puritate, de pocăinţă şi smerenie, în ipostază de om înviat şi conştient pe deplin de această înviere, pentru că păcatul, diavolul răcneşte şi te caută precum arhiereii pe Lazăr, să te omoare a doua oară.

Recomandare făcută de N. Steinhardt lui Alexandru Baciu: „Să baţi mai puţin cimitirele, să faci mai puţine analize medicale şi să ai mai mult curaj”. Lecţia de optimism pe care o primeşte de la Nenea Nicu e medicamentul-miracol pentru toate suferinţele şi deznădejdile lui. „În această privinţă, Nicu Steinhardt trebuie să-mi fie mereu un pilduitor exemplu, nu la modul teoretic, ci practic”, scrie Alexandru Baciu „Curajul fiind prima virtute a omului, să nu ne lăsăm! Luptaţi cu cenuşiul!”, mai spune N. Steinhardt.

Înainte de a intra în Ierusalim, Domnul Iisus dovedeşte o milă copleşitoare. Îi vindecă pe cei zece leproşi, tămăduieşte pe orbul din Ierihon, intră şi mântuieşte casa lui Zaheu vameşul, face popas în familia lui Simon Leprosul şi, corolar la toate acestea, îl ridică din puterea morţii pe Lazăr cel mort de patru zile. Domnul e atât de milostiv, de uman, de devotat fiinţei umane întrucât atunci când, fiind la gura gropii, îl strigă cu toată ardoarea şi forţa lui dumnezeiască pe Lazăr, plânge pur şi simplu. Prin lacrimile vărsate pentru prietenul său drag, Domnul Iisus, e atât de copleşit de sentiment încât dumnezeirea lui e trădată, la modul sublim, de o înaltă şi înduioşătoare omenitate. Acest Dumnezeu slab care plânge sincer; nu retras, nu ascuns, nu în singurătate, ci în faţa oamenilor; a surorilor lui Lazăr, Marta şi Maria, a vecinilor, a iudeilor, îmi place la modul absolut. Pare prea puţin preocupat de patima Sa, de ceea ce se va întâmpla în curând cu El în Ierusalim. Grija lui Iisus rămâne omul, cu toate problemele, necazurile şi dilemele lui. Chiar şi clipa Învierii Sale din morţi o va dedica lui. Dovadă de devoţiune supremă faţă de om. Ezdra: Dumnezeu e credincios omului.

