Arhivă pentru Februarie 2011

dusu-m-am si m-am tot dus…

Februarie 28, 2011

locul in care…

jur imprejur creste o democratica si matriarhala republica
in care femeile au acelasi drept ca barbatii iar uneori chiar mai mare
si pentru ca orice privire – libera de prejudecati – inseamna condamnarea
mi-am construit si m-am retras intr-o lume numai a mea
zidindu-ma din cap pana-n picioare
impietrind clipele de ragaz

locul in care cu ochi-n pamant trec strada si visez mere zemoase
pline de viata din care as tot musca pana la lacrima,
pana la sange si chiar dincolo
pline de amortire buze
sarate

locul in care dealuri unduie in fata ascunzand livezile promiselor
din ambrozia carora as gusta vesnicia
si unde crupa-ndeamna la dulcea reverie
a calaririi din zori

in cetatea voluptoaselor trairi
am cladit altarul vesnicei femei la care ma inchin
si-a carei fata o privesc cutremurat dar fara spaima alungarii

sangele meu cladeste templul amintirilor
printre suspine tremurate-n pleoapa

departe de trista, monotona viata

Anunțuri

Apare curand! Leonard Ancuta

Februarie 28, 2011

Iubirea e ziua lipsă din calendare

De cele mai multe ori poeţii care trec la texte narative scriu o proză lirică. “Iubirea e amintirea unui viol” de Leonard Ancuţa pare o carte de poezie scrisă de un prozator. O poezie cu multă acţiune, narativă şi ideatică, făcută din gînduri („gîndurile-mi sunt îngrămădite unele în altele ca maşinile / într-un accident în lanţ pe autostradă”). Poeziile sale-s la trecutul imediat, chiar şi cele de dragoste. Nu întîmplător cele mai reuşite pasaje din textele lui Leonard Ancuţa sunt descrieri – chiar dacă-s descrierile unor stări („cînd te îndrăgosteşti eşti la fel de fericit ca atunci cînd înveţi să mergi / pe bicicletă şi bucuria e caldă în tine, înţeapă în trup şi-ţi vine să faci / cu ochiul soarelui. e ca şi cum o femeie s-ar tunde zero doar pentru tine”). Poeziile sale, fie declarative, fie narative, din cînd în cînd te lovesc cu idei („viaţa e o reclamă la moarte”), idei-stări („fără moarte n-ar exista nici dragoste pînă la moarte / nici artă”), îndemnuri („aşează-te lîngă mine şi hai să rotim butonul / să ascultăm un post mai bun decît viaţa”), imagini-stări („ce frumoase pot fi femeile care pleacă / cît de frumoase atunci / cînd renunţă / cît de frumoase!”) sau alăturări imposibile, dar puternice („un coş apărut pe obrazul unui mort // dragostea mea îşi caută o nouă gazdă”)… O poezie sinceră şi făţişă, care se pare că nu are în plan să ajungă vreodată în manualele şcolare. Citindu-l pe Leonard Ancuţa te gîndeşti că ai în faţă un poet care chiar scrie cum gîndeşte şi deşi nu exagerează cu cuvinte „din alea” (care nu lipsesc, însă), zice chestii pe care lumea le evită sau chiar fuge de ele, ceea ce te face să-l crezi un avangardist fetişist sau un existenţialist mizerabilist. Un poet altfel, o poezie ca iubirea din titlul volumului pe care-l ţii în mîini. (Mihail Vakulovski)

Iată că după o lungă aşteptare, primul meu volum de poezie se pregăteşte să ajungă în locul destinat de drept, adică în mîinile cititorilor lui, prin grija Herg Benet Publishers, o editură tînără dar cu ambiţii mari. Sunt nopţi nedormite, angoase, temeri, momente de luciditate sau de pierdere, halucinaţii sau sentinţe tăioase, toate adunate într-un volum care vine să corupă minţile şi emoţia cu o nouă formulă de transmisie – aş spune că este asemănătoare defribilatorului, pentru că vine să aducă ordine într-un haos în care trăirile mari sunt amestecate cu cele mici şi ceea ce cred că ne dorim sunt momentele de înălţare, de aceea e nevoie de un şoc. Am scris ca să provoc acest şoc, am căutat să caut vibraţia puternică, copleşitoare, în căutarea unui moment care nu se uită niciodată. E o experienţă adrenalinică, cu toţii ne-o dorim. E la cîteva clipe de voi. (Leonard Ancuţa)

PS: Deocamdată anunţ apariţia volumului şi coperta. O să revin în momentul în care este disponibilă pe piaţă.

(material promotional preluat integral: http://www.cafeneaua.com/nodes/show/27245/iubirea-e-amintirea-unui-viol/1)

…despre demnitate…ca unitate de masura…

Februarie 27, 2011

VIDEO
Johnny Răducanu, muzician: „Înainte, până şi hoţii aveau simţul măsurii”

Maestrul Johnny Răducanu spune că mulţi tineri sunt daţi la o parte şi nu pot accede în posturi-cheie pentru că „sunt deştepţi” şi nu se pretează la furtişaguri, minciuni şi alte nereguli. Jazzmanul Johnny Răducanu s-a aşezat „La masa Adevărului” cu inima deschisă, aşa cum se aşază la pian în serile în care este înconjurat de prieteni, lucru perceptibil pe tot parcursul discuţiei. El a vorbit fără oprelişti despre mâhnirile pe care le are în ceea ce priveşte societatea românească. Pe Johnny Răducanu îl supără ignoranţa şi, deopotrivă, lipsa de umanism care se manifestă la tot pasul. Hoţia celor ajunşi la putere, împletită în mod nefericit cu pasivitatea elitelor, este o altă boală veche a actualului sistem, dibuită de către jazzmanul cu profil interbelic. El spune că aceia care conduc ţara nu se gândesc la ce vor lăsa în urmă, motiv pentru care trebuie înlăturaţi. Despre toate acestea şi multe altele puteţi citi în rândurile de mai jos şi urmărind forma video a dialogului „La masa Adevărului” cu Johnny Răducanu.

CARTE DE VIZITĂ

Numele real: Răducanu Creţu.

S-a născut la 1 decembrie 1931, la Brăila.

S-a remarcat ca interpret de jazz încă de la 19 ani.

A studiat muzica la Iaşi, la Cluj, apoi la Conservatorul din Bucureşti, clasa contrabas.

Provine dintr-o familie cu tradiţii muzicale de peste 300 de ani, de pe timpul lăutarului Petre Creţu Solcanu.

Printre albumele sale se numără „Jazz în ţara mea”, „Confesiuni”, „Jazz antifanariot” şi „Jazz Bestament”.

