Arhivă pentru Martie 2011

Inapoi in Paradis…

Martie 26, 2011

Marius CHIVU – Cum preferaţi Paradisul?

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 58, martie 2011)

Emil BRUMARU • Ruxandra CESEREANU • Rita CHIRIAN • Marin MĂLAICU-HONDRARI • Letiţia ILEA • Ioana NICOLAIE • Bogdan O. POPESCU • Adina ROSETTI • Ana Maria SANDU • Dan STANCIU • Radu ŢUCULESCU

„…Deci, am primit numirea de director al Bibliotecii Naţionale la sfîrşitul anului 1955. Mi-am luat funcţia în primire, am întrebat de­spre numărul volumelor, mi s-a spus că erau în jurul a un mi­lion. În realitate, am constatat că erau nouă sute de mii. Atunci am început să înţeleg strania ironie a faptelor. Eu mi-am imaginat în­to­tdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane con­sideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat; eu mi l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă: şi aici mă aflam eu. E­ram, într-un fel, centrul celor nouă sute de mii de cărţi în nu­me­roase limbi şi în acelaşi timp mi-am dat seama că abia puteam să des­cifrez coperţile şi structura cărţilor. Atunci am scris o poezie in­ti­tulată «Poemul darurilor» despre această ironie a Domnului care mi-a dat cărţile şi orbirea.“ – Jorge Luis Borges, Cărţile şi noaptea

Emil BRUMARU Din păcate, nu cred că ni se dă, cu adevărat, o posibilitate, măcar una, de-a prefera, lejer, un „anumit“ Paradis. Doar ni-l amintim, un număr destul de restrîns din­tre noi, sau ni se pare că ni-l amintim, şi atunci numai fragmentar. Poate că fericirea – amin­tirea unui Paradis –, e altceva, nu chiar atît de la îndemîna oricui, trebuie să mai şi ai vo­ca­ţia fericirii. O să punctez ca să ţin minte; posibil ca fericirea (Paradisul) să fie atinsă cînd îţi dai sea­ma, nu cu mintea, ci cu tot trupul şi sufletul tău, că te contopeşti cu ceva mult mai mare, că in­tri într-un ritm al tuturor celor ce există pe pă­mînt şi în cer, că simţi, atunci, pe Dumnezeu şi ca şi El, creezi; creezi tocmai spre a spori această fericire paradisiacă şi a o justifica. Cu alte cu­vinte, doar rarele contacte cu Dum­ne­zeu, ne­aş­teptate, apa­rent întîmplătoare, dau a­cea re­văr­sare de lu­mină albă, de fericire totală, pe care eu, fiindcă aşa mă pricep, şi nu altfel, o las ex­pri­mată prin scris. Scrisul e o rugăciune, o în­dum­ne­zeire, un extaz rar trăit; eşti, ca să mă folosesc de un titlu al lui C.S. Lewis, „Surprins de bu­cu­rie“. Scriind, eşti fericit, scriind, te rogi. Cel pu­ţin aşa mi s-a întîmplat mie. Dar mai sînt multe de nuanţat. În ultimă instanţă, scrisul e felul meu de a mă ruga, e rugăciunea mea cea mai sin­ceră, ru­găciune venită din sîngele şi din car­nea mea. Sin­gura pe care o pot folosi, pe care în­cerc s-o ating. Marile cărţi au ceva de la Dum­nezeu, dar şi de la Diavol, asta e sigur. Curios e că mult timp am crezut că marile cărţi sînt doar cele „aju­tate“ de Diavol! Mă gîndeam la Suflete moar­­te, în special. Mă gîndeam la Demonul mes­­chin. Uite la Faust!!! A scrie într-o stare de fe­ricire! Fiindcă chiar el, scrisul, augmentează fe­ricirea, o duce la stări nebănuite, apropiate de mi­­racol, face palpabil, vizibil acel Miracol, Scrisul ca Har. Presupun că aici e vorba nu dacă crezi, asta e rar şi greu, ci doar dacă bănuieşti că există Dum­nezeu, deci şi Diavolul. Mă opresc, fiindcă aş avea prea multe de spus. Şi aş deveni confuz. Imi­xtiunea Diavolului în Paradis, ca instigator al con­sumării merelor halandala, e o im­par­do­na­bi­lă gafă veşnică. De ce să fiu dat afară, beştelit şi plefturit în toate felurile, din cauza unui fruct re­marcabil de gustos?

Ruxandra CESEREANU Eu am două pa­radisuri. Unul e un paradis cu cărţi (romane şi poezie – o bibliotecă magică în sens real, nu sim­bolic, metaforic etc., fiindcă sînt cam sătulă de metafore şi simboluri), altul e un paradis cu in­sule (greceşti, în speţă). Primul paradis este pen­tru suflet şi minte. Al doilea paradis e pen­tru trup şi suflet. De văzut paradisul insular gre­cesc, l-am văzut cu ochii mei: laguna Balos şi mi­ca insulă Elafonissi (ambele locuri se găsesc în Creta). Aici am terminat de scris romanul meu Angelus şi am fost fericită.