Kurt Vonnegut nu se află printre autorii mei preferaţi. Nu sunt ahtiat după romanele lui, însă i-am citit recent Un om fără de ţară, o carte care, se cade să fiu sincer, m-a entuziasmat. M-a trezit, mai bine zis. Meditaţia lui teologică, fundamentată pe realism şi ironie, m-a convins că sunt scriitori care, deşi vorbesc puţin despre Dumnezeu, reuşesc prin aceste puţine cuvinte, dar adânci, să nimicească dintr-un foc îndătinatele fariseisme şi oportunisme „creştine”. Credinţa de paradă, zbenguiala, zgomotul şi histrionismul primesc, spre imensa mea fericire, lovituri de şogun. E cazul acestei cărţi. Kurt Vonnegut nu iartă pe nimeni când vine vorba de urmarea lui Hristos, de mărturisirea prin credinţă şi fapte („Credinţa fără fapte este moartă”, spune Sf. Apostol Iacob) a Domnului întrupat „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. Ca şi Michael Moore, pe care de-altfel, îl pomeneşte, Kurt Vonnegut are drept ţintă preşedinţii, administraţia şi instituţiile Americii.
Câteva fragmente, selectate de mine pentru viitoare predici, m-au topit.
E de-a dreptul memorabil, de pildă, portretul socialistului Powers Hapgood, din Indianaplolis, care după ce a absolvit Harvardul a lucrat
într-o mină şi s-a consacrat cu toată fiinţa lui idealurilor clasei muncitoare. Până şi fabrica de conserve pe care o moştenise, a oferit-o salariaţilor, care, în cele din urmă, e drept, au adus-o la faliment. Dar ce are a face, dacă scopul este nobil şi ţinta este Evanghelia lui Hristos! După o acţiune de pichetare, în timpul căreia, a avut loc o altercaţie, Powers Hapgood a depus mărturie în faţa Tribunalului. La întrebarea judecătorului: „Domnule Hapgood, constat că aţi absolvit Universitatea Harvard. Cum se face că o persoană care posedă un asemenea avantaj preferă să trăiască astfel?”. Răspunsul lui Hapgood, absolut creştin, a venit ca un trăsnet: „Datorită predicii de pe Munte, domnule”.
E o foarte mare bucurie pentru mine această descoperire. Un astfel de personaj nu numai că este un sfânt care salvează sufletul unui autor „umanist”, dar, mai mult decât atât, este un exemplu rarisim, extrem de valabil pentru vremea noastră, de felul în care mai putem desluşi şi asuma întâlnirea dintre Hristos şi femeia samarineancă. E de meditat. Mai ales că Predica de pe Munte e sarea şi piperul acestei cărţi. Iată: „Dacă Iisus nu ar fi ţinut Predica de pe Munte, cu mesajul ei de îndurare şi milă, nu aş mai vrea să fiu fiinţă umană. Aş prefera să fiu un şarpe cu clopoţei.” Sau „Din anumite motive, cei mai zgomotoşi dintre creştinii noştri nu aduc niciodată vorba despre Fericiri. Însă deseori, cu lacrimi în ochi, aceştia cer afişarea celor zece porunci în toate clădirile de interes public. Acestea sunt spusele lui Moise, nu ale lui Iisus. Nu am auzit ca vreunul dintre ei să ceară ca Predica de pe Munte să fie plasată undeva la vedere.