„Adevărul”: Astăzi sunt din ce în ce mai mulţi tineri care o iau uşor, uşor spre Occident, acolo unde n-aţi vrut dumneavoastră să rămâneţi…

Johnny Răducanu: Dragă, nu s-o ia uşor, eu aş zice s-o ia foarte repede într-acolo! Chiar i-aş ruga, înţelegi!? Fiindcă fiecare tânăr trebuie să vadă lumea, dar trebuie să-şi iubească biografia, locul, tradiţiile moştenite, mormintele familiei. Trebuie să-i iubească pe oamenii care au murit în război pentru teritoriul ăsta şi pe aceia care au făcut societatea românească să ajungă unde a ajuns în 1939. Vezi „gaşca” – mă scuzaţi că spun cuvântul acesta, dar merge şi aşa! – lui Bălcescu. Au venit toţi de la Paris, s-au întors în ţară, au pus mâna şi au ridicat ţara cât au putut. Aşa am ajuns să fim ţară francofonă… Du-te să vezi la Sorbona, prin anii ’30-’31, anuarele pe care le au studenţii; ai să vezi că sunt o mulţime de români, în cap cu Eliade şi Cioran, dar mai sunt şi alţi mulţi români care au rămas afară. Dar vreau să spun următorul lucru pe care l-am aflat chiar la Paris: prin anii ’30, când apărea un român acolo şi îşi declara candidatura, un loc era dinainte luat. Ăştia au fost studenţii români!

Ce se întâmplă cu tinerii noştri de câţiva ani încoace? Nu mai sunt atât de vizibili în mediile intelectuale…

S-a întâmplat ce aş vrea să nu se întâmple cu copiii ăştia de pleacă afară. De aia eu le spun, îi „gonesc” afară, să bată lumea, să vadă cum stau lucrurile. Fac o paranteză: astăzi există o libertate extraordinară, cea mai mare libertate! M-am dus la Londra şi mi-a căzut foarte bine la suflet să văd că ei intrau cu buletinul. Eu eram obişnuit cum era înainte, cu paşaport din ţară comunistă – ne puneau deoparte, ne ţineau acolo şi ne controlau.

Oricum, ei au sentimentul naţional mult diluat, în comparaţie cu generaţia dumneavoastră…

Nu-l mai au din cauză că nu se ocupă nimeni de ei. Există o mulţime de indivizi care ar trebui să se ocupe de viitorul lor şi de viitorul ţării, dar care se ocupă de chestii individuale. Trebuie să te gândeşti că tinerii sunt viitorul, că trebuie să ţină ţara asta mâine, că trebuie s-o protejeze. Nu o pot proteja din cauză că, dacă eşti deştept, ăştia te dau la o parte. Fiind deştept, nu mai începi să furi, nu mai începi să minţi, nu mai eşti mediocru, nu mai poţi să faci mizerii. Pe aceştia care sunt în fruntea bucatelor trebuie să-i dăm jos pentru că nu se gândesc la nimic. Mereu o s-o spun, până voi muri: înainte, în Ţara Românească, până şi hoţii aveau simţul măsurii. Aveau o expresie românii: „Bag mâna până aici!”, adică până la degetul mare. Asta mă doare cel mai tare. Ce morală era în 1939, în România… „Fură, dar mai lasă şi de prăsilă!” Înţelegi cuvântul ăsta?

Azi nu prea mai rămâne de prăsilă…

Nu mai rămâne nimic, dar nimic!

Pe aceştia care sunt în fruntea bucatelor trebuie să-i dăm jos pentru că nu se gândesc la nimic. Mereu o s-o spun, până voi muri: înainte, în Ţara Românească, până şi hoţii aveau simţul măsurii.

„Politicienii vorbesc ca golanii”

Mai votaţi?

Votez. Întotdeauna mă voi duce să votez. Acolo unde am să văd măcar un atom, un gram de speranţă, voi vota. Dar, de obicei, nu prea îmi vine să votez nimic. Fiindcă este o stare jalnică – nu ai ce vota. Mie mi-ar plăcea unul cu o retorică grozavă. Dar niciunul nu are aşa ceva pentru că retorica nu se mai învaţă în liceu. În România nu se mai învaţă nimic. Politicienii nu ştiu ce e aia retorică, vorbesc ca golanii. Nici un profesor de clasa I de liceu la Tecuci nu vorbea aşa limba română.

Am ajuns la o chestiune sensibilă şi mă bucur că aţi adus-o în discuţie…

Numai asta? Sunt destule!

Sunt foarte multe, dar stricăciunea a plecat de sus în jos. Parcă s-a degradat foarte mult limbajul în spaţiul public…

Ştii din ce cauză a pornit stricăciunea de sus în jos? La începutul comunismului – eu ce vorbesc sunt lucruri pe care le-am văzut cu ochii mei! – era un sat care există şi acum lângă Brăila şi care se chema Viziru. Un sat care, în 1938, avea lumină electrică. Îţi dai seama că acolo erau oameni înstăriţi, oameni gospodari, oameni serioşi. Şi la Viziru aveam un coleg de şcoală primară la care mă duceam vara. Am văzut cu ochii mei în 1948 ce s-a întâmplat, atunci când comuniştii şi-au pus amândouă bucile în fotoliu şi au luat ţara pe care s-au aşezat bine, cu Groza în frunte, putrezi-i-ar oasele!

Dr. Petru Groza era atunci în floarea vârstei…

Da. Sinistră persoană! Ce-a făcut el s-a văzut şi în Viziru. Bine, la propunerea lui, pentru că era mai deştept decât domnul Dej. Asta deşi Dej o avea pe evreica aia – n-am nimic cu neamul evreisc, doar cu aia am! – Ana Pauker, care avea o faţă de criminală. Ţara era condusă de ruşi din spate. Deci am văzut atunci, cu ochii mei, primul fenomen. În orice sat sunt trântori – aici e vorba valahului: „Pădure fără uscături nu există!” Comuniştii au văzut cât e de prosper satul ăsta Viziru şi cu lumină electrică, şi cu radio. Mai erau trântori prin sat care nu munceau şi care erau foarte săraci, vai de mama lor. Şi sărac dacă eşti, dacă munceşti tot găseşti o pâine cinstită. Bei un ceai şi mănânci o pâine cinstită că ai măturat curtea altora. Tot e ceva! Dar erau trântori, fără nimic şi nu munceau. Comuniştii i-au luat pe ăia. Pe unul l-a făcut primar – atenţie!, acum bagă de seamă ce spun eu – iar pe altul l-a îmbrăcat în uniforma de miliţian.

Au întors ierarhia valorilor…

Total, pe loc, brusc! Nu schimbi cămaşa unei societăţi care este formată de secole. Comuniştii l-au făcut brusc, dintr-o dată, pe unul şeful Miliţiei, au dat jadarmii afară şi au făcut miliţieni – că ei între ei se cunosc ca lumea bună. Şi atunci au scornit prima nenorocire – ăluia care avea cai şi vite şi muncea de dimineaţă până seara cu nevasta, cu copiii, cu argaţii, cu ce vrei, i-au spus „chiabur” şi i-au luat tot.