Rita CHIRIAN Cum paradisul sau vreo for­mulă patentată a lui nu există, obişnuiesc să-l al­cătuiesc eu însămi, firimitură cu firimitură. E pa­radisul o bibliotecă? Habar n-am. Are toate şan­sele, însă, să fie: o dimineaţă îngheţată de iar­nă; un motan cenuşiu-şobolan (ce mirare!), cu ochii galbeni, lungit la soare; un drum alb, punc­tat de urme de animale, tăiat milimetric prin pădure; un amurg purpuriu; o ceaşcă fier­bin­te de cafea; ploaia de vară; un şal de mătase; mi­rosul de pămînt reavăn; crupa unei iepe ne­gre, acoperită de sudoare; stolul de păsări ne­gre care trece acum prin stînga mea; primele me­le amintiri (un guguştiuc pe care îl strîng la piept, cu o inimă ca un ceasornic anapoda, şi un flu­ture mare, albastru, urcîndu-mi pe pielea bra­ţului); abecedarul pe care l-am primit, pe la trei-patru ani, de la tatăl meu (abia scos de sub teasc, a spus el); primul roman pe care l-am citit din copertă în copertă şi din care n-am în­ţeles nimic, preocupată să recunosc literele; o cas­cadă; ceaţa; o piatră roşiatică; America La­tină; nisipul sub tălpi; berze pe cîmp; un bărbat lă­sîn­du-şi capul pe umărul meu; un safari; au­rora nordului; Petersburg-ul.

Marin MĂLAICU-HONDRARI Am în­tors întrebarea pe toate feţele. Am meditat, mi-am amintit de raiul biblic şi de raiul găi­ni­lor, de biblioteca lui Borges, de paradisul verde, de paradisul acvatic, de paradisul iehovist, de pa­radisul pierdut şi regăsit, dar degeaba. Nu m-am ales cu nimic, mă cuprinsese amă­ră­ciu­nea că nu voi putea răspunde la întrebarea dum­neavoastră. Atunci l-am sunat pe John Flo­rin Partene şi o seară întreagă am stat de vorbă de­spre Paradis. Dar ne-am răcit gurile de po­mană, nu s-a ales nimic. Ne-am întrebat dacă blon­dele merg în rai, ne-am amintit de păşunile raiu­lui, de Baudelaire şi ale lui paradisuri ar­ti­ficiale. Ca şi el, ne-am împiedicat şi noi de trup – acest paradis în destrămare. Atunci, am zis: bun, eliminăm instinctele. Am mai băut o cafea şi am conchis că îmi imaginez paradisul ca un loc în care simţurile să poată exista eliberate, ne­condiţionate de instincte. Totul să fie numai şi numai simţire, fără umbră de ne-simţire. A­poi, am încheiat într-un ton optimist: paradisul sînt eu, purgatoriul (despre care ştiu cîte ceva) sînt eu împreună cu cine vreau, iar infernul sînt cei­lalţi, desigur (iar despre infern toată lumea ştie suficient, pentru că suferinţa e mon­s­tru­oa­să). Însă, acum, cred că am fost prea optimist.

Letiţia ILEA Îmi închipui paradisul ca pe un mic cartier în care ar locui toţi prietenii mei, cei în viaţă şi cei dispăruţi. Aş locui acolo cu ma­ma şi cu căţelul meu, fără de care paradisul mi se pare de neconceput. Şi mi-aş dori, bi­ne­în­ţe­les, mult mai mult timp pentru citit şi scris. Res­tul… trudă, supărări, probleme financiare… aşa-i că nu există în paradis?

Ioana NICOLAIE Am învăţat de foarte tim­puriu că oamenii sînt răi. Cam aşa, ca tata ca­re, deşi avusese un părinte pastor, nu mai dă­dea deloc pe la biserică. Şi care, în plus, se mai oprea şi pe la Bufet. Degeaba era bun, la beţie, cu noi, copiii, că tot se suia în pod unde păs­tram, într-o lădiţă, sticle verzi cu otravă. Mă as­cun­deam deci sub o stivă de uşi scoase din ţîţîni şi semidezmembrate. Pîndeam, astfel, praful din razele de soare. De foarte devreme mi s-a spus că lumea e o pedeapsă. O vale a plîngerii, zi­ceau fraţii, sumbri şi cerniţi, care mai ocoleau u­neori pe la noi pe acasă. Totul era o încercare, un loc al greşelii, al păcatului de care nici unul nu scapă. Căci strîmtă este poarta şi puţini sînt ale­şii. Şi mai uşor va trece cămila prin urechile a­cului, decît păcătosul pe dreapta intrare. Pa­ra­disul era atît de departe, încît îţi trebuiau pingele de fier şi suflet de oţel ca să te poţi apropia. Du­pă cum vom răbda şi vom crede, după cum vom su­feri, aşa vom fi răsplătiţi mai tîrziu. Dar, pînă la urmă, cîţi vor izbîndi? Am crescut, m-am făcut sla­bă, nu tare. Ochii nu mi i-am deschis, însă m-am uitat uluită împrejur. Soarele răsare, luna are o singură faţă, plantele cresc, galaxiile se re­grupează, rîsul e al nostru, pe Titan cad ploi de me­tan, copiii ne seamănă, iubirea e o foaie, pu­tem înţelege puţinul, de ce n-am avea mai mul­tă speranţă? Paradisul poate-i aici, ni s-a dat, dar Iadul din cap încă nu ni-l lasă.