Fericiţi cei milostivi într-o sală de tribunal? Fericiţi făcătorii de pace la Pentagon? Ia mai scutiţi-mă!”
Şi încă ceva: În Un om fără de ţară am citit, poate, cea mai frumoasă relatare despre sfinţii vii, aflaţi printre noi, pe stradă, în tramvai, la birou: „Pentru mine, ceea ce a făcut ca viaţa să merite trăită cât de cât a fost faptul că, în afară de muzică, am avut prilejul să cunosc şi sfinţi, care pot apărea oriunde. Prin sfinţi avem în vedere oameni care se comportau cumsecade într-o societate lipsită de cumsecădenie.”
Şi când te gândeşti că Vonnegut nu e un teolog specialist!

Şi Alexandru Baciu, şi N. Steinhardt „traduc” la modul absolut una din „fericirile” lui Alain: ”Să fim buni cu alţii şi cu noi. Să-i ajutăm să trăiască, să ne ajutăm pe noi să trăim, iată care-i adevărata iubire de oameni. Bunătatea e voioşie. Dragostea e voioşie”. Alain care, spune ucenicul său, André Maurois, recitea în fiecare an un mare poet, trece dincolo de Rousseau, Proudhon şi Marx şi recomandă, peste umărul lui Descartes, virtutea creştină a iubirii şi aduce, pur şi simplu fără voie, un elogiu Predicii de pe Munte. Amin!

Împotriva mândriei, a nelepădării de sine, a trufiei, a sfinţeniei cu orice preţ, a laudei de sine, Dumnezeu valorizează, în mod paradoxal, neputinţele şi slăbiciunile oamenilor. Pavel în prima epistolă către Corinteni: „Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii,ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. […] Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu”.
Prin urmare, lauda de sine şi angelismul păcătos sunt dispreţuite şi dezavuate la modul absolut de către Dumnezeu. În ciuda acestora Dumnezeu dă exemple neaşteptate şi recomandă virtuţi surprinzătoare.
Sfântul Efrem Sirul când a fost să intre în cetatea Edesa s-a rugat din toată inima lui Iisus Hristos să-i scoată în cale un bărbat puternic care
să-i grăiască cele spre folosul sufletului. Iisus Hristos, cel care a stat la masă cu vameşii şi cu păcătoşii şi nu s-a ruşinat să moară, iertând, între doi tâlhari, nu i-a ascultat rugăciunea şi i-a scos înainte, spre uluirea acestuia, o femeie, şi nu una virtuoasă, ci o desfrânată. Mare a fost mâhnirea Sfântului!
S-au privit o vreme unul pe celălalt. Desfrânata calmă, nesfioasă, senină. Sfântul nemulţumit, scandalizat, pregătit să o ruşineze pe loc. „Pentru ce nu te ruşinezi, femeie, privind cu ochii ţintă la mine? a întrebat aspru Efrem. Mie aşa mi se cade a privi la tine, că din tine şi din a ta coastă sunt luată. Iar ţie ţi se cade a te uita, nu la mine, ci în pământ, din care ai şi fost luat”, a răspuns înţelept şi deştept desfrânata.
Într-o clipită Sfântul Efrem Sirul s-a limpezit şi s-a lămurit. Auzind teologumena desfrânatei i-a mulţumit ei, pentru folosul dobândit, şi lui Dumnezeu care şi prin cele fără de nădejde poate face lucruri bune şi minunate.