Şi l-au mai băgat şi la puşcărie…

Îi băgau la puşcărie pe aceia care spuneau: „De ce mi-ai luat tot?!” Pe cei care n-au zis nimic nu i-au omorât, dar i-au sărăcit. Şi au început comuniştii să se laude că au pus lumină electrică în satul Viziru, deşi exista dinainte. Le-au dat ţăranilor aparate mici de radio. Făceau nişte lucruri de-ţi stătea mintea în loc. Unei părţi din ţărănime, care nu prea era dusă la biserică, i s-a părut că sunt buni comuniştii. Şi a început o chestie sinistră între ăia mai avuţi şi ăia mai săraci. Cei mai săraci au uitat că ei nu erau capabili. Aşa se face şi azi. Unii fac afaceri cinstite, au curaj şi îmi place de ei. Alţii au averi pe necinstite. Dar alta vreau să spun: aceia pe care i-au făcut comuniştii miliţieni sunt părinţii sau bunicii ăstora de astăzi. Cum e turcul, şi pistolul!

Acei pe care i-au făcut comuniştii miliţieni sunt părinţii sau bunicii ăstora de astăzi. Cum e turcul, şi pistolul!

„Nemţii i-au învăţat pe valahi ce e aia hârtie de toaletă”

Cu cine aţi simpatizat în perioada interbelică, cu ce partid?

Cu regele.

Eraţi ataşat de Carol al II-lea?

Mihai era centrul nostru, al Străjeriei. Îmi plăcea Curtea regală. Erau oameni, fratele Nicolae pleca cu maşina. Erau iubiţi de popor.

Se spune că în perioada dictaturii regale multă lume l-a perceput pe Carol al II-lea ca pe un corupt. Dumneavoastră cum l-aţi perceput?

Nu e adevărat. Când au venit nemţii în ţară, i-au învăţat pe valahi ce e aia hârtie de toaletă, le-au făcut Parcul Herestrău, le-au făcut hipodrom la şosea. Le-au făcut românilor un oraş, i-au învăţat meserii, le-au dat pământ când luptau. Era altă lume, nu lumea aia de sat, de bordei. Şi în bordeie era curat, aveau găini, aveau pâine.

Erau lucrurile aşezate…

Da. Dar nemţii i-au scos pe români din bordei şi le-au făcut lumină, i-au învăţat ce e ăla radio, au început să crească oameni de cultură…

Oamenii obişnuiţi au început să se emancipeze. Dar asta s-a întâmplat în special pe vremea lui Carol I…

Sub nemţi. Înainte nu ştiau decât agricultură.

Nemţii i-au scos pe români din bordei şi le-au făcut lumină, i-au învăţat ce e aia radio, au început să crească oameni de cultură.

„Educaţia mea au fost strada, cartierul, oamenii cu care eram”

De ce aţi revenit mereu în România, în anii dictaturii, când puteaţi rămâne la Londra, la New-York sau prin alte părţi?

Întrebarea asta mi-o pun mulţi şi este un lucru jalnic care mă doare tare. Ei nu-şi pot imagina de ce m-am întors. Educaţia mea, şi a tuturor celor din generaţia mea, au fost strada, cartierul, oamenii cu care eram. Fiecare contribuiam cu o picătură la frumuseţea ţării. Când spun frumuseţe nu mă refer la cea a naturii pentru că aia o dă Dumnezeu. Mă refer la frumuseţea relaţiilor umane – respectul, simţul măsurii şi religia erau capitole care funcţionau perfect. Dar astea nu mai sunt, au dispărut cu desăvârşire şi atunci s-a degradat totul. N-am rămas în America, mi-am spus să nu am voie să-mi părăsesc mormintele.

Mormintele v-au legat atât de mult de România?

Da, părinţi, fraţi, oameni care au murit în război şi prieteni, colegi, vecini. În timpul războiului, când venea trenul cu soldaţi în permisie, mergeam toţi copiii cu mama să vedem care dintre ei se mai întoarce. Cum am fi noi doi stând pe stradă şi mamele noastre acolo, în gară. Când te dădeai jos din tren, te întreba mama mea: „Gică, dar Viorică unde-i?” Şi Gică ştii ce făcea? Scotea chipiul şi stătea drepţi, cu capul plecat, iar noi înţelegeam că Viorică s-a dus. Asta se întâmpla în toată gara…

Vedeţi, acest tip de argument nu prea mai funcţionează la generaţiile de astăzi.

Generaţiile de astăzi nu înţeleg aceste lucruri pentru că aici e vorba de o boală criminală – exagerarea că românii fac întotdeauna lucrurile mai pompos, să se dea în spectacol.

Credeţi că îşi mai exprimă cineva, astăzi, sentimentele faţă de ţara unde s-a născut sau de naţiunea din care provine? Tinerii se simt jenaţi să facă aşa ceva…

N-o să întâlniţi niciunul în generaţia de astăzi. Cei care o fac sunt în minoritate, sunt rari. Dar în minoritate sunt şi Pleşu, şi Liiceanu. Ca ei mai sunt, din fericire, în ţara asta.

Elitele vor fi întotdeauna în minoritate…

De la Platon încoace. Numai că ăia din minoritate erau ascultaţi de ăia care erau mediocri, „furnici”. Acum, nu! Totul porneşte de la educaţia socială, culturală, politică. Nu ştiu cum să le înşirui eu pe-astea… Ar trebui să spun educaţia politică, culturală, socială. Toate sunt în mod egal.

Se răsfrâng în mod egal asupra societăţii…

Se răsfrâng asupra teritoriului unde te afli. Se răsfrâng în tot ce respiră, de la animal până la om.

N-am rămas în America, mi-am spus să nu am voie să-mi părăsesc mormintele.

„Norocul meu a fost că am lucrat prin mari cafenele”

Aţi urcat pe scenă cu Sir Peter Ustinov…

Da. Cu domnul Ustinov… Norocul meu a fost că am lucrat prin mari cafenele la viaţa mea. Am fost angajat la „Hilton” doi ani şi jumătate, la „Golden Tulip” – ăsta este un concern de hoteluri olandeze, locuri speciale pentru oameni care vor să se odihnească şi să vadă frumuseţea reală a naturii, fără s-o mai „scarmene” alţii, fără să-i pună lumini. Deci pe domnul Ustinov l-am cunoscut cântând. Îmi făceam meseria cu dragoste, ca şi dânsul. Cântam la pian puţin din Bach, puţin din Chopin, romanţe româneşti, tot felul de muzici din filme. Asta le învăţasem eu şi făcusem un repertoriu. Cântam cu pasiune şi cu preţuire. De multe ori, erau prin cafenele oameni care foşneau ziarele şi mă enervam. Dar eu cântam cu bucurie şi ajungeam până acolo că-i făceam să închidă ziarele să mă asculte…

E tulburător pentru un muzician să audă zgomote în sală…

Dacă faci meseria cu iubire… Eu ziceam: „Deocamdată, Ceauşescu nu-mi dă voie să mă exprim afară în meseria mea. Norocul meu este că ştiu să cânt muzica asta de caffe-concert, cu talentul pe care mi l-a dat Dumnezu, cu dorinţa de a fi frumos, cu dorinţa de a simţi ceva domnul ăla care bea whisky şi care e îngândurat că a pierdut nu-ştiu-ce afacere.” Trebuie să adulmeci locul ca un câine şi atunci oamenii întorc imediat capul.