Bogdan O. POPESCU Prima în­tre­ba­re la care aş fi vrut să răspund ar fi fost: „Doriţi să existe Paradisul?“. Şi aş fi răspuns şi nu, şi da, nu – pentru că aş fi preferat să se regleze echi­ta­bil moralitatea faptelor noastre în timpul vie­ţii, da – pentru că totuşi aş dori, şi eu ca oricine alt­cineva, să poată exista, dincolo de moarte, fe­ricire. Dacă ne plecăm şi credem, cuminţi, că exis­tă Paradisul, efortul de a ne imagina cum ar fi unul pe placul nostru riscă să fie inutil. Pentru că, ne convine sau nu, se spune că Paradisul este într-un singur fel şi că ne este pe plac tu­turor, atîta vreme cît alternativa de a ajunge a­colo este oricum cea mai bună. Deşi nu sînt în­tr-o pasă optimistă în ultima vreme, pînă la ur­mă recunosc, candid şi plin de speranţă precum Rică Venturiano, că mi-ar fi drag să îmi aleg Pa­ra­disul. Acesta ar fi compus din infinit de multe ca­mere/etaje/spaţii virtuale, pe care eu aş putea, într-un timp fără sfîrşit, să le parcurg. Aşa cum Pămîntul este fără limite pentru timpul vie­ţii unui om, aşa şi Paradisul trebuie să facă faţă e­ternităţii, altfel ar aduce plictiseală, ceea ce eu, u­nul, dacă tot m-aţi întrebat, nu îmi doresc. Spre deosebire de un joc pe calculator, Para­di­sul meu personal ar conserva în întregime sim­ţu­rile mele şi ale celor cu care interacţionez, în­trucît aş fi bucuros să fie plin de personaje, de la gîze şi păpuşi pînă la elefanţi, cai şi oameni foar­te reali. Toate aceste făpturi din Paradis mi-aş dori să fie extrem de educate, să vor­beas­că foarte corect toate limbile lumii, să aibă ma­nie­ră, să ştie să mănînce cu furculiţa şi cuţitul, să salute respectuos, să nu întrerupă ş.a.m.d. Toa­te, cu excepţia cîtorva nemernici cunoscuţi, care să dea în permanenţă dimensiunea fru­mo­su­lui majorităţii. Mi-ar plăcea ca în acest Paradis, de­spre care povestesc, să poţi să te înalţi sau să de­cazi, pentru că aş dori ca totul să fie viu, cu de­cizii de a fi mai bun sau mai rău, şi nu imor­ta­lizat pe baza vieţii noastre precedente. Pînă la ur­mă, realizez că Paradisul ideal seamănă cu via­ţa din poemele mele, unde grunţi mărunţi este un personaj diafan care iubeşte, îşi face datoria şi scapă de relele care îl urmăresc. Ei bine, da, aş prefera ca Paradisul să fie definit de poemele mele.

Adina ROSETTI Cred că am fost odată a­colo, demult. Nu-mi amintesc exact, dar pro­babil aveam vreo trei sau patru ani. Era o gră­di­nă foarte mare, scăldată mereu într-o lumină au­rie, ale cărei margini se zăreau vag. La prima ve­dere, totul părea nemişcat, dar apoi, dacă îţi ţi­neai răsuflarea şi aşteptai cuminte, începea să prin­dă viaţă. Frunzele foşneau ca o muzică ne­ma­iauzită, florile erau nişte inimi colorate care pul­sau, fructele sclipeau de parcă fuseseră aco­perite cu o pulbere magică, fluturii dansau ro­tin­du-se ameţitor, norii se mişcau pe cer alcă­tuind desene fantastice, iar eu ştiam că nu tre­buie decît să închid ochii ca să mă desprind u­şu­rel de pămînt şi să încep să plutesc şi apoi să zbor de-a binelea prin văzduh. Era frumos şi, mai ales, era un paradis foarte la îndemînă, pen­tru că era chiar în spatele casei. Am mai fost aco­lo de curînd, dar n-am văzut decît o curte ve­che, cam părăginită, cu straturi de flori aban­do­nate şi copaci bătrîni şi uscaţi.

Ana Maria SANDU Borges îşi ima­gi­na paradisul ca pe o bibliotecă imensă. Nici mie nu mi-ar displăcea deloc să fie aşa. Dacă avem tot timpul din lume, de ce n-am avea parte şi de o cinematecă bine aprovizionată? Şi, nea­pă­rat, paradisul să fie undeva la mare, iar plaja să nu fie prea aglomerată. Nisipul şi apa să se­me­ne, eventual, cu cele din insulele Bora-Bora, în care nu cred că voi ajunge în viaţa asta pă­mî­n­teas­că. Sigur, mi-ar plăcea să existe un fel de că­lă­torii imaginare şi să ne putem teleporta în niş­t­e simulacre de oraşe de care ni s-ar face dor. Dar adresa mea stabilă din buletinul de i­den­ti­tate de paradis ar trebui să fie pe o plajă exotică. Un­de aş primi prieteni mai proaspeţi sau mai vechi în vizită şi am găti scoici delicioase şi shrim­pi la grătar. Şi am desface cîte o sticlă de pro­secco rece ca gheaţa. Ştiu, sînt dintre cei care vor să-şi proiecteze plăcerile şi dincolo de moar­te. Poate mi se trage de la romanul lui Will Self, Cum trăiesc morţii… Sau poate e doar un vis atît de omenesc, prea omenesc şi paradisul ăsta…