Pentru că nu cred că bancherii de azi au citit Omilia a II-a a Sfântului Vasile cel Mare la o parte din Psalmul XIV o recomand din toată inima ca lectură obligatorie, în primul rând pentru directorii de bănci şi pe urmă pentru cei mulţi, umili şi nechibzuiţi, care fac împrumuturi. E o lecţie fundamentală despre camătă. Are şi un subtitlu pe măsură: Împotriva cămătarilor.
În ceea ce mă priveşte o citesc şi o recitesc. Îmi aduce aminte de avertismentul din Hamlet (Polonius către Laerte) şi, mai ales, de Neguţătorul din Veneţia.
Din păcate, azi, nimeni nu mai analizează din punct de vedre teologic ce înseamnă camăta, dobânda, împrumutul de la bănci. Acest text, care întrece orice comentariu despre problema în discuţie, este de o actualitate terifiantă. Ar trebui citit cu voce tare, fără alte adaosuri, în faţa tuturor bancherilor şi creditorilor. Ar trebui lipit pe uşile băncilor ca protest sfânt împotriva lăcomiei nesăbuite a cămătarilor de tot felul. Ar trebui tipărit pe foi volante şi introdus pe sub uşă în casele tuturor acelora care urmează să se împrumute de la bănci.
Sfântul Vasile cel Mare e mai presus decât toţi analiştii financiari pentru că e de un realism feroce. Avertismentele au corespondent direct, în tot ceea ce înseamnă acum, azi, domeniu financiar. Bancherii care nu vor să audă de Biserică, ba chiar şi cei care sponsorizează construcţii de biserici, trebuie să pună rapid mâna pe această Omilie şi să se pocăiască. Argumentele Arhiepiscopului din Cezareea Capadochiei se bazează pe cuvintele Sfintei Scripturi. Un text uriaş, valabil acum şi întotdeauna. Cu orice risc, trebuie descifrat, mai ales, în acest moment de criză financiară mondială.
Sfântul Vasile cel Mare este mai actual decât oricând. Îl apostrofează aspru pe bancherul de azi: „Da, dobânzile pe care le iei de la săraci sunt culmea neomeniei. Îţi faci câştig din nenorociri, scoţi bani din lacrimi, spânzuri pe cel sărac golloveşti pe cel înfometat; milă, deloc; nici un gând că este om ca şi tine acela ce suferă. Şi mai numeşti şi fapte de omenie câştigurile ce le ai din unele ca acestea!” şi îl mângâie şi educă pe săracul dintotdeauna: „Eşti sărac acum, dar eşti liber! După ce te-ai împrumutat, nu numai că nu vei fi bogat, dar îţi vei pierde şi libertatea. Cel ce s-a împrumutat este rob celui ce l-a împrumutat, este rob mercenar, care face o slujbă ce i se impune.”

Nevoia de Dumnezeu şi de ortodoxie devine la Alexandru Baciu, ca şi la N. Steinhardt, de altfel, ceva extrem de neaoş, de românesc. „Mi se pare mult mai clar acum decât în anii trecuţi că toate cuceririle extraordinare ale ştiinţei nu contrazic cu nimic nevoia inexorabilă de Dumnezeu, în sensul cel mai larg al termenului. De fapt, credinţa autentică este unică, îmbrăcând numai anumite ipostaze geografice şi istorice. Aşa se explică de ce îmi este foarte aproape ortodoxia mea, a bunilor şi străbunilor, pe meridianele gliei noastre. /…/Un Dumnezeu pe care îl pot găsi pretutindeni, în tot locul, dar mai ales în sufletul meu, în ortodoxia bunilor şi străbunilor mei /…/ Încredere tot mai autentică şi temeinică în Suflet, în Dumnezeu, care-I pretutindeni şi în noi, dincolo de hotarele cunoaşterii prin simţuri şi intelect. Un deism ferm care mă ajută să depăşesc momente grele, care sunt destule la vârsta mea. O ecuaţie ontologică în care Dumnezeu are un rol primordial /…/ Numai el mă poate sprijini /…/ Credinţa în Dumnezeu îmi e tot mai temeinică /…/ tot mai neclintită.”
„Dorinţa de a fi un bun credincios” îl face pe Alexandru Baciu să citească şi să recitească Biblia, să participe la slujbele slujite de Părintele Galeriu, să aibă mereu meditaţii pertinente pe tema dumnezeirii, să fie tot mai steinhardtian în opţiunile creştine, iar în ceea ce priveşte arierplanurile credinţei, tot mai el însuşi.
Pentru Alexandru Baciu, Dumnezeu şi N. Steinhardt sunt două supape mântuitoare prin care respiră liber şi neîngrădit. Cuvintele lui sunt cuvintele unui mărturisitor. „Ne trebuie să avem credinţă totală în Dumnezeu, fără îndoieli, fără pete negre.”

