Arhivă pentru Iunie 2011

sa nu ne lasati sa uitam…

Iunie 30, 2011
Anunțuri

nimic nu e-n zadar…

Iunie 30, 2011

politici mari…politici mici…

Iunie 30, 2011

Liviu Bota, fost Subsecretar General al ONU: „Ţinutul secuiesc este ca bulgărele de zăpadă”

Diplomatul Liviu Bota crede că ar trebui să fim mult mai activi în construcţia europeană

Diplomatul Liviu Bota spune că autorităţile române nu ar trebui să se oprească la „dezbateri şi condamnări” în cazul acţiunilor desfăşurate la Bruxelles de către radicalii maghiari, aici impunându-se discuţii oficiale.

O viaţă trăită pe „axa” Bucureşti-New York-Geneva şi retur, în slujba dezarmării, a drepturilor omului şi a diplomaţiei române. În acest fel poate fi rezumată ultima jumătate de secol pentru ambasadorul Liviu Bota, românul care a ocupat una dintre cele mai înalte poziţii de funcţionar internaţional. Viziunea sa asupra politicii externe, având ca fundament activitatea în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, ar putea fi de mare folos României, în special astăzi. De aceea l-am şi întrebat pe Liviu Bota ce crede despre agenda la zi a diplomaţiei noastre, de la aderarea la spaţiul Schengen până la chestiunea înfiinţării la Bruxelles a unui oficiu al aşa-zisului ţinut secuiesc. Prin urmare, vă propunem un dialog despre cât contează şi cât ar putea conta România în contextul internaţional actual.

CARTE DE VIZITĂ

– Liviu Bota s-a născut la 22 decembrie 1936 în comuna Someş-Odorhei, judeţul Sălaj.
– A absolvit Institutul de Relaţii Internaţionale din Moscova.
– A lucrat pentru Naţiunile Unite din 1971 până în 1999.
– A avut gradul de Subsecretar General al ONU.
– Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar, Reprezentant Permanent al României la Organizaţiile Internaţionale din Viena (1999-2007).
– A primit Ordinul „Meritul Diplomatic” în grad de mare ofiţer (2007).
– A primit Ordinul Naţional „Legiunea de Onoare” a Republicii Franceze în grad de ofiţer (2009).

„Profilul diplomatului s-a schimbat”

George Rădulescu

„Adevărul”: Un om care a lucrat în diplomaţie scapă vreodată de constrângerile profesiunii? Va putea vorbi vreodată deschis despre ceea ce ştie?

Liviu Bota: Sunt două lucruri diferite: a simţi constrângeri şi a vorbi deschis. Este adevărat că un diplomat este prezent la discuţii, este prezent la evenimente care, prin natura lor, nu trebuie să fie publice. Deci comportamentul diplomatului nu are neapărat o legătură directă cu constrângerile. Nu mă simt constrâns să spun sau să nu spun ceva. La mine face parte din structura profesională aşa că, dacă nu spun ceva, nu tac pentru că sunt constrâns, ci pur şi simplu pentru că găsesc momentul inoportun.

Veţi lăsa cândva deoparte această reţinere, pronunţându-vă asupra unor chestiuni de actualitate al căror background nu-l cunoaşte publicul?

Despre toate chestiunile se poate discuta. Poţi vorbi în general sau poţi discuta prin prisma experienţelor personale. La mine, experienţele personale au fost dintre cele mai diverse. Aş spune că în operaţiunile de menţinere a păcii, în care am fost zece ani aproape fără întrerupere, sub steagul Naţiunilor Unite, am trecut prin diverse momente. Şi am avut anumite puncte de vedere, am avut anumite dezbateri cu secretarul general al ONU. N-am fost de acord cu unele personalităţi şi probabil că, la un moment dat, o să povestesc despre aceste lucruri. Dar nu o să le povestesc de maniera WikiLeaks.

V-aţi gândit vreo clipă că veţi asista la dezvăluiri precum acelea făcute de către WikiLeaks?

Nu, nu m-am aşteptat şi să vă mărturisesc că asta a făcut şi bine, şi rău. Pe de o parte, a trezit conştiinţe, pe de altă parte, a pus cancelariile de politică externă în gardă. Le-a obligat să se adapteze noilor condiţii. Diplomaţia de astăzi nu este diplomaţia din timpul lui Talleyrand (n.r. 1754-1838, politician şi diplomat francez, fost ministru de Externe al Franţei).

Liviu Bota spune că legătura României cu Franţa este mult mai puternică decât fricţiunile din ultimul timp

Practic, este o reconfigurare a strategiilor diplomatice…

Da, practic, se schimbă profesiunea diplomatică. Dacă vă uitaţi la evoluţia profesiunii, chiar în România, o să constataţi că progresele tehnologice au determinat un fel de reorientare. Eu n-aş spune că întotdeauna spre mai bine. Până la urmă, factorul de decizie uman este substanţial. Dar această reorientare a contribuit la schimbarea profilului diplomatului.

Au dreptate cei care spun că publicarea cablogramelor de către WikiLeaks este un fel de „11 septembrie” diplomatic?

Ei, nu aş merge chiar atât de departe… Asta pentru că acele comunicări care contează şi cele mai importante nu au ajuns în presă.

Au apărut doar chestiunile de culoare?

Au fost exploatate de presă, însă asta e o problemă. Momentul în care o să se ajungă ca toate convorbirile să fie înregistrate, şi legal, şi ilegal reprezintă o altă discuţie. Dar nu cred că statele sunt bine servite de această publicitate excesivă. Adică un anumit, n-aş spune secret, dar o anumită decenţă în comunicare este necesară. Şi vreau să vă spun că pe mine m-au surprins unele tonuri, tonuri pe care eu nu le-aş folosi niciodată. Adică există o sobrietate a comunicării scrise şi orale.

Chiar americanii ne-au surprins prin lipsa de sobrietate…

Acolo sunt două tipuri de diplomaţi. Există cei care sunt oameni politici şi care au, poate, un limbaj mai colorat, însă există diplomaţii de profesie care întotdeauna sunt mai sobri. Eu aş merge chiar mai departe spunând că publicarea acestor cablograme a făcut un serviciu diplomaţiei americane. Asta întrucât a reieşit că ei au întrevăzut evenimentele ce urmau să se întâmple în Orientul Mijlociu.

Mulţi spun că americanii înşişi le-ar fi generat…

Mă rog, acum…

Publicarea cablogramelor de către WikiLeaks a făcut un serviciu diplomaţiei americane.

Cum l-a păcălit Ştefan Andrei pe Ceauşescu

Între 1985 şi 1988 aţi fost împiedicat să vă exercitaţi funcţia în cadrul ONU, fiind reţinut la Bucureşti din motive politice. Despre ce este vorba?

Eu, într-adevăr, am intrat în serviciul Naţiunilor Unite la începutul anilor ’70, iar în 1980 Adunarea Generală a ONU a hotărât crearea unui institut internaţional al Naţiunilor Unite pentru cercetări de dezarmare. Erau vreo 14 candidaţi pentru conducerea acestui institut, personalităţi ale vieţii internaţionale. La acel moment, ambasadorul Franţei, în calitate de reprezentant al ţării iniţiatoare, i-a invitat la un dineu pe principalii ambasadori şi pe Secretarul General al ONU, ca să discute despre crearea institutului. La acel dineu, şeful Departamentului „Dezarmare” al ONU a spus că el depune candidatura „celui mai bun lucrător al său”. Şi au întrebat cine este acesta, iar el a spus: „Este Liviu Bota”.

Prin urmare, un român…

Nu, n-a spus asta, dar Consiliul de Miniştri al Franţei s-a întâlnit să analizeze situaţia şi a hotărât să susţină candidatura Naţiunilor Unite. Deci nu a României, ci a Naţiunilor Unite. Eu eram funcţionar al ONU. Atunci, francezii i-au cerut ambasadorului lor să vină la Bucureşti şi să comunice că ei susţin candidatura Naţiunilor Unite, că eu sunt cetăţean român şi că invită şi autorităţile române să susţină această candidatură. Şi atunci Andrei Ştefan, care era ministru de Externe şi care l-a primit pe ambasador, ca să treacă candidatura mea, i-a prezentat-o lui Ceauşescu într-un mod aparte: „Ca o recunoaşte a contribuţiei dumneavoastră la cauza dezarmării, Secretarul General al ONU a hotărât să ofere României postul de director al noului institut, la iniţitiva preşedintelui Franţei”. Ceauşescu a convocat Comitetul Executiv şi „a hotărât” că ei numesc directorul noului institut. În realitate, n-avea nicio legătură una cu alta. Aşadar, eu eram director al acestui institut şi, la un moment dat, am fost invitat în ţară, în această calitate, în anul 1985. Pretextul a fost că România are o iniţiativă – Ceauşescu, personal – în domeniul dezarmării şi că vor să mă consulte. Să vin pentru o zi, două la Bucureşti. Am circulat atât în lume, că nu vedeam o problemă să vin în propria mea ţară.

N-aţi avut nicio bănuială?

Dar nici nu mi-am pus problema! N-aveam motive să am vreo bănuială. Dacă ai ceva pe conştiinţă, îţi pui întrebarea. Eu n-am avut asemenea probleme. Şi, din acest motiv, am luat primul avion, am venit şi când am ajuns aici am constatat că organele Securităţii statului mă iau sub „protecţia” lor, să nu fiu „deranjat” timp de doi ani şi ceva.

Aţi fost despărţit de familie în perioada aceasta?