Dan STANCIU Dac-ar fi să fie pe un­de­va un paradis, ar fi de neiertat să n-aibă forma unei pajişti, altminteri n-am avea ce căuta acolo. Cît vezi cu ochii se vede numai verde, sub un al­bastru pal (cer temperat-senin, de august pe sfîr­şite). Poate un strop de galben departe, ca semn al bunei creşteri ajunse la copt. În verde, pete de alb evaporîndu-se: aici a stat un lapte şi-a plecat. În aerul tare, stoluri de pînze vii, cu ari­pi şi cozi, care compun (plutind) un cap sau o idee sau alt desen. Desigur, seturi de pahare înalte peste tot (pe dealuri mai ales, dar şi pe ţărm, unde verdele se pierde în mare), din care să poţi bea diverse ambrozii cînd, însetat, ai chef de ud. Nu neapărat (deşi n-ar strica să fie in­cluse în proiect), cîteva aparate simple de trans­port, cu două sau trei roţi, pentru cei în­ceţi. De pildă, nişte biciclete înmiresmate care, prin pedalare, să degaje arome de cimbru (ori de vanilie, seara). Te-ai plimba cu ele stînd pe gîn­duri din mers. Nicăieri vreo oprelişte (o­pri­ri­le, în paradis, fiind refuzate prin statut), nici­un­de un stop: acela e locul creat anume ca să-ţi afli tih­na în deplasare, nu şezînd cum şezi în infern. Şi lucruri noi la tot pasul, nemaivăzute şi ne­mai­a­u­zite, nemaimirosite şi nemaigustate, nemai­pal­pate vreodată. Ici, într-un peisaj rapid, ie­pu­rele şi iapa (ambii aproape minerali) se trag din­tr-un acelaşi trunchi orhideal şi vor fi călăriţi – cînd unul, cînd alta – de acelaşi cuarţ lacom. Colo, în spatele unei cortine nu prea trase, un fiu de aminoacizi îşi fabrică părinţii consultînd a­tlase care fierb. Deasupra lui, ca o coroană pe un creştet moldav, se învîrte un Ştefan micuţ, în­veşmîntat în singurele trei culori cunoscute de români şi ţinînd un paloş măreţ în pumnu-i. Cu el va reteza un avînt (ce-i drept, cam firav) pen­tru a lăsa moştenire urmaşilor urmaşilor săi o duhoare. Alături, pe un soclu de carton, sta­tuia unui ghişeu, cu zece birocraţi înăuntru, mes­tecînd ştampile. Şi tot aşa mereu, un întreg ci­nema fastuos şi deşucheat, cu eroi şi erate. Pînă cînd careva, dintr-un impuls, trage un clo­pot şi decorul material dispare, înlocuit de unul sin­tactic. Se face linişte, doar un bivol mai are de spus o vorbă, apoi tace. Un timp (cît ai nu­măra pînă la trei şi înapoi), paradisul se clatină, oa­recum confuz. Apar pereţi, între momente. Ies aburi, se desfac distanţe. Intri.

Radu ŢUCULESCU Ar fi minunat să ţi­nă cont Cineva de preferinţele tale şi să-ţi ofere exact ce-ţi doreşti. Oricum, mai avem (încă) voie să ne visăm cîte un Rai personal. Pe-al meu mi-l imaginez aşa: o insulă în mijlocul ocea­nului. Vegetaţie bogată, pomi cu variate fructe, pă­sări, albine şi felurite animale care-mi vor de­veni singurii prieteni. Nimeni altcineva pe insu­lă. Nici urmă de om. Lacuri şi pîrîuri cu apă nău­citor de curată. Iubesc apa ca pe o fiinţă vie. Pen­tru mine, apa este cînd mamă, cînd soră, cînd amantă. Capabilă să dăruiască delicii su­pre­me, dar şi să fie primejdioasă, distrugătoare. Ca­pabilă să te adape, să te învie, dar şi să te su­grume. Sînt sigur că, în memoria ei, apa mă păs­trează sub chipul unui animal marin, aşa cum pre­cis am fost într-altă viaţă. Deci, o insulă co­ple­şită de soare şi de ploi, atunci cînd trebuie. Mu­zica: doar cîntecele păsărilor, ale izvoarelor, ale vîntului, ale frunzelor şi ale valurilor. Iar în ini­ma insulei, o peşteră nesfîrşit de adîncă. Ju­mă­tate din ea tapetată cu nesfîrşite rafturi cu cărţi, iar cealaltă jumătate cu nesfîrşite rafturi cu sticle de vin. O bibliovinotecă. Luminată, con­stant, de-o lumină diafană. Dar îngerii să nu se ara­te niciodată. A, da, încă ceva. Din cînd în cînd, să acosteze cîte o mică ambarcaţiune cu o sin­gură persoană. De sex feminin. O sirenă (ri­vala apei…) care rămîne o singură noapte şi nu mai revine niciodată. Să nu am nici o şansă de-a mă îndrăgosti. Desigur, paradisul poate fi şi după colţ – vorba lui Mario Vargas Llosa. Mie mi-e teamă, însă, chiar şi de colţurile cartierului în care locuiesc. De ceea ce mă pîndeşte după ele. Aşa că prefer insula din vis.

anchetă realizată de Marius CHIVU

(articol preluat:http://www.dilemaveche.ro/sectiune/dilemateca/articol/cum-preferati-paradisul)

De ce minţim?

Martie 26, 2011

De ce minţim? Psiholog: Cu cât minţi mai puţin, cu atât te transformi într-o persoană mai puternică – Alina Vasile

Cu toţii minţim. Este o caracteristică universal umană: fie că este vorba despre o persoană bună, care spune o minciună pentru a nu răni sentimentele cuiva, fie că vorbim despre minciuni distructive.