Ceea ce aţi spus este în legătură cu smerenia creştină…

Eu nu ştiu ce smerenie este, eu ştiu una singură: să ai dragoste în tot ce ai face. Adică desfuzi canalele, n-ai fost bun să creezi o carte, atunci fă aia ca lumea şi gata! Spală-te şi apoi intră într-un local să mănânci cinstit!

V-a iubit şi Anthony Quinn…

Semănam. Era şi el săgetător. Şi era artist plastic, ştii?

Da, era sculptor…

Era un sculptor foarte bun, era violent… Şi eu sunt violent şi, din cauza violenţei, am ajuns să fac diabet pe fond nervos. De acolo mi s-a tras toată tragedia. Am ajuns acum în faza finală şi voi face dializă.

O nouă încercare peste care veţi trece…

Primesc dializa deschis. M-am gândit mult la ea, nu e uşor să fii blocat. Americanii ştii cum fac? Americanii îmi plac cu ignoranţa lor, tot ce e în America îmi place. Dar la New-York în mod special fiindcă New-York-ul nu are nicio treabă cu America.

E altă lume…

E cel mai tare oraş de pe planetă. Acolo nimeni nu-i nimeni, asta îmi place! Acolo am văzut un autobuz cât camera asta de mare cu oameni în vârstă şi cu tineri care făceau dializă. Mergeau în excursii şi făceau dializă în autobuz. Asta înseamnă respect faţă de om, în general. Trebuie să ai respect pentru ăla care munceşte, chiar dacă nu munceşte cu talent şi cu fantezie. Corectează-l şi spune-i „Nu da cu mătura acolo, ia periuţa!”

New York-ul e cel mai tare oraş de pe planetă. Acolo nimeni nu-i nimeni, asta îmi place!

„Am vorbit de câteva ori cu Dumnezeu”

Ce vă nemulţumeşte cel mai mult, astăzi, în societate?

Ignoranţa şi lipsa de umanitate faţă de inferior. Fiindcă există şi băieţi deştepţi, culturali, care nu se implică. Au în ei un egosim îngrozitor. Nu se gândesc că, dacă ar implica jumătate din fiinţa lor, ar ajuta societatea. Nimeni nu se gândeşte la asta în acest moment. Orice om îngâmfat, chiar şi cel care ştie să spargă o bancă, dacă ar da jumătate societăţii… Asta apropo de „Furi, dar mai lasă şi de prăsilă!”. Dar cine să-i înveţe pe români să fie atenţi? Cei care conduc trebuie să facă asta.

Poate şi Biserica ar trebui să se implice…

Biserica ar trebui să fie punctul esenţial, dar Biserica nu mai e aşa… L-am văzut pe Becali – care este un băiat aşa, drăguţ, simpatic; de restul nu vorbesc – într-o biserică, în faţa altarului, că a băgat mâna în buzunar şi că a scos câteva sute de euro, iar preotul a ridicat sutana pentru ca Becali să-i bage banii în buzunar. Şi preotul i-a spus: „Să fie primit!” Când ajungi la asemenea chestii…

Asemenea episoade nu sunt reprezentative pentru Biserică.

Nu ştiu. Eu am vorbit de câteva ori cu Dumnezeu. Am avut noroc. Eram în unele situaţii şi l-am rugat să mă ajute. I-am spus: „Vă rog să nu vă supăraţi că eu nu mă mai duc la instituţia pe care pământenii au făcut-o, dar Dumneavoastră ştiţi de ce!”

Asta i-aţi spus lui Dumnezeu…

Da. Şi I-am spus că o să mă duc la o biserică dacă o să mai găsesc persoane precum Părintele Galeriu. La Revoluţie, atunci când trăgeau cu armele porcii ăia şi-i omorau pe nevinovaţi, dacă vreo 500 de preoţi din Bucureşti porneau din Piaţa Unirii şi mergeau până la Universitate, cu lumânări, spunând „Tatăl nostru”, se opreau şi furnicile. Ar fi îngheţat toţi. Asta înseamnă putere dumnezeiască.

I-am spus lui Dumnezeu că o să mă duc la o biserică dacă o să mai găsesc persoane precum Părintele Galeriu.

„Mă enervează Nichita că avea dreptate”

Care e cea mai dragă amintire a dumneavoastră legată de Nichita Stănescu?

Mă enervează Nichita… că a murit! Pentru că spunea tot timpul: „Bătrâne, să murim, bre, tineri, nu bătrâni!” Mă enervează. Avea dreptate. Să mori când eşti valid, să nu mori când eşti invalid.

Şi suferinţa are rostul ei…

Bătrâneţea este o nenorocire îngrozitoare.

Dar are şi frumuseţea ei…

Care?

Spre exemplu, experienţa pe care o poţi împărtăşi altora.

Înghite dumneata „frumuseţea” unui funcţionar din Anglia care, zi de zi, merge dimineaţa la bancă, lucrează, vine acasă, mănâncă, udă florile prin grădină, se culcă sau citeşte un ziar. Cu bătrâneţea e la fel! Nu mai are nimic şi fantezia e îngustă. La un artist, fantezia este fără margini şi-n puşcărie. Ăştia toţi care au stat în temniţele comuniste, în frunte cu Mircea Vulcănescu şi cu toate minţile extraordinare omorâte de comunişti, au fost uniţi numai de fantezie. La Aiud, când îi băgau iarna în apă, ei vorbeau despre Kant. Şi comuniştii, care erau vite încălţate, mureau de ciudă. În loc să moară de frig, ăştia ieşeau afară şi spuneau că o să iasă din puşcărie şi că o să plece în America. Şi aşa a fost până la urmă.

Maestre, acum s-a pus semnul egal între mitocan şi omul de succes. Nu cumva asta pleacă din perioada comunistă, atunci când prostul satului era făcut primar, iar cel de sub el, şef de post?