Da. Familia rămăsese la Geneva. Deci aşa s-a întâmplat în perioada aceea.

Vi s-a spus de ce au procedat de această manieră?

Nu, niciodată.

Aţi bănuit?

Păi, eu aveam bănuieli pentru că eram, totuşi, o persoană vizibilă. Dezarmarea era tema centrală a perioadei respective. Şi, probabil, am spus ceva… Mi-aduc aminte că o dată am exprimat dubii asupra unei iniţiative române. Ceauşescu a spus să se reducă bugetele militare cu 10-15%, fără să afecteze capacitatea de apărare a statului, la care eu am spus public că bugetele au fost prea mari sau că n-au fost bine făcute dacă se acoperă aceste cheltuieli din alte capitole ale aceluiaşi buget. Am avut momente din acestea, dar nu pot să spun ce anume a generat această atitudine. Nu ştiu nici acum şi ar fi greu să fac supoziţii dar e cert că a fost un caz unic pentru că a figurat pe ordinea de zi a Adunării Generale. Deci o şedinţă a Adunării Generale a ONU a fost consacrată acestui caz. O rezoluţie iniţiată oficial de Australia, dar cu mulţi alţi coautori, în special ţări occidentale, a cerut României să mă lase să-mi exercit funcţiunile în ONU. Ca funcţionar al ONU te supui unui alt regim. Asculţi numai de Secretarul General al ONU.

Ai regim de funcţionar internaţional…

Da, ai regim de funcţionar internaţional. Am fost singurul şef de instituţie din istoria Organizaţiei Naţiunilor Unite împiedicat să-şi exercite atribuţiile.

În 1988 v-au lăsat să reveniţi la Geneva?

În 1988, sub presiune internaţională. În 1988, dacă mergeai la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite din New York, era un mare tablou acolo, la intrare, o fotografie de-a mea, cu menţiunea că guvernul român violează Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Aţi avut şi mulţi detractori după Revoluţie, oameni care au susţinut că, de fapt, aţi fost rechemat de Nicolae Ceauşescu în ţară, pe motiv că aţi fi apărat anumite poziţii care contraveneau politicii statului român.

Eu v-am spus că într-o poziţie din asta ai o mare vizibilitate. Atunci, problema dezarmării era o problemă centrală peste tot în lume.

Într-un moment foarte delicat…

Delicat, mai ales că atunci armele tactice urmau să fie amplasate în Europa. Dar nu pot să spun care au fost considerentele pentru care am fost reţinut la Bucureşti.

În 1988, dacă mergeai la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite din New York, era un mare tablou acolo, la intrare, o fotografie de-a mea, cu menţiunea că guvernul român violează Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

„Anii ’60, perioada de glorie a diplomaţiei noastre”

Cât mai contează România acum, la nivel diplomatic?

Păi, noi contăm… Toate ţările contează.

Contăm mai puţin decât am contat?

Eu aş spune că perioada de glorie a diplomaţiei române a fost în anii ’60. Din 1964 până în 1970. Eu am simţit asta. În primii zece ani ai carierei mele, eu am fost în serviciul diplomatic român. Împlinesc 50 de ani de activitate.

De ce spuneţi că anii ’60 au fost perioada de glorie a diplomaţiei noastre?

A fost perioada în care noi am început să ne distanţăm de Pactul de la Varşovia. Terenul principal pe care se întâmpla această detaşare, între altele, era cel al organizaţiilor internaţionale. Un exemplu în acest sens este Tratatul de neproliferare a armelor nucleare. Această perioadă nu este încă pusă la justa ei valoare. Noi contam foarte mult atunci. Diplomatul român avea o libertate foarte mare în orice negociere. Oriunde trebuia să afirmi principiile independenţei, suveranităţii statelor, integrităţii teritoriale.

Alături de François Xavier Deniau, ambasadorul Franţei la ONU

Nu exista un control foarte strict de la Bucureşti?

Eu, fiind foarte tânăr, eram implicat în nişte negocieri, în nişte acţiuni în care se avea încredere totală în mine. Ce-i drept, mă şi ocupam de nişte chestiuni care, la început, nu intrau pe „axa centrală”. Eu m-am ocupat la începutul carierei mele de spaţiul extraatmosferic. S-a creat un comitet pentru folosirea paşnică a spaţiului extraatmosferic şi eu am intrat cu pasiune în acest comitet. Atunci eram la misiunea din New York, ataşat stagiar. Se discuta regimul juridic al spaţiului extraatmosferic, unde începe spaţiul extraatmosferic, unde se termină, Convenţia de la Chicago. Eram în domeniul „de lege ferenda”, aplicam norme sau cream altele noi. Se făcea doctrină şi asta pe mine m-a pasionat.

Aţi cunoscut-o pe Principesa Margareta în activitatea dumneavoastră la ONU?

Nu, nu am cunoscut-o. L-am cunoscut, însă, în Somalia, pe un ginere al Majestăţii Sale care era şi el acolo pe linia Înaltului Comisariat pentru refugiaţi. Era britanic sau irlandez şi am avut sentimente de prietenie tocmai datorită acestor origini…

Aţi trăit vremuri foarte interesante, însă politica internaţională a fost rescrisă, se derulează într-o altă paradigmă. Revenind în actualitate, credeţi că dosarul Schengen putea fi mai bine gestionat de către România?

Este greu de vorbit… Sigur că da, întotdeauna se poate mai bine. Realitatea este că există acolo nişte criterii tehnice pe care noi le-am îndeplinit, şi există altele elemente, care sunt colaterale, unde unele state zic că avem scăderi. Aici nu este vorba numai de România, ci şi de celelalte state – de ce fac, de cum se comportă, de cum percep situaţia internă. Deci negocierea aderării la Schengen poate că s-ar fi putut face ceva mai bine. Dar eu cred că situaţia nu ar fi fost alta.

Situaţia nu ar fi fost mult diferită faţă de cea de azi?

Nu, nu, nu, pentru că sunt şi alte elemente care intervin.

De pildă?

De pildă, ce a spus Sarkozy – o anumită prezenţă românească în Franţa şi consecinţele asupra vieţii individului în Franţa.

Diplomatul român avea o libertate foarte mare în orice negociere.

„Dezbaterea „ţigani/rromi” a consolidat prejudecata”

Problema ţiganilor care săvârşesc infracţiuni în Franţa pare a fi un dosar pe care România nu este capabilă să-l gestioneze într-un mod satisfăcător…

Vreau să vă spun că am o anumită competenţă în această chestiune. În calitate de preşedinte al Consiliului Permanent al OSCE, m-am ocupat de asta şi, la un moment dat, am prezidat un grup de lucru pentru ameliorarea situaţia rromilor. Am produs şi un plan de acţiune. Nu ştiam multe despre această problematică, dar am studiat-o şi am ajuns la concluzia că există multe fabulaţii. Astăzi sunt cam 13 milioane de rromi în toată Europa. România are grupul cel mai important. Probabil că sunt două milioane şi jumătate la noi. Dar faptul că numai jumătate de milion s-au declarat rromi este un indiciu al discriminării. În plus, în Europa, România nu este pe primul loc în privinţa ponderii relative a rromilor în structura societăţii.

Cu toate acestea, mulţi dintre ţiganii care au plecat în Italia şi în Franţa sunt asociaţi imaginii României…

Ei sunt prezenţi în marile centre urbane din Europa. Nu sunt mulţi, poate câteva mii, dar reuşesc să creeze o imagine negativă.

„Ţigan” sau „rrom”, cum este corect?

A apărut problema asta – „ţigani” sau „rromi”? Au fost milioane de dolari rezervate ameliorării situaţiei rromilor. Pot spune că singurul lucru întreprins a fost să se insiste pe schimbarea acestei denumiri de „ţigani”. Tot „aburul locomotivei” a fost consumat pe această problemă. Pentru mine, „ţigan” este la fel ca şi „rrom”. Eu nu am în mine o atitudine de rezervă.

Banii aceştia puteau fi folosiţi pentru integrarea lor socială…

Chiar trebuia să se facă asta. Este şi o perioadă în care Banca Mondială s-a implicat în această direcţie. Rezultatele însă sunt minore. Eu aş spune că dezbaterea asta cu „ţigani” şi „rromi” a consolidat prejudecata.

E contraproductivă…

După părerea mea, toată dezbaterea asta şi impunerea terminologiei au avut un efect negativ în unele cercuri. Dar, în tot cazul, trebuie să ne conformăm standardelor europene.

Întrevedeţi posibilitatea încălzirii relaţiilor dintre Franţa şi România?

Eu n-aş merge prea departe pe drumul acesta. Ce ne leagă pe noi de Franţa şi pe francezi de noi e mai mult şi mai departe decât micile incidente şi probleme ale zilei. Sarcina pe care o avem nu este aceea de a găsi noi teme de fricţiune, ci, din contră, de a găsi noi teme de colaborare. Aceeaşi problemă poţi s-o tratezi calm, printr-o discuţie sau poţi să reacţionezi furios, să baţi cu pumnul în masă. Ei bine, diplomatul nu trebuie să facă aşa ceva. El trebuie să discute. Şi nu numai diplomatul, ci toţi cei din România şi din Franţa care au ceva de-a face cu raporturile bilaterale.

Au fost milioane de dolari rezervate ameliorării situaţiei rromilor. Pot spune că singurul lucru întreprins a fost să se insiste pe schimbarea acestei denumiri de „ţigani”.

„Doctrinele militare duc la escaladarea conflictelor”

Ce are de câştigat România din amplasarea pe teritoriul său a unor elemente ale scutului antirachetă?