Nu orice părinte îi poate spune copilului aflat încă la o vârstă fragedă, cum a fost adus pe lume sau cine este Moş Crăciun. Iar poate cea mai uzuală minciună este răspunsul la întrebarea “Ce faci?” Ne-am obişnuit să spunem “Bine”. A devenit chiar un automatism. Când suntem întrebaţi ce mai facem, nu ne apucăm să-i povestim interlocutorului că de dimineaţă ne-am certat cu partenerul de viaţă sau că la birou am primit o mustrare din partea şefului sau că banca ne-a mărit rata creditului. Într-un cuvânt, minţim. Şi facem asta la ce mai simplă întrebare posibilă. Pe de altă parte, însă, susţinem sus şi tare că onestitatea este importantă într-o relaţie.

Minciuna, spune Robert Feldman, profesor de psihologie la Universitatea din Massachusetts, este o deprindere de bază pe care o învăţăm de la vârsta de trei ani. Mai mult, o vom folosi ca mijloc de a atinge succesul: social, profesional, sexual, politic. Doctorul psiholog Aurelia Moraru este de părere că un copil mic, care cu greu face distincţie între real şi imaginar, alterează adevarul, dar că nu minte. Când el fabulează sau înfrumuseţează realitatea, nu face decât să cedeza unei tendinţe normale. Adevarata minciună apare după vârsta de şase sau şapte ani, constitund apropape întotdeauna o conduită de eschivare, în general destinată să evite o mustrare.

Din punct de vedere religios, minciuna este considerată a fi un păcat. Însă cea de-a nouă poruncă este “Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”, nu “Să nu minţi”.

Potrivit doamnei doctor psiholog Aurelia Moraru, principalele motive pentru care ascundem adevărul ţin de evitarea disputelor, de comoditate, de evitarea complexelor de inferioritate sau pentru a nu deranja alte persoane. Denigrarea, evitarea responsabilităţii sau afilierea la anturaj sunt alte motive ce stau la baza unei minciuni.

Minciună poate fi considerată şi omisiunea, adică atunci când o persoană “uită” să amintească un aspect important al unei întâmplări reale.

Există şi cazuri în care o persoană care minte va recunoaşte adevărul dacă i se oferă şansa. Practic, îşi dă seama că dacă există suspiciuni privind veridicitatea evenimentelor relatate provoacă mai mult rău continuând cu minciuna decât dacă recunoaşte adevărul.

Când ajungem să credem propriile minciuni

În urma unui studiu publicat în Jurnalul de Psihologie Aplicată, cercetătorii au descoperit că 60 la sută din subiecţii chestionaţi au minţit cel puţin o dată în timpul unei conversaţii de 10 minute, înregistrată video.

Mai mult, subiecţii credeau că au fost sinceri. Abia când au vizionat înregistrarea au descoperit că au spus lucruri neadevărate.

Atunci când ajungem să minţim şi nici măcar nu conştientizăm acest lucru, îi păcălim nu numai pe cei din jur, ci şi pe noi înşine. Acest lucru are ca explicaţie faptul că motivaţia minciunii este, de obicei, legată de stima de sine şi de auto-conservare.

În sprijinul acestei afirmaţii, aduc drept exemplu două persoane extreme de cunoscute ca urmare a acţiunii lor din ultima perioadă: actorul Charlie Sheen şi liderul libian Muammar Gaddafi.

“Iau un drog care se numeşte drogul Charlie Sheen. Nu este disponibil pentru că dacă îl vei încerca, vei muri. Faţa ţi se va topi şi copiii tăi vor plânge deasupra trupului descompus” – Charlie Sheen

“Ne băgăm degetele în ochii celor care se îndoiesc că Libia este condusă de altcineva și nu de propriul ei popor” – Gaddafi

“Nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui, să nu mai aibă respect nici pentru sine nici pentru ceilalţi”, spune un citat al lui Anton Pavlovici Cehov.

Fie că este vorba despre un actor dependent de droguri sau de un dictator, unii oameni sunt de-a dreptul convinşi că au dreptate, intrând într-o stare de negare.

„Cele care se mint sunt persoanele care trăiesc într-o lume ireală. Aceste persoane au o structură psihică inflexibilă, nu admit decât perfecţiunea, prin urmare tot ceea ce este cât de cât aproape de natura umană păcătoasă le repugnă. Şi atunci, decât să înţeleagă, decât să admită „păcatul originar”, preferă acest eden iluzoriu”, ne-a explicat doctorul psiholog Steluţa Zimbreanu.

Care sunt semnele ce trădează o persoană care minte

Oricine şi-ar dori să îşi dea seama când este minţit, dar uneori ne găsim în situaţia în care acceptăm o minciună doar pentru simplul fapt că adevărul ar fi de nesuportat. Există şi situaţii în care oamenii sunt atât de disperaţi să creadă că durerosul adevăr este o minciună, încât caută semne ale falsităţii, acolo unde ele nu există.

Pentru a identifica o minciună trebuie luat în calcul şi motivul pentru care o persoană ne-ar ascunde adevărul. Cel mai bun exemplu este cel al copilului care îşi minte părinţii pentru a nu fi pedepsit.

Prin urmare, dacă sunteţi convinşi că o persoană are motive să vă mintă şi v-a lăsat impresia că ascunde adevărul fiţi atenţi la câteva aspecte. Primul pas în a descifra limbajul corpului unei persoane care minte este să îi cunoaşteţi obiceiurile dintr-o conversaţie obişnuită, când nu există niciun fel de presiune. Astfel veţi reuşi să observaţi când apar schimbări.