Morţii trebuie invidiaţi. De ce? Pentru că ei sunt singurii care deja ştiu. Văd Împărăţia şi îl cunosc pe Dumnezeu faţă către faţă.
ALEXANDRU BACIU
Pagini de jurnal cu N. Steinhardt
Pagini de jurnal
1979-1989

1982
25 martie
[…]
Nicu Steinhardt, după ce a fost internat mai multe săptămâni la spitalul „Carol Davila”, nu a stat nici o săptămână acasă şi i s-a făcut o operaţie la ficat la spitalul „Dr. Cantacuzino”. Acum este destul de bine. Mă voi duce să-l văd.

1983
7 august
[…]
M-am delectat citind din noua carte a lui Nicu Steinhardt, apărută recent: „Critică la persoana întâi”. Ce minte admirabil mobilată! Cu lecturi temeinic asimilate. Nu încetează să fie pentru mine un extraordinar prilej de uimire. Capacitatea lui intelectuală, la vârsta înaintată pe care o are este cu totul de excepţie; mai ales după atâtea suferinţe.

1989
6 aprilie
Acum o săptămână s-a prăpădit la Baia Mare — din cauza unui infarct, — nenea Nicu Steinhardt, una din minţile cele mai cultivate ale culturii noastre şi unul din exponenţii cei mai străluciţi şi curajoşi ai obştei scriitoriceşti autentice. Am tradus împreună — acum mai bine de 15 ani —două volume compacte din opera lui Alain. M-am bucurat de stima şi afecţiunea lui. M-a încurajat când am avut şi eu crize cardiace şi eram descurajat, — el, atât de bolnav, care a înfruntat neînfricat terorile regimului comunist.
În ultimul timp îi apăruse un nou minunat volum de eseuri: „Cu alţii despre sine”, în care ca şi în celelalte cărţi ale lui se vădeşte un spirit optimist, de o cultură şi subtilitate excepţionale.
Incredibil să nu-l mai văd la noi acasă păşind cu pasul măsurat, agale, totdeauna foarte corect îmbrăcat, chiar elegant, purtându-şi cu măreţie înfăţişarea monahală, cu barba-i stufoasă şi priviri şăgalnice în ochii inteligenţi, avid să înţeleagă tot ce-l înconjoară, cu o curiozitate inepuizabilă. Cultura lui — foarte temeinică — acoperea arii extrem de variate de cunoaştere, de la fizica cuantică, genetică, biologie până la marii scriitori clasici şi contemporani; iar toate cunoştinţele erau aprofundate, rodul unor lecturi asimilate până la detalii în aparenţă nesemnificative. Nimic diletant. De aici asociaţii de idei care uimeau şi încântau, dezvăluindu-i mereu firea optimistă şi curajoasă, de adevărat democrat. Va rămâne cu siguranţă o pagină luminoasă de excepţie în istoria literaturii noastre contemporane.
Sunt mândru că m-am bucurat de stima şi afecţiunea lui şi regret nespus că sănătatea şubredă nu mi-a îngăduit să mă duc la înmormântarea-i pe plaiurile mult îndrăgite de el ale mânăstirii Rohia.

1989
20 septembrie
[…]
Am citit ultimul articol al lui nenea Nicu Steinhardt. Impresionant, de o sinceritate obsedantă, o adevărată lecţie de bun — simţ şi omenie.