Eu am o experienţă personală cu armele, cu amplasarea unor arme. Cu ani în urmă, când se punea problema amplasării rachetelor cu rază medie de acţiune în Europa, eram directorul Institutului de Cercetări în domeniul Dezarmării al ONU şi nu-mi plăcea agresiunea asta care venea de la organizaţiile finanţate de către Uniunea Sovietică. Am şi făcut un studiu care se numeşte „Războiul neintenţionat” – pentru că asta era ideea. Am demonstrat acolo că, de fapt, riscurile provin din doctrinele militare care duc la escaladarea conflictelor şi, până la urmă, la folosirea armelor nucleare. Aşadar, riscurile nu provin atât din existenţa armelor. Acum este o campanie care se duce împotriva acestui scut. Eu nu particip la aşa ceva cu toate că, o grămadă de ani, m-am ocupat de chestiuni de această natură. Ce aş vrea însă să subliniez este că problema dezarmării, problema armelor a cam dispărut din dezbaterea publică. Şi sper că momentul acesta va retrezi interesul pentru chestiunile dezarmării. Din punctul meu de vedere, prin amplasarea scutului antirachetă securitatea României este întărită.

Probabil că publicul este puţin sensibil la dezbaterea privind dezarmarea pentru că au fost nişte ani de pace. Sunt câteva generaţii care n-au cunoscut războiul.

Ăsta e un sentiment fals! Pentru că, practic, războaie au existat tot timpul. Mi-aduc aminte că un institut de cercetare a spus că în istoria postbelică au existat doar trei zile fără războaie. Sigur, n-au fost războaie de tipul celor modiale, n-au fost războaie în care România să se fi implicat. Au fost însă în Georgia, în Tadjikistan şi, din nefericire, războiele continuă.

Alături de Angel Lopez Jorrin (stânga), reprezentantul Preşedinţiei spaniole a OSCE, şi de ambasadorul Carlos Sanchez de Boado

Prin amplasarea scutului antirachetă securitatea României este întărită.

„Statul de drept nu pică din cer”

Vi se pare aplicabil în România modelul de reformă georgian?

Când eram reprezentat special al Secretarului General al ONU în Georgia, am fost invitat la Bruxelles şi m-am întâlnit cu un grup de europeni care se ocupa de conflictul din Georgia. Ambasadorul Franţei m-a întrebat: „Care credeţi că este principala problemă a Georgiei?” I-am spus că nu pot identifica principala problemă, dar că pot spune şase probleme: „Corupţia, corupţia, corupţia, corupţia, corupţia şi iarăşi corupţia.” Eu am locuit acolo vreo patru ani şi ceva. Mergeai cu maşina, iar după 100 de metri doi, trei poliţişti te opreau şi te jecmăneau. Mihail Saakaşvili a dat afară toată poliţia şi a pus capăt la asta. Eu nu vreau să spun că nu mai este corupţie, dar la nivelul acela a dispărut. Nu ştiu care este modelul. Adică sunt foarte multe ţări care au procedat aşa. Statul de drept nu pică din cer, ci trebuie construit. Fiecare ţară face asta pe baza unei experienţe proprii. Ar fi o greşeală să spui: „Aplic modelul ăsta!” Poate că nu se potriveşte. Eu aş spune că modelul georgian chiar nu ni s-ar putea potrivi pentru că noi, românii, suntem puţin altfel.

Ca profil etnic?

Nu neapărat ca profil etnic. Avem o altă cultură când e vorba de stat.

Poate că ar fi de dorit să ajungem acolo din punct de vedere al voinţei politice…

Ştiţi, voinţă politică există peste tot. Capacitatea de a implementa o asemenea voinţă este altceva. Deci, şi la noi, în condiţiile existente se încearcă. Eu nu sunt un critic fără rezerve a ceea ce se întâmplă. Sigur că suntem departe de a fi perfecţi.

Ştiu că sunteţi rezident în Austria şi în Elveţia. Poate că aveţi o oarecare detaşare faţă de imperfecţiunile sistemului românesc…

Eu, din cauza condiţiilor politice din trecut, am fost rezident elveţian. Am rămas fără documente naţionale româneşti. Cel mai prost statut este acela de apatrid. În condiţiile astea, fiica mea a devenit cetăţean eleveţian. Dar noi toţi am rămas şi cetăţeni români. Ce-i drept, călătoresc foarte mult, dar acum mă consider rezident în România.

Călătorind, poate că sunteţi mai indulgent cu ceea ce se întâmplă aici…

Călătoresc foarte mult. Rar mi se întâmplă să stau mai mult de trei săptămâni în Geneva, în Viena, în SUA sau aici. Însă am o atitudine pozitivă. Eu, atunci când n-aveam raporturi cu autorităţile româneşti şi auzeam un român, îmi venea să-l îmbrăţişez. Acum, văd că lucrurile nu merg aşa cum ar trebui să meargă. Suntem departe şi prin modul în care gestionăm criza economică, dar eu am o dragostea de-asta fără leac faţă de ţară. Am părăsit o poziţie unică, fiind unul dintre cei mai înalţi funcţionari ai Naţiunilor Unite, cu veniturile şi cu tot ce decurge de aici, ca să vin în serviciul diplomatic român. Am zis că-mi servesc ţara. Şi acum consider că se fac multe lucruri. Nu se fac toate aşa cum ar trebui sau cum aş vrea eu, dar se fac.

Văd că lucrurile nu merg aşa cum ar trebui să meargă. Suntem departe şi prin modul în care gestionăm criza economică, dar eu am o dragostea de-asta fără leac faţă de ţară.

„Trebuie să lucrăm împreună cu Federaţia Rusă”

Mai apelează cineva, astăzi, la experienţa dumneavoastră? Vi se mai telefonează de la centrala MAE?

După ce am demisionat de la Naţiunile Unite, am mers ambasador la Viena, la organizaţiile internaţionale de acolo. Toţi diplomaţii mei erau tineri, iar acum sunt în poziţii foarte importante. Nu că fac acum apel la mine, problema nu se pune de această manieră, dar discutăm împreună nişte probleme. Acum sunt preşedintele unei Fundaţii Universitare a Mării Negre pe care a creat-o academicianul Maliţa, unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi români, printre altele. Sigur, trebuie să înţeleagă şi ataşatul din Ministerul de Externe că diplomaţia nu începe cu el. Că de la Kogălniceanu şi până astăzi diplomaţia română a făcut ceva. Numele lui Titulescu este cel mai cunoscut şi uzitat…

…dar nu înseamnă că este singurul.

Departe de a fi singurul şi, cum v-am spus, în perioada anilor ’60 şi până în ’70 a fost o pleiadă de diplomaţi excelenţi. Există în literatura de specialitate o istorioară: un mare comandant de oşti moare şi ajunge în Rai. Acolo se prezintă Sfântului Petru şi îi spune că vrea să-l cunoască pe cel mai mare geniu militar. Sfântul Petru i-l arată pe un bărbat care-şi cosea hainele. Comandantul de oşti spune că n-a auzit de el. „N-aţi auzit pentru că în timpul lui n-au fost războaie!”, i se răspunde. De fapt, ăsta este cel mai mare geniu militar. Deci României îi trebuie o politică externă bună. Şi dacă are o politică externă bună, oameni sunt ca s-o transpună în viaţă.

Întrevedeţi posibilitatea dezgheţării relaţiilor cu Rusia, într-un termen rezonabil?

Raporturile României cu Uniunea Sovietică şi apoi cu Federaţia Rusă au fost întotdeauna complexe. Acum, când citesc presa, oficialii români vorbesc despre o problemă de încredere. Încrederea nu este ceva ce cade din cer. Este materială, este măsurabilă şi de aceea, ca să depăşim stadiul acesta, trebuie să găsim proiecte, să lucrăm împreună cu ei. Sigur că da, Rusia are tendinţa să se uite mai de sus, probabil. Ei vor egalitate, dar nu pentru căţei.

Au exerciţiul imperiului…

Din experienţa mea, fiind şeful unor operaţiuni de menţinere a păcii pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, întotdeauna am avut chestiuni de discutat cu ei. Am mers la Moscova şi încercam să cooperăm împreună. Niciodată ruşii nu m-au tratat ca pe un român, ci ca pe un reprezentant al Naţiunilor Unite.

Probabil că acolo, undeva, nu uitau că sunteţi de origine română…

Probabil. Şi ceea ce am constatat este că o discuţie din asta, de generalităţi, nu dă rezultate. Când vrei să construieşti ceva, faci proiecte. Încrederea trebuie construită cu fapte materiale.

Rusia are tendinţa să se uite mai de sus, probabil. Ei vor egalitate, dar nu pentru căţei.

„Situaţia cu ţinutul secuiesc este ca şi cu bulgărele de zăpadă”

Cum ar trebui să răspundem, din punct de vedere diplomatic, la demersul de înfiinţare la Bruxelles a unui oficiu al aşa-zisului ţinut secuiesc?

Aş da două răspunsuri. Primul – dacă aş fi fost funcţionarul Naţiunilor Unite priveam mai cu calm şi nu făceam prea multe valuri, probabil. Acum, când văd ce se întâmplă, interpretările care se dau şi ce este în spatele acestor idei, sigur că da, mă deranjează şi pe mine. În al doilea rând, dacă aş fi în poziţia să reacţionez, atunci reacţia mea n-ar fi neapărat în domeniul public. Chestiunea trebuie discutată şi altfel, şi în altă parte.