Observaţi în ce fel stresul afectează comportamentul. Cele mai multe semne pe care le implică o minciună au drept cauză stresul resimţit de minte şi de corp în momentul în care ascundem adevărul – s-ar părea că oamenii nu sunt făcuţi pentru a denatura adevărul, iar într-o astfel de situaţie apar semne uşor de identificat.

Iată şi o listă a celor mai întâlnite modificări în comportamentul unei persoane care ascunde adevărul. Este bine de reţinut, însă, că aceleaşi „simptome” apar în cazul persoanelor stingherite de o anumită conversaţie.

1. Remarcaţi schimbări în tonalitatea vocii. Atunci când spun ceva fals, este normal pentru oameni să îşi modifice tonul vocii, fără să-şi dea seama. Acest lucru este cauzat de tensiunea produsă de acţiunea de a minţi. Tonalitatea vocii poate fi mai ridicată sau mai scăzută comparativ cu cea utilizată în conversaţiile normale.

2. Mişcări exagerate ale corpului sau lipsa lor. Oamenii tind să se mişte cât mai puţin atunci când mint sau gesticulează exagerat de mult, tocmai pentru a nu da de bănuit. Fecare dintre aceste „simptome” sunt cauzate de stresul prin care trece persoana care minte, în încercarea de a construi o poveste care să susţină minciuna.

3. Fiţi atenţi la ochi. Uneori este suficientă o simplă privire pentru a transmite ceva, iar majoritatea persoanelor întâmpină dificultăţi în a minţi pe cineva privindu-l în ochi. Din nou, pentru a nu da impresia că minte, unele persoane menţin contactul vizual cu interlocutorul mai mult decât în mod obişnuit.

4. Gesturi care trădează stresul persoanei care minte: clipeşte şi înghite des, se scarpină insistent, zâmbeşte excesiv. Dacă este descoperită, o minciună poate atrage dezamăgiri mai mari decât simpla recunoaştere a adevărului. Tocmai conştientizarea acestui fapt îi face pe cei care mint să simtă un disconfort şi să acţioneze diferit.

„Cel mai important semn că o persoană a început să mintă, să ascundă o parte din programul său, este ieşirea din rutină. Daca este un soţ/ o soţie care comite adulter, va dezvolta comportamente oarecum neobişnuite: fie devine mai tandru, fie mai irascibil, este mai atent la ţinută, începe să acorde sau să propună o mai mare libertate partenerului de viaţă; telefoanele personale nu mai sunt lăsate întâmplător”, ne-a explicat Steluţa Zimbreanu.

5. Privirea este îndreptată spre partea dreaptă. Atunci când privim spre dreapta sus este stimulată acea parte a creierului responsabilă de imaginaţie (adică inventăm lucruri), în timp ce privirea orientată spre stânga sus stimulează partea creierului asociată cu amintirile (iar atunci spunem adevărul).

6. Atingerea nasului sau acoperirea feţei. Aceste obiceiuri sunt specifice copilăriei şi reprezintă o încercare a subconştientului de a “acoperi” minciuna.

7. Ochi mari, privire nevinovată. Este un alt gest caracteristic copilăriei, prin care transmitem mesajul “cine, eu?!”

8. Pauză în vorbire. Nu sunt mulţi cei care au capacitatea de a veni cu o explicaţie plauzibilă pe moment, motiv pentru care au nevoie de timp pentru a inventa ceva, astfel se explică pauzele în timpul conversaţiei. De obicei, pauza este făcută chiar înainte de minciuna în sine. Câteva întrebări bine puse vor scoate la iveală detalii care se contrazic, pentru că o minciună este mai greu de ţinut minte decât evenimentele reale.

Pe cine minţim? Cel mai des ascundem adevărul celor apropiaţi nouă (mama, tata, soţul, soţia, copiii, prietenii), pentru că aceştia sunt cei cu care ne împărţim timpul şi spaţiul locativ şi atunci viaţa noastră devine pentru ei ca o agendă uşor de verificat”, a explicat dr. Zimbreanu.

Cum reacţionăm în faţa minciunii

Părerea doamnei doctor psiholog Steluţa Zimbreanu este că atunci când o minciună salvează imaginea de sine a persoanei care minte, persoana minţită poate accepta minciuna, adică poate face o alianţă psihologică, cu condiţia ca minciuna să fie suportabilă emoţional. daca minciuna devine un modus vivendi nu ii ramane decat sa il confrunte pe cel care minte cu propriile afirmaţii sau comportamente.

„Toată lumea se plânge, într-un fel sau altul, de minciună. De aceea, unul dintre comportamentele pe care o persoană şi le însuşeşte în terapie este acela de a alege întâi să nu se mai mintă, să nu mai ocolească subiecte dureroase pentru sine. Odată început acest demers, persoana se confruntă cu fricile, cu ruşinile care stau la baza unui comportament mincinos. Paradoxal, cu cât minţi mai puţin, cu atât te transformi într-o persoană mai puternică şi mai relaxată”, a declarat pentru adevărul.ro, Steluţa Zimbreanu.

Există însă şi persoane care evită din jenă o confruntare, în timp ce altele rup relaţiile cu persoana care le-a trădat încrederea, se îndepărtează. „Au existat persoane (n.red. printre cele care au trecut prin cabinet) care au fost minţite, dar s-au „trezit” şi au făcut curat în relaţiile lor; au existat şi persoane care minţind nu mai ştiau nici ele ce să creadă despre minciună şi adevăr, dar au reuşit, în final, să cureţe spaţiul şi să ajungă la adevăr fiind profund motivate”, ne-a spus Aurelia Moraru.