Ştii ce-ai făcut dumneata acum? Ai pus degetul exact pe rană, acolo unde e microbul cel mai tare! Bineînţeles că de acolo pleacă necazul! De pildă, dacă unul e un bun mecanic auto, dar e mitocan şi îşi suflă nasul fără batistă sau trage pârţuri – să mă iertaţi! – nu-l las să-mi repare maşina. Îl iau pe altul care nu e aşa de bun, dar care e băiat civilizat. Îl opresc pe ăla şi-l învăţ eu, eventual, unde nu ştie.

Ăştia toţi care au stat în temniţele comuniste, în frunte cu Mircea Vulcănescu şi cu toate minţile extraordinare omorâte de comunişti, au fost uniţi numai de fantezie. La Aiud, când îi băgau iarna în apă, ei vorbeau despre Kant.

(articol preluat integral: http://www.adevarul.ro/la_masa_adevarului/Johnny_Raducanu-muzician-_-Inainte-pana_si_hotii_aveau_simtul_masurii_0_428957639.html#commentsPage-1)

…”resemnarea în faţa cruzimiii umane”

Februarie 27, 2011

Violul ca ritual rasist – Marius Chivu

Teribilul roman al lui J.M. Coetzee, „Dezonoare“, scris cu o simplitate dezarmantă, dar cu fraze de o rară pregnanţă, desfăşoară drama intelectualului ratat. Cartea „Dezonoare“ (1999) a câştigat Booker Prize, Commonwealth Writers’ Prize şi a fost ecranizată cu John Malkovich în rolul principal.

Violată de doi negri africani, Lucy îi povesteşte tatălui ei: „«Cred că n-au făcut-o pentru prima dată. Cred că se ocupă cu violurile.» «Crezi că se vor întoarce?» «Cred că sînt pe teritoriul lor. M-au marcat. Se vor întoarce după mine» «Atunci chiar că nu mai poţi rămâne aici.

Fiindcă este ca şi când i-ai invita să se întoarcă.» Cade o clipă pe gânduri: «Dar poate că ar trebui să privim lucrurile din alt unghi. Şi dacă ăsta e preţul pe care trebuie să-l plătească aceia care aleg să rămână pe loc? Poate că ei aşa privesc lucrurile. Poate că şi eu ar trebui să privesc la fel lucrurile. Ei mă percep ca şi când le-aş datora ceva. Iar ei înşişi se văd ca pe nişte perceptori, ca pe nişte tipi care percep impozitele. De ce ar trebui să mi se permită să trăiesc aici fără să plătesc». «Ziceai că ai simţit numai ură din partea lor».

«Ură… când e vorba de bărbaţi şi de sex, David, nimic nu mă mai surprinde. Poate că pentru bărbaţi detestarea femeii face din actul sexual un episod mai excitant. Tu eşti bărbat, ar trebui să ştii. Când faci sex cu o necunoscută – când o prinzi în braţe, o aşezi sub tine, te laşi cu toată greutatea asupra ei – asta nu aduce întrucâtva cu actul de a ucide? Vâri cuţitul în ea; apoi îl scoţi, lăsând trupul acoperit de sânge – asta nu te face să simţi că ai ucis, ca şi când ai comite nepedepsit o crimă?». Oare aşa îi vorbeşte o fiică tatălui ei? Oare ea şi el sunt de acceaşi parte a baricadei? «Poate. În unele cazuri. Pentru anumiţi bărbaţi. Aşa a fost cu amândoi? Ca şi când te-ai fi luptat cu moartea?» «S-au îndemnat unul pe celălalt. Probabil că din cauza asta o fac împreună ca nişte câini în haită.» «Şi cel de-al treilea? Băiatul?» «Era acolo ca să-nveţe»”.

O parabolă întunecată

Divorţat, părăsit şi de prostituata cu care se vedea regulat, cu o carieră de filolog lipsită de strălucire la Universitatea din Cape Town, David Lurie are o aventură, într-o ultimă zvâcnire de orgoliu, cu o studentă. Denunţat, profesorul îşi recunoaşte vinovăţia, dar refuză compromisul (pentru a-şi păstra postul) de a-şi afirma în public şi regretul, în ideea că orice om vinovat are „dreptul la dorinţă” şi „libertatea de a tăcea” pentru a-şi păstra demnitatea. În faţa acuzaţiei de hărţuire sexuală, Lurie se comportă ca Meursault al lui Camus: cu o indiferenţă luată însă drept sfidare.

Concediat, Lurie se retrage la ferma fiicei lui, Lucy, unde plănuieşte să termine o operă la care lucrează de mult, dar ferma va fi atacată de trei tineri de culoare: el va fi maltratat, iar fata, violată de doi dintre bărbaţi. Relaţia cu Lucy, lesbiană retrasă din civilizaţia urbană, se va degrada şi mai mult după refuzul acesteia de a părăsi acel loc arid şi periculos în care relaţiile dintre albi şi negri (este perioada post-apartheid) sunt încă foarte complicate. Ca într-o versiune rasistă a lui „Ion” de Rebreanu, un fost angajat al ei, tot de culoare (şi care se va dovedi rudă cu unul dintre atacatori), îi oferă protecţia în schimbul căsătoriei, al pământului şi al recunoaşterii copilului cu care Lucy rămâine gravidă în urma violului („acest zeu al haosului şi imixtiunii, profanatorul vieţii în recluziune”).

Dezonorat de trei ori (o dată prin compromiterea carierei universitare şi pătarea reputaţiei, apoi ca martor neputincios la violul ca ritual rasist al propriei fiice lesbiene şi, în cele din urmă, ca viitor socru al celui care e posibil să fi plănuit violul), Lurie îşi găseşte resemnarea în faţa cruzimiii umane lucrând la un crematoriu unde arde cadavrele câinilor provenite de la un cabinet veterinar.

Teribilul roman al lui J.M. Coetzee, scris cu o simplitate dezarmantă, dar cu fraze de o rară pregnanţă, desfăşoară drama intelectualului ratat pe fondul raporturilor de putere dintr-o ţară în care conflictele rasiale au supravieţuit civilizaţiei. Romanul nu rămâne doar povestea decăderii unui om divorţat, concediat şi aflat la debutul bătrâneţii când „plăcerea de a trăi se stinge”, nu este doar o carte despre ratările vieţii personale supuse capriciilor timpului, trupului şi ale prejudecăţilor sociale, ci devine şi o analiză a felului în care oamenii plătesc încă tributul sângelui şi sunt constrânşi la umilinţă pentru a supravieţui pulsiunilor animalice ale rasismului. Retragerea din mijlocul violatorilor în compania câinilor muribunzi dă romanului, pe final, caracterul unei parabole despre condiţia umană. O parabolă cât se poate de întunecată.

tagurijohn maxwell coetzee viol carte rasism Info

J.M. Coetzee, „Dezonoare”,

Traducere: Felicia Mardale Editura Humanitas Fiction 2011.