Din Alexandru Baciu, Din amintirile unui secretar de redacţie, Cartea Românească, 1997, 1999

1983
4 octombrie
Zilele trecute s-a prăpădit şi marele actor Fory Eterle, prieten bun cu Nicu Steinhardt, care a fost foarte afectat. Locuiau în aceaşi clădire, pe acelaşi palier şi se vedeau aproape zilnic.

1987
18 ianuarie
Ieri am primit o scrisoare de la nenea Nicu Steinhardt, care mi-a făcut multă plăcere. Citez câteva rânduri: „Vă doresc (în special lui Dudu): mai mult curaj şi, mai ales, mai multă nepăsare, mai multă nesimţire. Suntem atât de neputincioşi în faţa bolilor, accidentelor, meandrelor vieţii, încât o resemnare cât mai indiferentă este cea mai bună soluţie. Oricum, vă recomand: odihnă, nepăsare şi voioşie (impusă).”
Ce bine ar fi să-i pot respecta sfaturile…

1988
30 mai
Către seară au fost la noi, la „o brânză de vaci”, nenea Nicu Steinhardt şi Mircea Alexandrescu. Ce om extraordinar este nenea Nicu Steinhardt! Îl stimez nespus pentru scrisul lui subtil, pentru stoicismul prin care suportă împovărările vârstei — are aproape 76 de ani, — pentru atitudinea lui curajoasă faţă de regim, pentru afecţiunea ce ne-o poartă, pentru isteţimea descurcăreaţă în viaţă. Este o personalitate de excepţie!

(material preluat: http://www.secolul21.ro/numar_curent.htm)

Nicu Steinhardt

Ianuarie 30, 2011

N. STEINHARDT inedit

GEORGE ARDELEAN – Când o prietenie devine arhivã…
preambul la un dosar : N.Steinhardt-Alexandru Baciu

Ce se întâmplă, aşadar, când o prietenie devine arhivă? Este una dintre întrebările pe care mi le-am pus răsfoind un dosar N. Steinhardt, rămas în arhivele prietenului său Alexandru Baciu, dosar care se publică acum în paginile revistei Secolul 21. În acest caz, ne rămâne nouă, „netrebnicilor” beneficiari ai acestei posterităţi, să ne împărtăşim din bucuria unei astfel de prietenii. Şi să învăţăm: că esenţial în „gestionarea” suferinţei, dar şi a fericirii nu este să ne zăvorâm în colivia unui eu devenit obiect de cult, ci deschiderea spre ceilalţi, spre ceea ce în limbajul biblic se numeşte „aproapele nostru”. Doar atunci suferinţele şi bucuriile capătă sens şi devin căi de acces la esenţe, confirmându-se totodată celebra soluţie dată de Jean-Paul Sartre, soluţie atât de des amintită de N. Steinhardt : important nu este ce a făcut Istoria (sau alţii) din noi, important este ce am făcut noi cu ceea ce a făcut Istoria din noi. Nu în ultimul rând să învăţăm că prietenia devine un veritabil antidot împotriva Răului, dat fiind că insidioasa Istorie pe care am invocat-o nu încetează niciodată să ne ofere surprize, nu-şi epuizează niciodată partiturile.
N. Steinhardt şi Alexandru Baciu s-au cunoscut, după cum mărturiseşte acesta din urmă într-un preambul la „Dialog despre muzica uşoară” ( dialog publicat în România literară, nr. 26/1990 şi reluat în Caietele de la Rohia, vol.III, N.Steinhardt în interviuri şi în corespondenţă, ediţie îngrijită şi note de Florian Roatiş, Editura Helvetica, Baia Mare, 2001), din vremea colaborării la Revista Fundaţiilor Regale (e vorba de a doua secvenţă a colaborării lui Steinhardt la prestigioasa revistă, de după 1945), însă prietenia lor se întemeiază de prin 1970, când cei doi scriitori încep să traducă Eseurile lui Alain. Cele două volume de Studii şi eseuri ale filosofului şi eseistului francez vor fi publicate în 1973 la Editura Minerva (un fragment din această traducere văzuse lumina tiparului în nr. 3-4/1972 al revistei Secolul 20). Dincolo de această colaborare, rămâne corespondenţa celor doi prieteni, parte publicată în volumul menţionat al Caietelor de la Rohia, o altă parte fiind oferită cititorilor în acest număr al Secolului 21. În acest al doilea caz este vorba de cărţi poştale ilustrate trimise de Steinhardt din diverse puncte ale peregrinărilor sale: Suceava, Eforie Nord, Braşov, Văratec, Rohia, Mănăstirea Cozia, Paris, Chevetogne şi, nu în ultimul rând, Bucureşti, mateinul oraş atât de iubit de eseist. Însemnări succinte, entuziaste, exuberante (în linia entuziasmului necenzurat al lui N. Steinhardt) cele mai multe dintre ele, dar şi detalii precise, „pragmatice” vizând unele oportunităţi editoriale. Ca şi în eseurile sale, în corespondenţă N. Steinhardt demonstrează, împotriva unei întregi tradiţii a scepticismului, cum ar spune Virgil Ierunca, faptul că se poate scrie o literatură „cu bune sentimente”. Pentru că întregul său demers etic şi estetic vizează ceea ce s-ar putea numi ontologia binelui. Să ne mai mire atunci iubirea ludic-duioasă a lui Steinhardt pentru pisici, exprimată atât în scrisorile către Alexandru Baciu cât şi către alţi prieteni? Lumea preferată a lui Steinhardt este lumea lui Dickens, considerat un Origen al lumii moderne, nu lumea lui Mauriac sau a lui Barbusse.
Mai tânărul Alexandru Baciu este fascinat — după cum reiese din preambulul amintit, dar şi din paginile de jurnal cuprinse în cele două volume întitulate Din amintirile unui secretar de redacţie (Editura Cartea Românească, 1997,1999, ca şi din câteva pagini de jurnal inedite) — de vasta şi diversificata cultură a lui N. Steinhardt, de memoria sa prodigioasă, de luminozitatea şi bunătatea acestuia, de curajul probat de atâtea ori, de figura de „veritabil renascentist contemporan” a celui care va deveni monahul de la Rohia.