Prin urmare, minţim într-un efort de a crea o „versiune” mai bună a noastră: minţim despre realizările şi aptitudinile noastre, pentru ca alţii să ne privească cu mai mult respect. Minţim pentru a acoperi anumite greşeli şi pentru a nu fi traşi la răspundere . În alte circumstanţe, minţim pentru a nu răni sentimentele cuiva drag şi, ca un bonus, ne asigurăm că acel cineva îşi menţine o părere bună despre noi.

Cu alte cuvinte, minţim pentru că funcţionează şi pentru că obţinem beneficii. Când minciuna este descoperită şi are mai multe dezavantaje decât avantaje, abia atunci ne gândim, unii dintre noi, să recunoaştem adevărul.

(articol preluat: http://www.adevarul.ro/societate/minciuna-psiholog_0_449355062.html)

inca un motiv in plus…

Martie 26, 2011

„dai togo“ (capul sus)

ÎNTRE PRÎNZ ŞI A DESCHIDE PUŢIN GEAMUL, CINEVA A PREFERAT UMORUL DE LUX

LA TREI ZILE DUPĂ ALTE CUVINTE, MULŢI DINTRE NOI N-AR FI ÎNŢELES O IMITAŢIE DE PLAIURI FABULOASE

CAPUL PE CARE SCRIE „NU FOLOSIŢI“ LOVEŞTE DIN NOU

(titluri pe care le iubesc in Dilema veche la 3.14)

esti atat de dulce…

Martie 26, 2011

ce ne recomanda ziarul…

Martie 26, 2011

De ce sa nu stai acasa in acest weekend: Jazz, teatru si targ de carte

Expozitia ’70/’80. Tineretea noastra

Muzeul National de Istorie a Romaniei va invita la vernisajul expozitiei-eveniment ‘70/’80 care are loc la sediul muzeului din Calea Victoriei, nr. 12.

„Expozitia ‘70/’80. Tineretea noastra”, realizata in parteneriat cu Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, face parte dintr-un proiect mai amplu, initiat in anul 2009 de catre CNSAS si intitulat Tineretea mea in comunism – intre libertate si constrangere!

Prin intermediul acestui demers, organizatorii si-au propus sa supuna atentiei o alta perspectiva de prezentare a vietii tinerilor intr-una din cele mai dure perioade ale istoriei recente, anume ultimele doua decenii ale Romaniei comuniste. Se intentioneaza astfel aducerea la lumina a experientelor celor care si-au trait copilaria si tineretea in comunism, in conditii de constrangere si cenzura ale unei dezvoltari educationale si personale profound configurate ideologic. Structurata pe trei mari capitole, expozitia urmareste viata tinerilor intre 7 ani (intrarea in randul organizatiei pionerilor) si 30 de ani (iesirea din U.T.C.) pe cateva coordinate principale: palierul ideologic, prezenta Securitatii si viata cotidiana.

Expozitia poate fi vizionata in perioada 17 martie – 19 iunie 2011, intre orele 9:00 si 17:00.

E-Mariage Fest in Piata Constitutiei

In perioada 25-27 martie are loc E-Mariage Fest, cel mai mare eveniment din industria organizarii de nunti din Romania si ultimul targ de nunti al sezonului 2011, potrivit E-mariage.ro.

Perioada: 25 – 26 – 27 martie 2011

Locatie: Piata Constitutiei

Spectacol: Romania – Inchis pentru inventar

Sambata, 26 martie 2011, orele 19:00 are loc spectacolul „Romania – Inchis pentru inventar” cu Dragos Huluba, Eduard Adam si Violeta Huluba.

O poveste dulce amara despre o lume disparuta sau nu in ’89. O calatorie in timp, o rememorare a trecutului acestui popor. Un spectacol vintage in regia lui Dragos Huluba, arata Inoras.ro.

Bilete si rezervari la Casa de bilete a Salii Rapsodia, str. Lipscani 53.

In zilele de spectacol casa de bilete este deschisa pana la orele 19:00.

Teatru la Club A

Duminica, 27 martie 2011, de la orele 19:00, la Club A (str. Blanari, nr 14), Grupul de initiativa teatrala “ArCa LuI nOe” va invita la un spectacol de teatru ce are menirea de a face dreptate in randul celor neintelesi, marginalizati sau in termeni populari «nebuni», potrivit Inoras.ro.

“Esuatii”, tragi – comedie de Carmen Cristiana Petrescu, in regia lui Alexandru Robert Nagy, aduce in fata dumneavoastra niste nebuni frumosi. Unii va vor provoca sila, altii controverse la nivelul constiintei, altii va vor cersi mila si compasiunea. Nici unul, insa, nu-si va trada credinta.

Spectacolul, o productie GIT ArCa LuI nOe Bucuresti, este prima parte dintr-o trilogie contemporana si reprezinta un model justitiar, prin insasi tema abordata.

Din distributie fac parte: Sabina Achim, Danile Ionescu, Victor Tapeanu, Adriana Bebu, Ana Maria Florica, Victor Alexandru Tunsu, Nicholas Catianis.

Cluj: Expozitia spiritul Africii

Muzeul Etnografic al Transilvaniei gazduieste la sediul din Cluj-Napoca, strada Memorandumului numarul 21, expozitia “Spiritul Africii. Ritual. Traditie. Simbol”.