(articol preluat integral: http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/carte/Violul_ca_ritual_rasist_0_431957280.html#commentsPage-1)

despre ingeri…

Februarie 27, 2011

Îngeri şi cai-putere – Dan Boicea

„Dawn Way“, spectacolul Teatrului Naţional din Iaşi, este o comedie afrimiană originală şi o mostră de nonconformism impus ca reţetă de stil. Regizorul Radu Afrim taie metafora lui Oleg Bogaev în felii de ironie incandescentă. Îşi controlează atent produsul ca să nu alunece în patetic. Uneori, umorul său este supradozat, iar poanta vrea să erupă cu orice preţ. Nu toate gagurile au impact.

Mai mulţi îngeri apar de nicăieri chiar în mijlocul unui drum judeţean înzăpezit şi pustiu, tocmai la timp pentru a fi accidentaţi de nişte şoferi neatenţi. La fel de imprudenţi şi de păcătoşi sunt o soţie şi amantul, doi poliţişti, un deputat şi un bodyguard, un mire şi mireasa lui, un regizor şi un compozitor, un orb şi o oarbă, doi bătrâni şi aşa mai departe.

Îngerii sunt loviţi de TIR, de maşina germană, de maşina poliţiei sau de motocicleta cu ataş. Caii-putere trec în galopul lor peste îngerii lipsiţi de vlagă. Un înger fără sutien cade sub roţile unui Logan.

tagurispectacol iasi dawn way radu afrim logan În piesa dramaturgului rus contemporan Oleg Bogaev, îngerii strigă după ajutor, dar oamenii nu le înţeleg dialectul – şi avem momentul poetic. În viziunea lui Radu Afrim, aceiaşi oameni sunt troglodiţi şi meschini, iar caracterele lor sunt de tot râsul – şi avem momentul de comic amar.

Întâlnirea cu îngerii developează caractere, punându-i pe oameni în situaţii-limită. Unii clachează, alţii au sânge rece. Toţi pică însă testul de umanitate.

Radu Afrim a montat pentru prima oară la Iaşi, iar spectacolul său este viu şi neaşteptat pentru publicul de aici. Poate fi chiar o mică revoluţie în repertoriu. La unele scene se va râde descătuşat. E bine că oamenii văd şi altceva – un spectacol atipic pentru oraşul lor. Afrim îşi continuă expansiunea, cucerind noi teritorii şi consolidându-şi reputaţia în mijlocul publicului său ţintă (17-35 de ani). Umorul lui acolo se lipeşte cel mai bine. Acolo are cea mai caldă sală.

Deşi „Dawn Way” este din aceeaşi familie cu „Jocul de-a vacanţa” sau „Câtă speranţă”, spectacolul nu atinge cotele umorului inspirat din „Jocul”, nici nu beneficiază de farmecul puternic al experienţei actorilor de la Odeon; dar este umorul lui Afrim şi este exact ceea ce-l diferenţiază şi-l face unic în România. Ironia din „Dawn Way” este o bucăţică din CNP-ul lui Afrim. Din acelaşi aluat a ieşit, cândva, şi „joi.megaJoy „, formidabila „dramă comică” pe care regizorul a montat-o la Bucureşti, la Teatrul Odeon.

Afrim, aşa cum îl ştim

Nu este ceva ce Radu Afrim n-a mai făcut până acum. Şi la Iaşi, actorii joacă deja, în momentul în care spectatorii abia îşi ocupă locul în sală, pentru că personajele trăiesc şi înainte, şi după ce se termină spectacolul. Poezia stranietăţii, „songul” live, păpuşa bătrână, îngerul la bustul gol, parodierea mentalităţilor învechite în artă, autoironia, unele frânturi de coregrafie, până şi ieşirea la aplauzele de final, a fiecărui actor care pozează în starea care îi defineşte personajul – toate aceste tipologii şi mecanisme sunt elementele care încheagă marca.

La Naţionalul ieşean, Afrim nu mai foloseşte proiecţia video ca adjectiv sau ca potenţator de aromă lirică; o introduce de-a dreptul în naraţiune şi, cu toate că trecerea de la proiecţia video la acţiunea din scenă şi sincronizarea momentelor sunt fără cusur, filmarea în sine, realizată de Alexandru Condurache, este stângace, chiar şcolărească, iar unghiurile sunt previzibile.

Actorii sunt buni, au muncit şi au făcut sacrificii, filmând sub zero grade, în viscol şi umezeală, pentru partea video, dar montajul ulterior e prea sugestiv, prea ilustrativ, devine monoton, redundant.

Lipitura teatru-film nu atinge performanţa montajului din „9 grade la Paris”, spectacol regizat de Peter Kerek la Teatrul Act. Era un bun model de urmat, o fuziune reuşită între film şi teatru, pe scenă.

În „Dawn Way” sunt multe gaguri insuficient coapte, care scârţâie, dar şi momente antologice – scena cu mirele şi mireasa, personaje care amintesc de nişte mondeni de pe la noi, el tânăr, ea trecută de a patra tinereţe (dar care are, în loc de zestre, 800 de prieteni pe facebook). Silvia Băleanu Popa, un fel de Rodica Mandache reinventată de Afrim, arată că experienţa are greutatea ei.

Mai este şi scena cu cei doi poliţişti-infractori, care-şi trimit tot timpul bezele şi pleacă în misiune ţinându-se de mânuţe. Afrim mai parodiază şi arhaismele din teatru şi spune, printre rânduri (ajutat de Bogaev), că spectacolele unor regizori bine cotaţi sunt nişte porcării.

Spectacolul lui Radu Afrim are minime tendinţe moralizatoare, pentru că vrea în special să amuze, să distreze şi să umple din nou o sală de teatru.

Info

Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, Iaşi

Dawn Way (Oameni slabi de înger. Ghid de folosire)

De Oleg Bogaev

Regia: Radu Afrim

Cu: Doru Aftanasiu, Silvia Băleanu Popa, Petrică Ciubotaru, Puşa Darie, Doina Deleanu

(articol preluat integral: http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/scena/Ingeri_si_cai-putere_0_431957274.html#commentsPage-1)

ce-ai lua cu tine pe o insula?

Februarie 27, 2011

Un roman cu recompense şi capcane – Dana G. Ionescu

La mai puţin de o lună după ce a câştigat un important premiu internaţional, Javier Marías are încă un volum tradus în limba română. Editura Polirom publică „Dans şi vis“, al doilea volum al cunoscutei trilogii „Chipul tău, mîine“.