Se poate „ieşi” din absurd?
Răspunsul pe care îl dă N. Steinhardt în textele sale este afirmativ. Dovadă, printre altele, eseurile sale despre Eugen Ionescou («Eugen Ionescu, Antiabsurdul”, „«Delirul» e o apocalipsă”, „Neînstrăinatul”, «Cu un T» ori cum se prinde omul”, „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta?” ş.a., din volumul Critică la persoana întâi, respectiv Prin alţii spre sine). În viziunea lui Steinhardt, Ionescu nu este un autor de literatură absurdă, el foloseşte metoda reducerii la absurd pentru a proclama dreptatea şi adevărul.
I s-ar putea aplica următoarea afirmaţie a lui Henri Wald: „Uneori absurdul semnificantului sporeşte expresivitatea semnificaţiei” (v. Escale în timp şi spaţiu, Editura Cartea Românească, 1987, p.129). Mai mult decât atât, N. Steinhardt nu se sfieşte să resemantizeze în sens creştin însuşi conceptul de absurd (după cum tot în sens creştin resemantizează termenul gidian de act gratuit).
Aşa s-ar explica, poate, traducerea (rămasă până acum inedită) a piesei scrise de actorul şi autorul francez Claude Rich, O haină de iarnă (Un habit pour l’hiver, reprezentată în 1979 la Theatre de L’Oeuvre, în regia lui George Willson), traducere care a rămas tot în dosarul Steinhardt din arhiva lui Alexandru Baciu. Piesa fusese văzută de Steinhardt în timpul celei
de-a doua călătorii în Occident de după ieşirea din detenţie (septembrie 1979 — martie1980). Faptul acesta reiese din cele câteva „Note necronologice de drum” din volumul Escale în timp şi spaţiu (ed. cit., pp. 32—33), dintr-o însemnare datată 21 ianuarie 1980. O văzuse şi rămăsese fascinat. Pe coperta dosarului amintit, Alexandru Baciu scrisese cu creionul: „atmosferă beckettiană”. În paginile invocate, N. Steinhardt realizează chiar un comentariu al piesei (pe care îl reproducem în paginile următoare), trimiţând şi el la Beckett, Ionesco, Pinter şi Pirandello, dar stabilind şi diferenţa specifică. În centrul piesei s-ar afla, în viziunea lui Steinhardt, ideea de fidelitate, „noţiune medievală şi germanică” (die Treue), tristeţea la Rich nu este lipsită de speranţă, iar „morala” ar fi posibilitatea disoluţiei sau măcar a diluării Infernului: „Domnul Samois a plecat şi s-a dezinteresat de toate. (De teamă, din nepăsare, din angelism?). Numai Simon, credincios, a rămas de pază şi a păstrat ce se mai poate păstra, puţin. Concluzii nu se trag, s-ar părea însă că există putinţa ca acest puţin să biruie porţile iadului sau măcar să le interzică servanţilor lor accesul într-o foarte micuţă oază de bunăvoie” (op. cit., p. 33).
Este modul lui N. Steinhardt de a identifica „enclave” ale binelui şi acolo unde, poate, nu ne-am aştepta. Este modul său de a percepe celebra afirmaţie a lui Meister Echkart „Dumnezeu e dincolo de bine şi de rău”, din care discipolii lui Nietzsche au derivat o întregă filosofie a amoralităţii, printr-o nepermisă şi trufaşă răsturnare a principiului în ordinea umanului. Dumnezeu, arată însă Steinhardt în versiunile Jurnalului fericirii, este
într-adevăr dincolo de bine şi de rău, dar noi suntem dincoace de aceste categorii, pentru noi polaritatea aceasta există, noi „ suntem limitaţi să mergem numai pe banda de circulaţie ce poartă denumirea binele”.1
„Paris, 21 ianuarie — În sala mică a Odeonului, Creditorii lui Strindberg. Trei actori de clasă mare: Chaumette, Toya, Catherine Hiegel. Un singur act, durata un ceas. Se vede clar că fără Strindberg nu i-am fi putut avea nici pe Harold Pinter, nici pe Eugene Ionesco, nici tot teatrul de după 1950.
Încă un spectacol care m-a tulburat şi cucerit, mai tare : O haină de iarnă de Claude Rich, autor şi actor. Piesa mai întâi aminteşte de Beckett, Ionesco, Pinter şi Pirandello. Dar această primă impresie curând se şterge şi originalitatea, profunda originalitate a lucrării se impune categoric. Ceea ce deosebeşte pe Claude Rich de Pinter şi ceilalţi e caracterul tristeţii care nu-i deznădăjduită şi totală, ci îngăduie o doză de speranţă. Simon semnifică fidelitatea, şi pe această veche şi demodată piatră îşi întemeiază Rich tragi-comedia şi-şi întemeiază o modestă, dar şi fermă formă de gând consolator. Fidelitatea : noţiune medievală şi germanică (die Treue este cheia de boltă a Ringului şi a Nibelungilor); dar O haină îi dă prospeţime şi tărie, un farmec primăvăratec şi absolut contemporan, nu-i deloc vorba de un optimism facil, dulceag, bătrânicios, uzat, bonom-neghiob. Fidelitatea aceasta are solide rădăcini în trecut (ligheanul pe care, fără să se încingă cu un ştergar, Simon — blând, serviabil, niţel surâzător, foarte, foarte puţin ironic — i-l aduce lui Samuel spre a-şi muia picioarele în apă caldă, nu cumva evocă o altă scenă mai cutremurătoare?), însă e degajată, stropită cu acea distanţare fără de lacrimi, emoţie şi pilduire proprie vremii noastre. În pustia lui
T.S. Eliot şi în ţara nimănui unde vieţuiesc eroii lui Beckett şi Pinter, Rich sădeşte o plantă (o floare, aş zice, dar mi-e teamă să nu par şi eu din alte vremi) şi apoi stă, discret, oarecum jenat, cerându-şi parcă iertăciune, să vadă:încolţi-va oare?
Domnul Samois a plecat şi s-a dezinteresat de toate. (Din teamă, din nepăsare, din angelism?). Numai Simon, credincios, a rămas de pază şi a păstrat ce se mai putea păstra, puţin. Concluzii nu se trag, s-ar părea însă că există putinţa ca acest foarte puţin să biruie porţile iadului sau măcar să le interzică servanţilor lor accesul într-o foarte micuţă oază de îndărătnică bunăvoie.”

(N. Steinhardt, Escale în timp şi spaţiu sau Dincoace şi dincolo de texte, Ed. Cartea Românească, Buc., 1987, pp. 32—33)

(material preluat integral: http://www.secolul21.ro/numar_curent.htm)