Chestiunea trebuie analizată pe zona securităţii naţionale?

Eu n-aş spune numai asta. Impresia este că se creează un fel de precedent şi că este ca şi cu bulgărele de zăpadă – creşte prin rostogolire. Eu nu m-aş opri la dezbateri, condamnări şi chestiuni de genul acesta. Dincolo de acestea, avem parteneri, avem alte ţări care urmăresc ce se întâmplă în lume. Cred că discuţii bilaterale cu anumite ţări pe teme de această natură sunt bine-venite. Chestiunea minorităţilor nu este nouă, însă, în condiţiile prezente, a primit alte valenţe. Trebuie discutată altfel.

Vom recunoaşte vreodată Kosovo, domnule ambasador? Preşedintele nostru nu s-a dus la întâlnirea de la Varşovia din cauza prezenţei liderului kosovar.

Până la urmă, la Varşovia n-au fost kosovari, ci au fost nişte nume în jurul mesei. Noi, chestiunea Kosovo o s-o tratăm în lumina evoluţiilor din Uniunea Europeană. Îşi va găsi acolo o soluţie. Dar, din nou, eu am avut ocazia să mă ocup de problema asta, a Kosovo, şi trebuie să spun că intrase într-un tăvălug. Nişte state au hotărât şi atunci tăvălugul ăsta mergea. Nu a avut loc sau eu nu am cunoştinţă să fi avut loc o dezbatere suficient de profundă.

Pentru că tot vorbeam despre „bulgărele de zăpadă”…

Cu Abhazia şi cu Osetia de Sud, de pildă, ruşii fac referire la „precedentul Kosovo”. Eu nu zic că este precedent, este o situaţie complet diferită.

Dacă aţi conduce diplomaţia românească acum, care ar fi primele trei măsuri pe care le-aţi lua?

În primul rând, nu am aspiraţii de această natură. Eu nu vorbesc de măsuri, la mine sunt nişte idealuri. Eu mi-am dat demisia de la ONU când mi s-a spus că succesul preşedinţiei române la OSCE este important pentru aderarea noastră la NATO şi la Uniunea Europeană. Acestea sunt nişte mişcări pe care tinerii de astăzi nu le pot înţelege. A participa, a te integra şi a contribui la întărirea Uniunii Europene pentru mine ar fi o temă absolută, o prioritate.

Adică să fim extrem de activi pe zona Uniunii Europene…

Să fim mai activi nu numai în finanţare, ci şi în construcţia Europei. Întotdeauna am avut respect pentru cei şase membri originari ai Uniunii. Înseamnă că au făcut ceva bine. Deci asta ar fi o chestiune. A doua chestiune este importanţa strategică pentru securitatea României a parteneriatului cu SUA. Asta nu poate fi ignorată. Eu nu vorbesc exclusiv de parteneriate, ci de raporturile cu SUA, în general. Ele trebuie întotdeauna gestionate cu mare grijă. A treia chestiune aş spune că vizează raporturile cu toate celelalte state. Sunt importante pentru că România din asta trăieşte. Violarea unor drepturi ale statelor, indiferent unde în lume, se răsfrânge direct asupra noastră.

Dacă aş fi în poziţia să reacţionez (n.r. la chestiunea cu aşa-zisul ţinut secuiesc), atunci reacţia mea n-ar fi neapărat în domeniul public. Chestiunea trebuie discutată şi altfel, şi în altă parte.

(articol preluat: http://www.adevarul.ro/la_masa_adevarului/Liviu_Bota-fost_Subsecretar_General_al_ONU-_-Tinutul_secuiesc_este_ca_bulgarele_de_zapada_0_500350448.html)

fragmentarium…

Iunie 30, 2011

Radu Gyr – Iisus in celula

Iisus in celula

Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El, in celula
Si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,
Ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
Argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura:
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
Si mi-a facut semn ca sa tac.

S-a asezat langa mine pe rogojina:
– Pune-mi pe rani mana ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
Parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
Pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
Lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea Capatana
Si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum imi cade capul pe mana
Si-am adormit o mie de ani…

Cand m-am desteptat din afunda genuna,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram in celula si era luna,
Numai Iisus nu era nicairi…

Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul: nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
Cu sulita lor m-au strapuns…

– Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele.
Din luna venea fum de catui…
M-am pipait… si pe mainile mele,
Am gasit urmele cuielor Lui.

Radu Gyr

„sa nu ne razbunati”…

Iunie 30, 2011

Radu Ciuceanu, preşedintele Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului: „Securitatea s-a infiltrat printre deţinuţii politici“

Profesorul Radu Ciuceanu spune că organele represive ale regimului comunist au aplicat o metodă parşivă de înăbuşire a oricărei rezistenţe în faţa abuzurilor: racolarea unora dintre deţinuţii politici.

În vremurile pe care le trăim, angoasante pentru mulţi români, încă mai stau alături de noi persoane care au simţit pe propria lor piele ce înseamnă neşansa istorică. Profesorul Radu Ciuceanu, deţinut politic timp de 15 ani şi „mort” din punct de vedere al drepturilor civile încă doi ani, ştie foarte bine ce consecinţe are pasivitatea în faţa răului. Pentru acest motiv – dar şi pentru multe altele – l-am invitat „La masa Adevărului”, într-un demers didactico-jurnalistic „prescris” tinerilor. Experienţa unui om care a trecut prin închisorile de exterminare ale anilor 50 poate fi utilă astăzi, mai ales unei generaţii în adormire. Deşi foştilor deţinuţi politici, atâţia câţi au mai rămas, li se refuză şi acum simbolicele compensaţii materiale pentru suferinţele îndurate în mod abuziv, ei continuă să viseze la „România lor”. Profesorul Ciuceanu este unul dintre ei. Vă propun să vedem ce are de spus, în numele generaţiei sale, pe care statul se face că n-o mai vede, aşteptând, probabil, să se stingă complet.

CARTE DE VIZITĂ

– Radu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928, la Arad.
– A activat în Mişcarea Naţională de Rezistenţă Anticomunistă din Oltenia.
– Deţinut politic între 1948 şi 1963.
– Doctor în istorie din 1998.
– Vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor în legislatura 1990-1992.
– Preşedinte al Comisiei pentru cercetarea abuzurilor a Camerei Deputaţilor (2000-2004).
– Este preşedinte al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului.

„Tineretul este total lipsit de reacţie”

„Adevărul”: Aş vrea să discutăm puţin despre tinereţea dumneavoastră. Ştiu că nu vă face prea multă plăcere, dar gândiţi-vă că o faceţi în scop didactic, pentru nişte generaţii care au nevoie, mai mult ca oricând, de repere.

Radu Ciuceanu: Aş începe prin a face o precizare, precizare care câteodată îmi stă pe buze… Altădată o trec ca element subsidiar şi n-o pomenesc. În general, se confundă rezistenţa armată din munţi cu disidenţa politică. Rezistenţa este un fenomen general care se confundă pe teritoriul ţării noastre cu suferinţa. Ori, credeţi-mă, este ultimul lucru care vreau să-mi fie recunoscut. Fiindcă nimeni dintre noi, din generaţia aceea care „îşi scălda” ochii privind tancurile sovietice cum îi zguduiau casele, nu vrea să-şi amintească.

Atunci aţi intuit ce va urma?

Nu gândeam că vom fi vreodată prizonierii unui sistem pe care îl ştiam odios. Ştiam ce are în spatele său – milioane şi milioane de victime. Ceea ce sunt eu obligat să accentuez cu o tuşă groasă este faptul că am fost combatanţi. Nouă ni s-a spus, după Revoluţie: „Bine, dar după ce v-aţi eliberat, ce-aţi făcut?”. Aşa am fost obligat să mă duc să-mi scot şi eu dosarele, un metru cub, de la CNSAS, şi să arăt.

Aţi văzut cine v-a turnat?

Da, dar sunt lucruri pentru care, vă mărturisesc, am avut o senzaţie de respingere. Ba, de multe ori, am spus: „Nu se poate!” Materialul informativ era, în fine, cumplit…

Aţi putut ierta, domnule profesor?

Nu insist asupra acestui lucru fiindcă îl consider omenesc şi regret pentru cei care erau în apropierea mea şi care considerau că era nevoie ca Securitatea să ştie fiecare pas pe care-l făceam. Nu numai faptul că ştiam sistemul, dar şi experienţa din puşcărie a făcut ca zone întregi din activitatea mea să nu fie cunoscute de către Direcţia Generală de Securitate Bucureşti. Acolo aveam „un bun prieten”, pe tovarăşul colonel Vasile, pe urmă ajuns general, care-mi spunea: „Bă, profesore, dacă te mai prindem o dată, numai puţin de tot că ieşi, o iei după Victor Coconeţ!” Victor Coconeţ, membru marcant al Partidului Naţional Ţărănesc şi camarad de-al meu de puşcărie, Dumnezeu să-l odihnească!, a fost luat de securişti şi aruncat de la etajul 11. El era un exemplu pentru foştii deţinuţi care, eventual, şi-ar fi depăşit condiţia de supravieţuitori, în sensul de beneficiari ai unei clemenţe tovărăşeşti.

Foştii deţinuţi politici erau consideraţi de către regim sub nivelul omului…

Erau, ca să vă spun aşa, după cum naufragiaţii se bucură de un regim de favoare, de un regim de toleranţă, că n-au pierit în fundul oceanului. Aşa eram noi…

Astăzi, din nefericire, noile generaţii pare dezorientate. O fi vina lor sau e un proces firesc, după atâţia ani de comunism?