La 29 ianuarie, scriitorului de origine spaniolă Javier Marías i s-a decernat Premiul Internaţional Nonino, hotărât de un juriu prezidat de V.S. Naipaul, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, un juriu din care au făcut parte şi alte voci remarcabile ale literaturii contemporane, printre care John Banville şi Norman Manea.

taguriroman javier marias volum dans si vis Dintre cele paisprezece volume semnate de unul dintre cei mai impresionanţi şi mai vizibili scriitori spanioli ai momentului, în limba română s-au tradus numai câteva: „Bărbatul sentimental”, „Când eram muritor”, „Romanul Oxfordului”, „Inima atât de albă”, „Mâine în bătălie să te gândeşti la mine”. În 2005, la Editura Polirom a apărut, în traducerea lui Andrei Ionescu, primul volum al apreciatei trilogii „Chipul tău, mîine”, intitulat „Febră şi lance”. Iar săptămâna aceasta va ajunge în librării „Dans şi vis”, cel de-al doilea volum din serie care se încheie cu „Venin, umbră şi adio” (2007).

Suspans, umor şi lirism

Electismul tematic şi stilistic, apetenţa pentru digresivitate şi pentru introspecţie, precum şi disponibilitatea de a manevra ludic diferite tipuri de limbaj se obsearvă şi în acest al doilea volum. Şi, ca orice postmodern care se respectă, prozatorul mânuieşte abil intertextualitatea.

În literatura lui se simt ecourile de efect ale unora dintre romanele britanice sau americane pe care le-a tradus. Proza lui Faulker, satira lui Sterne şi piesele shakespeariene i-au furnizat, aşa cum Javier Marías însuşi susţine, posibilităţi infinite de a-şi concretiza imaginaţia creatoare.

În „Dans şi vis”, unde digresiunea pune în umbră naraţiunea, prozatorul urmăreşte în continuare destinul bizar al lui Jaime Deza, spaniolul care trăieşte la Londra şi-şi asumă rolul de interpret, adică de traducător şi de analist. Deza analizează date despre diverse persoane, lucrând pentru servicii ca MI6, şi, mai mult, încearcă să anticipeze evoluţii.

Romancierul se pricepe la fel de bine să întreţină suspansul, chiar dacă el este un suport pentru reflecţie, şi să împace umorul cu lirismul, într-o carte cu capcane şi recompense pentru cei care-o citesc. Şi al doilea volum al trilogiei arată de ce autorul, dacă ar avea voie să ducă pe o insulă pustie doar cinci volume, ar lua piesele lui Shakespeare, „Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha”, de Cervantes, „Viaţa şi opiniile lui Tristam Shandy, gentleman”, de Laurence Sterne, alături de poezia lui T.S. Eliot şi de cea a lui Jorge Manrique.

Info

„Dans şi vis”, volumul al doilea din seria „Chipul tău, mîine” Javier Marías

Traducător: Andrei Ionescu

Editura: Polirom

Preţ: 34,95 lei

(articol preluat integral: http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Un_roman_cu_recompense_si_capcane_0_431357533.html#commentsPage-1)

…”propria singurătate”…

Februarie 27, 2011

Jonathan Coe: „Mă gândesc la autor ca la un dictator benign “ – Ana-Maria Onisei

Aclamat pentru romane precum „Clubul putregaiurilor“ sau „Casa somnului“, scriitorul consideră că opera de artă nu e democratică. Din postura cititorului şi a privitorului, Jonathan Coe, fan declarat al lui Alfred Hitchcock, îşi doreşte să fie inocent ca un copil în mâinile unui regizor ori scriitor: „aceştia să facă ce vor cu mine“.

În romanul „Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim” scrieţi despre cum nouă, oamenilor, ne e greu să ţinem drumul drept, să nu deviem. Care sunt cele mai mari trei riscuri de pe lume care ne fac s-o luăm razna?

Cele mai riscante lucruri de pe lume? Asumarea automată, cel puţin în Vest, a faptului că avem dreptul la orice ne dorim, ieftin şi fără să trebuiască să ne chinuim; însuşi asentimentul nostru de a ne baza pe orice sursă de energie existentă până la punctul în care se epuizează sau se ajunge la distrugerea mediul înconjurător; şi credinţele religioase.

Criticii vă numesc un spirit satiric. Cum gestionaţi satira, există o limită pe care n-o încălcaţi niciodată?

tagurijonathan coe interviu casa somnului opera regizor alfred hitchcock Am scris un singur roman pe care l-aş numi „satiric”: „Ce hăcuială!”. Milan Kundera spunea că satira este „o artă tezistă” şi sunt de acord cu el. Teza acelui roman era că nu se poate pune baza unei economii pe lăcomia personală, iar scopul romanului era să convingă cititorii să vadă adevărul acestei teze. Acum, la optsprezece ani după ce am scris cartea, mi-am schimbat opiniile despre satiră şi n-aş mai scrie un asemenea roman. Romanul ar trebui să cuprindă un joc de ambiguităţi, nu o teză. Am ajuns şi la concluzia că satira încetineşte schimbarea socială, în loc s-o promoveze. Oferă o supapă de siguranţă pentru mânia cititorului – care ajunge să se elibereze sub forma râsului, ca aburii dintr-un ceainic -, mânia se transformă în hohote de râs, în loc să se transforme în acţiuni de ordin politic. Aşa că aş descrie unele dintre romanele mele recente – „Clubul putregaiurilor” sau „Înspăimântătoarea viaţă a lui Maxwell Sim”- ca fiind o formă de comedie, nu satiră.

Faptul că abordaţi subiecte politice v-a pus în situaţii delicate, ca om?

Romanul e o formă de artă periferică în Anglia. Foarte puţini politicieni citesc cărţi sau ţin în vreun fel seama de ele. Aşa că e puţin probabil să am probleme din cauza oricărora dintre lucrurile pe care le scriu.

Dar care e cel mai periculos lucru în privinţa ironizării lumii politice?

Cred că cel mai important este, atunci când scrii despre politică, să te asiguri că într-adevăr scrii cu toată onestitatea un roman, şi nu un tratat politic sau un pamflet. În cărţile mai vechi aveam oarecum tendinţa să le ţin predici cititorilor. Acum încerc să fac în aşa fel încât dimensiunea politică a literaturii mele să devină ceva mai ambiguă, mai subtilă.

Dacă Barack Obama sau Nicolas Sarkozy ar fi personaje într-un roman la care lucraţi, cum ar arăta?

N-aş scrie niciodată un astfel de roman. Deşi romanele mele preiau uneori evenimente publice, rareori apar în ele şi personalităţi publice faimoase. Mă interesează să scriu povestea oamenilor normali, obişnuiţi. Marii eroi nu-mi stârnesc mai deloc interesul.

Faţă în faţă cu lumea politică, adesea coruptă, vă puneţi probleme legate de moralitate?

Corupţia şi moralitatea sunt inextricabil legate, categoric. Dar ce mă interesează e mai ales trecerea timpului, trecerea calităţilor şi a experienţelor de la o generaţie la alta. Oamenii obişnuiţi care ajung să se găsească la mila forţelor istoriei. De fapt, felul în care ne modelăm destinele şi identităţile în această lume modernă.