Expozitia „Spiritul Africii. Ritual, Traditie, Simbol” prezinta masti, statui, textile ale triburilor din Africa de Vest si din Africa Centrala, obiecte adunate in cursul unor calatorii efectuate de domnul Daniel Homorodean in ultimii trei ani, conform Calendarevenimente.ro.

Exponatele vor fi insotite de fotografii realizate de colectionar in Africa, precum si de fise explicative privind aria culturala, etnica si religioasa ilustrata prin obiecte.

Expozitia este intitulata „Spiritul Africii” intrucat s-a dorit sublinierea laturii rituale, spirituale a traditiilor si vietii comunitatilor africane vizitate.

Expozitia este deschisa pana in data de 27 martie 2011, intre orele 9.00 – 17.00.

Noaptea Walpurgiei

Noaptea Walpurgiei sau Pasii comandorului, tragedie in cinci acte de Venedikt Erofeev, scenariu dramatic de Mihai Maniutiu,
traducere de Masa Dinescu si Letitia Becherescu, are loc sambata, de la ora 20:00, la Teatrul national Lucian Blaga din Cluj, anunta Clujlife.com.

Durata spectacolului: 1h 40 min

Pretul biletelor: 30 lei, 25 lei, 15 lei (in functie de locul din sala de spectacol) si 10 lei – reducere pentru elevi, studenti si pensionari.

Targul International de Carte si Muzica Brasov 2011

In perioada 24-27 martie 2011, in Aula Magna “Sergiu T. Chiriacescu” a Universitatii Transilvania din Brasov, se va desfasura cea de-a VIII-a editie a Targului International de Carte si Muzica, potrivit IubescBrasovul.ro.

Targul International de Carte si Muzica continua traditia celor sapte editii anterioare pe coordonatele deja bine cunoscute: carte-muzica-pictura-grafica-traditii, organizatorii rezervand participantilor surprize placute.

Organizatori: Consiliul Judetean, Universitatea Transilvania, Primaria Brasov, Asociatia “Libris Cultural”

Intrarea este libera.

Jazz la Opera Brasov

Sambata, 26 martie 2011, ora 18.30, sunteti invitati la concert de jazz la Opera Brasov, informeaza IubescBrasovul.ro.

Opera Brasov adauga titlurilor din repertoriul sau, premierelor, festivalurilor, show-urilor speciale cu care a incantat mii de spectatori de-a lungul anilor-o serie noua de spectacole.

Pret: 20 lei; 10 lei cu reducere

Sibiu – Cupa Romaniei la Dirt Track

Dupa aproape doua decenii, Sibiul revine pe harta dirt-track-ului romanesc.

Arena „Vointa” gazduieste sambata, de la ora 11.00, Cupa Romaniei. La acest eveniment participa si echipa locala CSU Vointa, alcatuita din Marius Marcu, Alexandru Pis si Daniel Dangl. Cei 3 sunt pregatiti de Ionel Pavel, Maestru al Sportului de la varsta de 21 de ani, arata Sibiul.ro.

Respira. Teatru. Sibiu 2011/25 de h de teatru non-stop

„Opreste-te. Omule. Trecatorule. Cauta impreuna cu noi o clipa de Adevar. Zambeste. Omule. Trecatorule. Tarziu in noapte, mastile actorilor se vor fi topit de mult. RESPIRA. Omule. Trecatorule. TEATRU. Sibiu, 26 – 27 martie 2011.”

Vezi detaliile programului pe Sibiul.ro.

(toate aceste materiale au fost preluate integral: http://www.wall-street.ro/slideshow/Lifestyle/101226/De-ce-sa-nu-stai-acasa-in-acest-weekend-Jazz-teatru-si-targ-de-carte/10/Respira-Teatru-Sibiu-2011-25-de-h-de-teatru-non-stop.html#slide_title)

am informat…

Martie 26, 2011

INFORMATI PE TOATA LUMEA!!!

Au fost trimise emailuri cu fotografiile lui Osama Bin-Laden şi, imediat ce deschideţi aceste emailuri, computerul dvs. va fi terminat definitiv!

Dacă primiţi un email în care se scrie „Osama Bin Laden capturat” sau „Osama Spânzurat”, nu
deschideţi attachmentul.

Acest email a fost distribuit în toate ţările din lume.

Luaţi în consideraţie şi trimiteţi acest avertisment tuturor celor pe care-i cunoaşteţi.

RUGAM TRIMITETI ACEST AVERTISMENT PRIETENILOR, FAMILIEI SI CONTACTILOR

Fiţi vigilenţi în următoarele zile:

Nu dschideţi niciun mesaj care are ataşata o filă numita „Invitaţie”, indiferent cine o trimite.

Este un virus care deschide o Flacără Olimpică care „arde” întregul hard disc C al computerului dvs.

Acest virus va fi trimis de la cineva care are adresa dvs. de email în lista de de contact, de aceea trebuie să trimiteţi acest email tuturor contacţilor.

E mai bine să primiţi acest mesaj de 25 de ori, decât să primiţi virusul şi să-l deschideţi.

Dacă primiţi un mail cu denumirea de ‘invitaţie’, chiar trimis de un prieten, nu-l deschdeţi şi scoateţi-l din computer imediat.

Acesta este cel mai rău virus anunţat de CNN, a fost clasificat de Microsoft ca cel mai distructiv virus care a fost creat vreodată.

Acest virus a fost descoperit ieri de către McAfee şi încă nu există remediu pentru acest gen de virus.

anotimpurile vietii…wedding

Martie 26, 2011

http://weddings.davidwittig.com/

http://www.ridoutphotography.com/