După mine este un fenomen care s-a înscris în tot ceea ce a urmat zilelor lui decembrie 1989. Tineretul este ca un vas sub presiune şi trebuie să-i dai ceva. Mereu trebuie să ţii cont de el fiindcă are o calitate pe care – o spun cu tristeţe – acum şi-a pierdut-o. Vă mărturisesc că am trăit într-o epocă în care generaţia tânără era, nu ca hârtia de turnesol, era ca un diapazon care imediat intra în rezonanţă. A fost o serie întreagă de lucruri care s-au petrecut în apropierea anului acesta şi în care tineretul a stat ca şi cum ar fi fost o masă amorfă. Adică total lipsiţi de căldură, de spontaneitate, de reacţie.

De reacţie la abuz…

Reacţie la tot ceea ce se numeşte fenomenul popular. De la un cerşetor care este trimis în stradă de către membrii unei bande, de la oamenii care nu-şi fac datoria şi până de această pădure, care a crescut dincolo de orice normă „ecologică”, de miliardari. Păi nu se poate, domnule!

Vă referiţi la „miliardarii de carton”?

Noi, cei care am trăit momentul ’89, şi care am văzut biografiile acestor oameni mărunţi, ştim totul despre ei. Erau oameni care nu aveau capacităţi şi care, peste noapte, s-au îmbogăţit. În fond, ce au luat aceşti oameni? Au luat o dată efortul unor subalterni, al unui corp deja specializat, şi pe urmă au adunat tot ceea ce constituie munca noastră, munca generaţiilor trecute. Nu s-au născut aşa, din nimic, fabricile pe care le-au „moştenit” ei şi pe care le-au distrus şi înstrăinat.

Până la urmă, tot ceea ce s-a construit în vremea comuniştilor s-a făcut cu efortul românilor…

A fost un popor care a construit totul, chiar dacă a fost chinuit, umilit şi pus să muncească. Ştim foarte bine munca pe care o făceau studenţii, de pildă. Unii mureau. Putem spune că, în măsura în care viitorul ne-a fost necunoscut în ’89, în aceeaşi măsură noi aveam cunoştinţe directe, severe, corecte şi profunde asupra celor pe care le-am trăit. Asta este amprenta. Una e ceea ce văd ochii în viitor şi alta e ceea ce îţi imprimă conştiinţa faptului trăit, a istoriei care te-a măcinat în zeci şi zeci de ani.

„Regret pentru cei care erau în apropierea mea şi care considerau că era nevoie ca Securitatea să ştie fiecare pas pe care-l făceam.”

„Îmbogăţiţi-vă! Vacile grase vor dispărea de pe păşunea bogată!”

Radu Ciuceanu afirmă că momentul cel mai înfricoşător pe care l-a trăit în temniţă a fost crucificarea studentului Cornel Niţă

Cum se explică, în viziunea dumneavoastră, faptul că generaţiile de astăzi nu mai reacţionează la abuzuri?

Se poate da o explicaţie… Se pot da chiar mai multe. Au fost şi pierderi de profunzime, de substanţă. Justificările sunt oarecum fireşti. Tineretul de până în ’89 şi cel care a făcut „explozie”, era un tineret comprimat. Avea, pe de-o parte, cunoştinţe despre ceea ce se petrece dincolo de „Cortina de Fier”. Dorea să intre şi, dacă era posibil, chiar să dea buzna într-o lume care-i fusese furată.

Mai degrabă, într-o lume care-i fusese interzisă…

…interzisă, şi spre care barierele regimului nu-l lăsa să treacă. Tineretul de atunci s-a găsit pe altă poziţie, în faţa unei realităţi despre care credea că trebuie să-i aparţină şi pe care trebuia s-o cucerească. Avea varianta de a intra cât se poate de repede într-un circuit economic care să-i permită o libertate de afirmare, chiar şi profesională. Speranţa creştea cu cât mizeria începuse să se instaleze la noi. Ulterior, toate resursele au fost, în mod premeditat, distruse sau acaparate. În paranteză fie spus, n-am să-l uit pe un coleg de-al meu, parlamentar, care ne-a spus într-o şedinţă de grup: „Domnilor, aveţi grijă! Îmbogăţiţi-vă cât se poate mai repede fiindcă vacile grase vor dispărea de pe păşunea bogată!”

Aşa spunea colegul dumneavoastră din Parlament?

Da. S-a râs, dar s-a luat exemplu. S-a râs şi s-a trecut la fapte.

O glumă a devenit o realitate, în decurs de câţiva ani…

Pe de altă parte, nu ştiu ca vreun doctorand să-şi fi luat ca temă pentru lucrarea sa marea naţionalizare din 1944-1948, cu vestitele distrugeri şi crime, şi s-o trateze comparativ cu privatizările care s-au făcut după 1989.

În câte etape aţi împărţi, din 1944 încoace, procesul de distrugere a economiei româneşti?

În trei etape: războiul, cu distrugerea masivă din domeniul petrolier, naţionalizarea şi privatizarea de după 1989. Nimeni până acum nu a cutezat să vorbească deschis despre această ultimă etapă. Mi-aduc aminte că, la prima mea discuţie cu presa în calitate de parlamentar, am vorbit despre asta. Un potop de întrebări s-a revărsat asupra mea şi am spus că maniera în care s-a făcut privatizarea ne va duce la o catastrofă economică. Mi-a fost gura blestemată… Tineretul a văzut, în primii ani după Revoluţie, că aici poţi câştiga 100, 200 de dolari pe lună şi că dincolo se oferă un salariu de minimă decenţă. S-au dus să muncească în străinătate şi mulţi nu s-au mai întors.

„Maniera în care s-a făcut privatizarea ne-a dus la o catastrofă economică.”

„Securitatea s-a infiltrat printre deţinuţii politici”

Suntem pregătiţi, oare, să ne înţelegem şi să ne acceptăm trecutul?

Aici nu este vorba de o împăcare, aici este vorba de o cunoaştere. De altfel, procesele psihologice şi sociologice merg într-o juxtapunere. Nu poţi să te împaci cu un trecut, chiar imund, fără a-l cunoaşte. Criminalul îşi găseşte sau doreşte să-şi găsească, dacă nu repere care să-i justifice crima, măcar un ambient, să se întoarcă în trecutul său şi să spună acea formulă exoneratorie: „Nu aveam ce face, am fost obligat!” Trecutul nostru nu e un trecut care să ne permită o amendare a lui în bloc. Trecutul nostru e un trecut zbuciumat. Suntem a doua ţară, după Polonia, cu un astfel de trecut. Polonia a dat peste 3.000.000 de victime, fără a pune la socoteală asasinarea elitei poloneze la Katyn.

O rană în inima poporului polonez care, iată, nu se cicatrizează nici acum…

N-au fost omorâţi numai ofiţerii, ci floarea intelectualităţii poloneze.

Şi, totuşi, Polonia a renăscut. Noi de ce n-am făcut-o încă?

Răspunsul cel mai facil ar fi că, în ’39, polonezii erau 30 de milioane şi că n-au putut să-i omoare pe toţi. La noi s-au plătit poliţe imediate. Puţini ştiu că, după 23 august 1944, au existat echipe de paraşutişti care erau aruncate în spatele frontului pentru a sabota frontul sovietic. Puţini ştiu că, în rândurile Armatei Române au fost oameni care şi-au găsit sfârşitul fie în luptă, fie prin temniţele grele ale republicii populare. Am avut şi noi putere de reacţie. Pot spune că „Sumanele Negre”, grupurile militarilor de pe Valea Prahovei au avut o rezistenţa directă, făţişă, plină de eroism în faţa bolşevicilor. De asemenea, partidele istorice… Maniu a refuzat să fugă din ţară.

Maniu a ales să moară în ţară…

Ştia ce-l aşteaptă!

Aşadar, au avut şi românii momentele lor de demnitate. Acum se încearcă negarea lor…

Eu am fost liberal din tată în fiu şi liberalii au avut o cotă… Sigur, aceasta nu se poate compara cu ce a însemnat Partidul Naţional Ţărănesc. Nu se discută! Oamenii aceia ştiau… Maniu era în legătură directă cu rezistenţa din munţi, din Bărăgan.

Prin urmare, avem o generaţie distrusă de ruşi în Polonia şi o generaţie schingiuită de bolşevici în România.

Putem spune că şi aici au distrus-o. Gândiţi-vă la cei 50 de generali care au pierit numai la Aiud!

În afară de preoţi, de intelectualii români…

Dincolo de preoţi, de învăţători! Am zeci de exemple cu preoţi împuşcaţi şi cu învăţători aruncaţi în piaţa satului. Au fost lucruri înspăimântătoare… Ei bine, aici puteţi să-mi faceţi reproş de ce noi, foştii deţinuţi politici, nu am reuşit să scoatem o cronică de evidenţă a acestora. Răspunsul imediat este că am fost dintru început infiltraţi…

Adică, Securitatea a infiltrat oameni printre foştii deţinuţi?

Da, mi-au trebuit şi mie ani mulţi să aflu asta. O serie întreagă de oameni cu care am pornit şi despre care credeam că au piepturile brăzdate de suferinţe, s-au dovedit a fi oameni ai Securităţii.

Teama lor în ce consta, de fapt? În creabilitatea altora?