Aţi scris şi o carte de nonficţiune, mai puţin cunoscută, despre viaţa lui Humphrey Bogart. Care e povestea ei?

Am uitat cu totul de cartea asta, nu mă gândesc niciodată la ea. Este un volum scurt, scris într-o lună, cu peste douăzeci de ani în urmă, când aveam nevoie de bani. Sunt mult mai mândru de volumul meu de nonficţiune despre scriitorul englez experimental uitat B. S. Johnson. La cartea asta am lucrat mai mult de opt ani – scriind în paralel romane -, şi chiar a fost o muncă plină de dragoste, o încercare de a reînvia interesul faţă de un autor genial, care s-a întâmplat să fie trecut cu vederea în mod nejustificat. Ca exerciţiu narativ, mi se pare că nu e nicio diferenţă între această carte şi oricare dintre romanele mele – de fapt, majoritatea criticilor britanici, dacă e să ne intereseze ce spun criticii, o privesc ca fiind cea mai bună carte a mea şi este singura care să fi câştigat un premiu important la mine în ţară. Din păcate, cred că nu există planuri să fie tradusă în română.

Apoi, în „Casa somnului”, aţi abordat două subiecte care, cumva, nu vă caracterizează: iubirea dureroasă a unui bărbat pentru o lesbiană şi tulburările de somn. De ce le-aţi ales?

Tot ce scriu e autobiografic, într-un fel sau altul…

Ce rol are emoţia în această poveste?

Romanele mele au drept prim scop să le facă o plăcere cititorilor, dar cel de-al doilea scop este întotdeauna să-i mişte într-un fel, să le producă un soi de răsturnare emoţională pe dinăuntru. Dacă un roman nu reuşeşte asta, atunci probabil că nu merită citit.

„Satira încetineşte schimbarea socială, în loc s-o promoveze, oferă o supapă de siguranţă pentru mânia cititorului.”

„Cel mai important este, atunci când scrii despre politică, să te asiguri că într-adevăr scrii cu toată onestitatea un roman, şi nu un tratat politic sau un pamflet.’

„Scriu ca să-mi documentez propriul proces de îmbătrânire”

Sunteţi un fan al lui Alfred Hitchcock, vă fascinează puterea lui de a manipula şi felul în care reuşeşte să-şi impresioneze publicul. Dumneavoastră manipulaţi cititorii?

Aşa este, Hitchcock e un regizor care ştie să manipuleze, şi da, exact asta îmi place la el. Când mă duc la un film sau citesc o carte, vreau să fiu ca un copil, să mă las cu toată încrederea pe mâinile regizorului sau ale scriitorului, astfel încât el sau ea să facă ce vrea cu mine. Mă gândesc la autor ca la un fel de dictator benign – opera de artă nu e democratică. Cititorii şi personajele n-au nici un vot! Sunt şi unii, şi ceilalţi nişte marionete în mâinile maestrului lor. Dar ştiu mulţi oameni care n-ar fi deloc de acord cu această idee: nu vor să fie „manipulaţi”, nu vor o carte sau un film în care să simtă acest „preconceput”. În care caz, mă întreb, de ce şi-ar mai dori arta? Ar găsi ceea ce caută mai degrabă în viaţa reală.

Vă pasionează mai ales prezentul lumii în care trăim. „Prezentul mă ghidează, ca scriitor”, spuneaţi mai demult într-un interviu.

Scriu ca să înţeleg lumea în care trăim, timpurile pe care le trăim. Şi, în acelaşi timp, scriu ca să-mi documentez propriul proces de îmbătrânire şi acumulare a înţelepciunii sau, poate, a unor noi forme de prostie prin intermediul personajelor mele, care sunt toate nişte surogate pentru mine însumi. Până acum toate romanele mele, cu excepţia unuia – „Ploaia înainte să cadă” – au fost situate în prezent, dar, cine ştie, poate că da, s-ar putea schimba. Mă gândesc din ce în ce mai mult că pentru a înţelege prezentul, trebuie să înţelegi, mai întâi, pe deplin trecutul.

Aţi cântat într-o formaţie înainte de a deveni celebru ca scriitor. Cu sunetul căror muzicieni seamănă frazele pe care le scrieţi?

Ei bine, dacă e să vorbim despre pop, mare parte din muzica pe care o ascult zilele astea este atât de puţin cunoscută, încât numele s-ar putea să nu le spună nimic cititorilor. La fel cum prefer oamenii „normali” în locul eroilor, numele „mari” din muzica pop – Dylan, Springsteen, U2 – nu prea mă atrag. Ascult mult pop de prin Europa şi Scandinavia: Orwell (din Franţa), Lonelz Dear (din Suedia), Testbild (din Suedia), Bauer (din Olanda), De Phazz (din Germania) şi The High Llamas (din Anglia). Ceea ce au în comun toţi aceşti artişti este dragostea faţă de melodia tradiţională, combinată cu un oarecare experimentalism. Şi cred că se poate găsi o combinaţie asemănătoare şi în ceea ce scriu.

Un personaj ironic şi complex

Jonathan Coe s-a născut în 1961 la Birmingham, a studiat la Trinity College, Cambridge, luându-şi apoi doctoratul la Warwick University. Înainte de a deveni celebru ca scriitor, Coe a cântat într-o formaţie – adoră rockul progresiv – şi s-a zbătut să-i apară un disc. Astăzi este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori britanici.

Romanele „Femeia întâmplătoare” (1987), „Un strop de dragoste” (1989) şi „Piticii morţii” (1990) l-au impus pe piaţa literară drept o voce nouă, experimentală. Cunoscut pentru ironia şi pentru subtilitatea cu care inserează teme politice în romanele sale, Coe a fost distins cu premiul John Llewelyn Rhys Prize pentru „Ce hăcuială!” (1994), iar „Casa somnului” (1997) a primit Prix Médicis Étranger. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără şi „Clubul putregaiurilor”, „Cercul închis” şi „Ploaia înainte să cadă”.

Despre tehnologie şi singurătate

Cel mai recent roman al lui Jonathan Coe, „Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim”, publicat în Marea Britanie anul trecut şi apărut pe piaţa românească la finalul lunii ianuarie, la Editura Polirom, în traducerea Luminiţei Gavrilă, spune povestea unui individ prins în vârtejul unei crize existenţiale.

Tocmai când întrezăreşte o posibilitate de evadare – o călătorie -, Maxwell se afundă, de fapt, şi mai mult şi îşi conştientizează propriile limite. Dar şi propria singurătate, chiar dacă se află în mijlocul unei lumi în care tehnologia îl ajută să-i aibă pe ceilalţi cât mai aproape.

(articol preluat integral: http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Jonathan_Coe-_-Ma_gandesc_la_autor_ca_la_un_dictator_benign_0_431957308.html#commentsPage-1)