Aveam în spatele nostru autoritatea unei rezistenţe cu arma în mână sau cu cuvântul scris, care de multe ori taie mai adânc decât sabia şi penetrează mai mult decât glontele. Pe toate căile posibile s-a încercat compromiterea noastră. Au intrat în conducere oameni care trebuiau să-şi completeze studiile universitare, poate chiar şi pe cele de liceu. Au intrat oameni care şi-au umflat precum broscoii, unii văzul, alţii pieptul, afirmând nişte enormităţi.

„Pe toate căile posibile s-a încercat compromiterea noastră.”

„Banii nu pot răscumpăra suferinţa”

La comemorarea paraşutiştilor din mişcarea de rezistenţă anticomunistă (1949-1954) Foto: Agerpres

Câţi foşti deţinuţi politici erau în 1990?

Aveam peste 100.000, în 1990.

Acum câţi au mai rămas?

Acum au mai rămas vreo două mii…

Din câte ştiu, statul român trebuie să le plătească despăgubiri băneşti, conform legii…

Domnule, Dumnezeu i-a dat omului doi ochi. Şi permiteţi-mi să fac o comparaţie în cazul de faţă: noi, foştii deţinuţi politici, cu un ochi plângem, iar cu altul râdem. În fond, plângem cu amândoi ochii fiindcă râsul acesta este un râs sub paravan.

O descărcare nervoasă, mai bine zis…

Exact! Cum a fost posibil să se dea o asemenea lege şi de către cine!? Practic, foştii deţinuţi n-au primit niciun leu şi se face tot posibilul ca ei să nu mai primească nimic. Probabil, autorităţile aşteaptă să moară şi aceia care au mai rămas…

Domnule profesor, dumneavoastră aţi câştigat o sumă impresionantă în instanţă – 600.000 de euro – drept despăgubiri pentru anii de temniţă. Aţi văzut vreun euro din această sumă?

Nu. Problema este directă şi oarecum jenantă. Nu. Când am făcut acest lucru (n.r. de a solicita despăgubiri în instanţă) m-am gândit la ceea ce am eu în plan. Am publicat o carte despre suferinţele studenţilor, despre suferinţele generaţiei mele. Au fost 1.000 de studenţi masacraţi… Deci nu se poate vorbi despre alt gen de interes. În materie de suferinţă nu se poate vorbi despre despăgubiri – „Eu am suferit, iată tonajul suferinţei mele şi acesta valorează atât.”

E o aberaţie să cuantifici în bani suferinţa.

O singură zi – cum am spus eu completului, la Curtea de Apel – o singură zi, domnilor judecători, dacă v-aş lua şi v-aş duce la 11 metri în Jilava şi v-aş supune numai unei mici neplăceri, să fie pomeniţi părinţii dumneavoastră într-un potop de înjurături, şi să mai încasaţi şi ceva pe spate, şi aţi spune că 100.000 sau 106.000 de euro sau mai ştiu eu cât, nu înseamnă absolut nimic.

Ce v-aţi gândit să faceţi cu banii câştigaţi în instanţă?

În ceea ce mă priveşte, m-am gândit la două lucruri. Unul o să vi să pară personal… şi aşa şi este. E legat de amintirea mamei mele care are un dosar de Securitate de o palmă şi care a luptat împotriva comuniştilor. Ea are un mormânt, spre ruşinea mea, care ar merita să aibă o placă de marmură acolo… Mai am şi mormântul unei mătuşe, fostă membră de partid, dar în acelaşi timp cea care ne adăpostea armamentul şi muniţia în Strada Caragea Vodă nr. 15-19. După 1989 au venit la mine toţi chiriaşii şi toţi proprietarii să mă întrebe: „Cum, domnule, stăteaţi cu grenadele în beci?! Şi de ce nu ne-aţi spus şi nouă?” Le-am răspus: „Cred că primul drum pe care l-aţi fi făcut era către Securitate!” În fine…

„În materie de suferinţă nu se poate vorbi despre despăgubiri – „Eu am suferit, iată tonajul suferinţei mele şi acesta valorează atât.”

„Vreau să contribui la ridicarea Panteonului României”

În 2009, la o discuţie cu Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu Foto: Agerpres

Domnule profesor, 600.000 de euro, atât cât a stabilit instanţa că vi se cuvine pentru anii de temniţă comunistă, nu pot fi cheltuiţi doar pe monumente funerare…

Aceşti bani atribuiţi de instanţă trebuiau să se adune în colecta unui fond pentru ridicarea Panteonului României. Acum un an şi jumătate mi-a trecut prin minte această idee, a unui Panteon al personalităţilor ţării şi al celor care au luptat pentru identitate naţională şi culturală. Au fost câţiva academicieni, printre care îl pomenesc, în primul rând, pe academicianul şi fostul senator Păun Ion Otiman, care au susţinut proiectul. Numai şase ţări nu au această instituţie.

Aşadar, voiaţi să donaţi o parte din bani Panteonului României…

Vă mărturisesc că sunt puţin decepţionat de modul în care merge acest proiect. Să dea Dumnezeu să-mi refac moralul! Am avut o discuţie – o adunare, în Aula Academiei Române – unde i-am invitat pe toţi cei care ar avea posibilităţi materiale să contribuie la ridicarea Panteonului. Încă aştept ca domniile lor să contribuie financiar. Şi dacă legea aceasta referitoare la plata despăgubirilor pentru foştii deţinuţi politici va căpăta o altă formulare, după proiectul Senatului, atunci pot spune că vom pune temelia unei instituţii care de mult timp trebuia ridicată.

Câte personalităţi va cuprinde Panteonul României?

Deocamdată am localizat 150 de mari personalităţi, din toate zonele spiritualităţii noastre. Spre exemplu, vom avea o piatră pentru Nicolae Titulescu, dar n-o să-i aducem osemintele acolo. Mihai Eminescu, bineînţeles, va fi sub cupolă, va fi geniul plenar al Panteonului, dar osemintele lui vor rămâne sub „teiul sfânt”, acolo unde este înmormântat.

Adică nu se pune problema exhumării lor…

Nici vorbă! Dar, dacă vom putea, pe Nicolae Paulescu îl vom aduce în Panteon. Este un proiect magnific, este nemaipomenit, dar ne zbatem să-şi găsească „diapazonul”.

Alţii poate că ar fi făcut altceva cu atâţia bani, domnule profesor…

N-am făcut niciun efort pentru a gândi după cum v-am spus. Tatăl meu este cel care a clădit muzeul de istorie în Craiova, cu banii lui. A vândut şi o casă pentru a face asta, în 1915. Deci nu fac niciun efort pentru că am exemplul la îndemână…

„Acum un an şi jumătate mi-a trecut prin minte această idee, a unui Panteon al personalităţilor ţării şi al celor care au luptat pentru identitate naţională şi culturală.”

„Puteai foarte uşor să ajungi la groapa comună”

Aţi absolvit un liceu de tradiţie în Craiova…

Am terminat vestitul Colegiu „Carol I” din Craiova. Această instituţie a fost transformată din liceu în colegiu, în anul 1933. Este o instituţie de vază, care a dat zeci şi zeci de personalităţi culturii române.

Adică o bună parte din intelectualitatea interbelică…

Cel puţin după socoteala mea, cam unul din patru este zăcământul nobil ieşit din galeria absolvenţilor Colegiului „Carol I”. Iată, făceam o comparaţie între ceea ce se întâmplă acum cu tineretul şi ceea ce se întâmpla cu generaţia din care proveniţi.

Aţi suferit coşmarul reeducării…

În principiu, întreaga temniţă a reprezentat un coşmar pentru omul neobişnuit cu suferinţa. Pentru cel care avea în spatele său adunaţi vreo doi-trei ani de închisoare politică, lucrurile mergeau către un fel de obişnuinţă. Cel care avea în spatele său adunaţi cinci ani de temniţă comunistă, cu experienţa sa, avea dreptul să se urce pe prici (n.r. pat rudimentar de scânduri). Asta era suprema „decoraţie” pe care o căpătau cei care aveau cinci ani de temniţă comunistă.

Adică erau respectaţi pentru experienţa acumulată…

Domnule, aveam ce vorbi cu ei, cum s-ar spune. Eu, când am intrat în închisoare, aveam dascăli care erau acolo de şapte-opt-nouă ani. Toate se acumulau…

Vă învăţau cum să supravieţuiţi?

Când mă loveam de un om care avea 14 ani de temniţă, evident că îi arătam toată stima… Câţi n-au murit fiindcă nu ştiau lucruri elementare?! La 10-15 zile de izolare, cu mâncare din două în două zile şi cu bătăile lor, puteai foarte uşor să treci „în pătură”, adică să ajungi la groapa comună. Dar cel mai terifiant moment al meu a fost atunci când Ţurcanu l-a crucificat pe studentul Cornel Niţă, în februarie 1950.

Eugen Ţurcanu, torţionarul…

Ţurcanu, care a fost ales de comunişti să-i extermine pe deţinuţii incomozi şi care, la rândul lui, şi-a făcut un „stat major” criminal, conducând „experimentul Piteşti”. Al doilea moment care m-a cutremurat, dar din alt motiv, a fost punerea în lanţuri a lui Ţurcanu pentru crimele comise. De altfel, a fost şi executat, zice-se la presiunile Occidentului. În 1951 a fost judecat, alături de acoliţii lui. Ştiu din sursă sigură – de la cineva din vestita „Cameră 99″, „Camera-abator” de la Gherla – că Ţurcanu storsese informaţii, în cadrul interogatoriilor sale criminale, despre comuniştii amestecaţi în diverse „afaceri”… Probabil din această cauză l-au şi împuşcat.

Sunt lucruri care, din nefericire, nu prea mai sunt cunoscute astăzi, domnule profesor. E trist şi faptul că, iată, se fac şi astăzi „afaceri grele”, la nivel înalt…

Nu este reacţie din partea noastră…

Nu există reacţie din partea societăţii civile.

Exact! Asta e problema cumplită. Asta mă oripilează pe mine. Spre exemplu, „afacerea Romtelecom” ştiu precis cu s-a desfăşurat.

Când eraţi preşedinte al Comisiei pentru cercetarea abuzurilor a Camerei Deputaţilor v-aţi ocupat de „afacerea Romtelecom” şi de falimentarea Băncii Internaţionale a Religiilor…

Şi nu numai! Am patru bănci care mi-au mâncat ochii! Băncile româneşti au fost puse la mezat. Dar am început cu Romtelecomul.

Până şi comuniştii mai pedepseau marile „afaceri” din bani publici…

Am avut şi noi, înainte de comunişti, o „afacere” mare, dar cu oameni mari – „afacerea Skoda”. Generalul de artilerie Sică Popescu (n.r. Dumitru Ştefan Popescu) şi-a zburat creierii pentru asta.

În ce an?

În 1933. Când a explodat „afacerea Skoda”, s-au pricopsit câţiva. Printre victime a fost şi acest general Sică Popescu, dar ulterior s-a aflat că nu luase nici măcar un leu. În testamentul său spune că s-a sinucis „pentru onoarea Armatei Române”. Cum să fi lăsat pătată imaginea Armatei Române, care era coloana vertebrală a demnităţii statului?! Astfel de oameni erau în perioada interbelică… (n.r. generalul de divizie Dumitru Ştefan Popescu a iniţiat amplul program de modernizare a artileriei – achiziţionarea a 24 baterii tunuri de câmp calibru 75 mm, 62 baterii obuziere de câmp calibru 100 mm, 25 baterii obuziere grele calibru 150 mm de la uzinele „Skoda” – Cehoslovacia şi a unor tunuri grele calibru 105 mm de la uzinele „Schneider Creuzot” – Franţa)

„La 10-15 zile de izolare, cu mâncare din două în două zile şi cu bătăile lor, puteai foarte uşor să treci „în pătură”, adică să ajungi la groapa comună.”

Fragment din precedentul dialog „La masa Adevărului” (februarie 2010)

„Împăcarea cu trecutul, tentaţia diavolului”

George Rădulescu: Câţi ani de închisoare aţi executat, domnule profesor?

Radu Ciuceanu: 15 ani şi doi de moarte civilă. Trebuia să mă duc periodic la un colonel gras de la Circa 1 Miliţie, care mă întreba: „N-ai crăpat, bă?!” Am un act din care reiese că ei m-au ţinut fără domiciliu, deci fără drept de muncă, timp de doi ani. A fost cumplit până la 15 septembrie 1965. Atunci am intrat în lumea celor care trăiau, a vieţuitoarelor.

V-a propus vreodată Securitatea să semnaţi un angajament?

Nu, n-au îndrăznit!

Îi putem judeca pe cei care au stat în temniţă şi, în cele din urmă, au semnat angajamente de colaborare cu Securitatea?

Nu, nu funcţionează nicio scuză când ai semnat angajamentul! Colaborarea cu Securitatea poate fi înţeleasă doar dacă nu a fost îndreptată împotriva foştilor camarazi, a colegilor de suferinţă ş.a.m.d. Eu am pretins întotdeauna două lucruri oamenilor cu care am fost: să nu facă rău celorlalţi, indiferent sub ce formă şi să nu semneze actul de deces al suferinţei lor – reabilitarea. Soţia mea era chemată la Direcţia Cadre să o convingă să semnez reabilitarea. Îi spuneau că are un viitor copilul nostru şi că e păcat să i-l îngropăm. „Atât cerem de la dânsul – să semneze acolo că regretă!”, îi spuneau soţiei mele. Păi cum, adică eu să regret 17 ani de închisoare politică?! Idiot să fi fost şi nu făceam asta!

Era vorba să vă recunoaşteţi „vinovăţia”…

„Ce-ţi cerem, bă profesore?! Să dai o semnătură acolo!”, îmi ziceau. Le spuneam că eu sunt o combinaţie perfidă între olteni şi ardeleni. Ardeleanul: „Eh, ce-o fi, o fi! Semnez!” În schimb, olteanul e mai pragmatic: „Ce câştig dacă semnez?” S-au crispat băieţii ăia: „Cum vine asta cu câştigul?” Păi eu să le dau 17 ani de suferinţă şi ei să-mi dea posibilitatea să-mi iau doctoratul?! „Prefer să mor pe limba mea şi cred că şi dumneavoastră aţi face la fel dacă aţi fi în locul meu!”, le-am întors-o. „Cum adică, mă, să fim în locul tău, mă, banditule?!”, au sărit ei. „Până acum m-aţi luat cu profesore şi acum mă luaţi cu banditule?”, i-am întrebat. Mă amuzam şi eu pe seama lor… Mi-au spus că nu pot uita ce aveam la dosar.

Suntem pregătiţi să ne împăcăm cu trecutul?

Împăcarea cu trecutul este o tentaţie a diavolului. Nu poţi uita trecutul şi pentru că nu poţi să-l uiţi, nu poţi să te împaci cu el. Nu se poate! Sunt două pericole: să te autoîngropi, anulându-ţi „slujba” şi „parastasele” şi, al doilea, să ai impresia că poţi să smulgi oricând paginile unui război mondial în care au murit 800.000 de oameni pentru România cea Mare.

(articol preluat: http://www.adevarul.ro/la_masa_adevarului/Radu_Ciuceanu-presedintele_Institutului_National_pentru_Studiul_Totalitarismului-_-Securitatea_s-a_infiltrat_printre_detinutii_politici_0_496150914.html)

cum sa umflii aerul cu…baloane colorate…

Iunie 30, 2011

Cum sa fie USL incredibil de credibila (Opinii)

Foto: Evenimentul Zilei

Statuete Fildes
4500 EUR
Imaturi. Superficiali. Fara experienta. Neseriosi. Etichete lipite de Traian Basescu liderilor USL, Crin Antonescu si Victor Ponta. Asta pe langa criticile venite din multe parti pentru programele lor de guvernare pe diferite domenii.

Din fericire pentru USL si liderii sai, exista o modalitate incredibil de usoara de a le contra. De a-i da peste nas lui Traian Basescu. Care e asta? Ei bine, e vorba de ceva concret. Nu de un anumit lucru din programele sale, ci de ce ar trebui sa faca liderii USL. Adica sa fie concreti.

Spre exemplu, atunci cand critica politizarea. Spui ca administratia e politizata si ar trebui facuta depolitizarea? Foarte bine, atunci spune ceva clar. Adica, „daca venim la guvernare, depolitizam toate functiile pana la nivel de director”.

Alt exemplu? Critici acordarea de bani la primarii, pentru criterii politice? Ai antidotul perfect. Spune ca, in maxim trei luni de cand ajungi la guvernare, dai o noua lege, prin care stabilesti clar criteriile pe care se acorda fondurile. Criterii de marime, populatie si viabilitatea lucrarii. Fara sa se tina seama de culoarea politica a edilului. Si exemplele pot continua. E foarte, foarte simplu.

Cu alte cuvinte, USL trebuie doar sa spuna asta. Ce va face, dar mai ales CUM o va face. Clar, precis. Nu doar sa spuna „jos Basescu, jos Boc”. Sau „hotii si incompetentii”. Generalitati. Pentru ca, asa, vom sti exact ce vom vota. Sau nu.

USL enunta ce, dar nu si cum

Programele USL, pe care vrea sa le aplice daca ajunge la guvernare in 2012, sunt foarte frumoase. Ca si enunturi. Problema e ca, de multe ori, nu merg mai departe de atat.

Sa ne uitam la programul economic. Promit o colectare a veniturilor la buget de 38%. Enorm, daca tinem cont ca niciun guvern postdecembrist nu a reusit sa se apropie cu mai mult de 6% de aceasta cifra. Economistii, chiar si cei apropiati USL, cad de acord ca e practic imposibil. Iar in aceeasi categorie intra si masurile de crestere a ajutoarelor sociale, in paralel cu scaderea taxelor.

Pe Agricultura, la fel. O treime din program nu e program, e critica la PDL. Celelalte doua, insiruiri de ce vor face.

Din toate aceste lucruri lipseste ceva. Cum o vor face. Cum le vor realiza. Nu ce promit, ci CUM fac e important. De asta USL trebuie sa fie concreta. Poate? Cam greu. Ambiguitatea pe care o manifesta acum in propuneri nu e intamplatoare.

Explicatiile sunt mai multe. In primul rand, cand esti ambiguu, e mai usor sa atragi electoratul. Si sa te feresti de critici. Poti sa mergi in orice directie vrei tu, poti sa spui ca e interpretabil, poti sa fii cat de populist vrei tu. Poti face o campanie electorala excelenta, ca doar nu avem atatia alegatori care sa disece si sa vada ca sunt propuneri generaliste.

Apoi, mai e un al doilea motiv. Poate cel mai important. Cei din conducerea USL stiu un lucru foarte clar. Sursa puterii lor e teritoriul. Organizatiile. Baronii pe care-i blameaza toata lumea. Afaceristii care se invart in jurul lor. Si primarii. Ei aduc voturi. Lor trebuie sa le dai doua lucruri. Functii pentru oamenii lor si bani. Bani cand au nevoie, indiferent daca ii merita sau nu.

Or…daca faci o lege a repartizarii banilor catre teritoriu care sa dea banii pe merit, e clar ca o parte din primarii tai au de pierdut. Cel mai bine sa ramana asa. Nereglementat clar, ca sa poti sa dai cui vrei banii. Asta intelege si PDL, asta intelege si USL. Din nou, e greu sa le tai banii oamenilor de care depinzi.

La fel si cu depolitizarea. Vrei depolitizare? Propune, foarte clar, o lege prin care cea mai mare parte a functiilor din stat se ocupa prin concurs. Dar nu orice concurs, nu orice competitie usor de mascat, asa cum e acum pentru atatea si atatea functii. Nu. Cu criterii mai clare si cu supraveghere mai dura decat la BAC-ul lui Funeriu.

Mai vrem altele? Critici firmele de casa ale PDL ca iau toate licitiatiile? Foarte bine. Atunci propune tu o lege cristal. O lege corecta a achizitiilor publice. O lege ca-n Vest. E simplu ca buna ziua. Nu? Da, dar atunci nu doar firmele PDL vor avea de pierdut. Vor avea de pierdut firmele USL, daca ajunge la putere. Si firmele USL din judetele pe care le conduce.

Mai bun decat PDL?

Vrea USL sa fie altfel decat PDL. Vrea sa fie mai bun? Atunci sa vina cu lucrurile astea. Sa vina cu lucruri concrete si curate, pe toate domeniile. Sa fie inversul a ceea ce critica. Sa propuna reguli, nu doar sa spuna „noi nu vom fura”. Pentru ca vor fura, asa cum fac toate partidele atunci cand se poate.

E in stare USL sa faca toate lucrurile astea? Sa le taie macaroana baronilor? Sa faca niste masuri corecte, mai ales cand vine vorba de banii publici? Pana acum, n-a aratat. A dat doar vorbe goale. Nu s-a angajat la curatenie.

A, face toate astea? Vrea sa fie concreta si sa faca o Romanie mai curata? Cu asta si cu o curatire a limbajului de mocirla al liderilor sai, se poate asigura de cel putin un vot in plus. Si de castigarea alegerilor, fara discutie. Zdrobitor.

Daca nu, inseamna ca USL e ca o minge prea umflata. Superficiala si goala. Pentru ca USL s-a construit pe un singur lucru. Pe antagonismul fata de Traian Basescu. Pe valul de nemultumire creat de masurile extrem de dure pe care le-a propus, anuntat, sustinut seful statului si le-a implementat Guvernul. Doar pe asta.

Ceea ce inseamna ca are toate sansele sa scada, pe masura ce se apropie alegerile. Si sa rateze marele lor obiectiv – peste 50% din mandatele parlamentare, care le-ar da dreptul sa dea premierul.

(articol preluat: http://www.ziare.com/uniunea-social-liberala/pdl/cum-sa-fie-usl-incredibil-de-credibila-1104558)

PS: e drept ca daca spun acum toate secretele despre ce si cum vor face…o sa fie furati de portocalii..dar oare de 20 si un pic de ani cate figuri noi s-au perindat pe scena politica?

la vremuri noi, tot cei vechi sunt mai buni si noi…sau cu alte cuvinte: sa-i dezbracam pe cei goi…

cazacioc tangou…

Iunie 30, 2011

Declaratia lui Basescu infurie Rusia – vezi ce spune Opozitia

Reprezentantii Opozitiei s-au aratat de parere ca reactia dura a Rusiei, care a spus prin intermediul MAE ca declaratiile presedintelui Traian Basescu despre participarea Romaniei la razboiul impotriva URSS reprezinta o „bravada nerusinata”, e provocata de o gafa monumentala a sefului statului de la Bucuresti.

Presedintele Comisiei de Politica Externa a Senatului Romaniei, senatorul PSD Titus Corlatean, a declarat pentru Ziare.com ca scandalul a fost provocat de Traian Basescu in mod intentionat.

„Asistam la un nou episod dintr-un sir interminabil de scandaluri legate de activitatea lui Traian Basescu ca sef al statului. E un nou episod care nu ne ajuta cu absolut nimic pe noi, romanii. Daca am avea curiozitatea sa ne uitam la ce se intampla in alte tari europene, exista un efort general foarte serios al statelor, al celor care conduc de a iesi din criza, de a realiza progres. Lucrurile astea nu se intampla in Romania si nu traim decat intr-un permanent scandal generat de seful statului(…) E aceeasi stratagema pe care o cunoastem de ani de zile. Acest om nu e capabil sa produca nimic pozitiv pentru Romania, produce exclusiv scandal si noi discutam pe marginea scandalului provocat.

Am ajuns la un episod fara precedent, ca un sef de stat sa fie criticat de Ministerul de Externe al unui stat, nu conteaza al carui stat (..)Genul asta de atitudine a sefului statului roman spune un lucru foarte clar – nu avem o conducere a statului care sa ofere viziune si sa ofere solutii la ceea ce asteapta societatea romaneasca in clipa de fata”, a spus Corlatean pentru Ziare.com.

Senatorul social democrat a acuzat si lipsa de reactie a MAE de la Bucuresti, dar o pune tot pe seama lui Basescu, aratandu-se de parere ca aceste scandaluri vor inceta doar cand se va schimba actuala putere.

„Trec peste faptul ca MAE tace ca de obicei si nu are niciun fel de reactie, dar ar fi fost foarte dificil sa aiba, caci tot acest scandal provocat permanent de Traian Basescu nu-si poate gasi decat o solutie pe cale democratica, intorcandu-ne la popor (…) Cu ce ajuta cetatenii romani intr-o perioada de criza, in care toate statele cauta solutii, ca Traian Basescu sa ne tina in fiecare zi intr-un nou scandal cu declaratii scandaloase la adresa regelui Mihai, la adresa trecutului istoric al tarii. Ce face Traian Basescu pentru prezent?”.

Gafa monumentala

Fostul ministru de Externe Teodor Melescanu de la PNL a declarat ca Traian Basescu a facut o gafa monumentala fata de Rusia, care are o sensibilitate fata de acest subiect.

„Declaratia presedintelui e o gafa monumentala. Facuta la un colt de masa, cu doi ziaristi, sa spuna „da, as fi facut si eu”, deci fara sa fie pus intr-un anumit context. Poti face si lucruri din astea, sa exprimi un punct de vedere, dar nu asa, fara nuantari, fara nicio punere in context, pentru ca ai reactii.

E o problema la care rusii sunt extrem de sensibili, desi, ma rog, n-au ei dreptate chiar in totalitate, pentru ca intrarea Romaniei in razboi s-a datorat aliantei lor cu Germania nazista si Pactului Ribbentrop-Molotov. Deci nu e chiar asa. Declaratia foarte dura se poate explica si prin faptul ca e o problema sensibila si nu e prima oara cand Traian Basescu face asemenea declaratii. Astea se aduna”, a spus Melescanu pentru Ziare.com

In opinia sa, Rusia e forte suparata, din moment ce a recurs la aceasta masura, de a posta un mesaj pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe de la Moscova.

„E un fapt fara precedent, daca nu puteau sa faca un scandal diplomatic, puteau sa-l cheme pe ambasador sa dea explicatii”, a mai spus senatorul PSD.

O reactie corecta

Copresedintele USL, Victor Ponta, sustine ca reactia Rusiei la declaratia presedintelui Traian Basescu, potrivit careia in 1941 si el ar fi ordonat trupelor romane sa treaca Prutul pentru a ataca URSS, „reprezinta un semnal corect fata de un gest incorect”.

„Reactia SUA si a Rusiei reprezinta un semnal corect pentru un gest incorect”, a declarat liderul social democrat.

Victor Ponta a reiterat ca un sef al statului, in 2011, ar trebui sa fie mult mai responsabil.

„Cred ca presedintele Basescu a gresit fundamental atat prin faptul ca a lasat de inteles ca s-ar fi comportat ca un aliat al Germaniei naziste, cat si prin modul in care s-a exprimat si a interpretat evenimentele istorice. De asemenea, ar trebui sa cunoasca mai bine istoria propriei tari si sa-si tina sentimentele pentru sine, nu sa le faca publice. Cred ca Traian Basescu a gresit fundamental prin modul in care a interpretat actiunile istoriei. Nu esti presedinte al tarii ca sa spui exact pe cine iubesti sau urasti”, a mai spus liderul social democrat.

(articol preluat: http://www.ziare.com/basescu/presedinte/declaratia-lui-basescu-infurie-rusia-vezi-ce-spune-opozitia-1104625)

Declaratiile lui Basescu infurie Rusia – vezi reactia oficiala a Moscovei

Presedintele Traian Basescu i-a suparat pe rusi. Declaratia sefului statului potrivit careia in 1941 si el ar fi ordonat trupelor romane sa treaca Prutul pentru a ataca URSS a starnit un val de nemultumiri in Rusia.

Intr-un mesaj postat pe site-ul Ministerului rus de Externe, purtatorul de cuvant al institutiei, Alexander Lukashevici, afirma ca „o asemenea bravada nerusinata profaneaza memoria milioanelor de victime ale fascismului”.

Lukashevici mai spune ca este si mai trist faptul ca aceasta declaratie a fost facuta chiar in ziua in care se implineau 70 de ani de la Razboiul pentru Apararea Patriei.

Curios este insa faptul ca reactia Rusiei vine la aproape o saptamana dupa ce Traian Basescu a facut aceste declaratii, la B1 TV.

Basescu: Abdicarea Regelui Mihai, un act de tradare nationala! (Video)

„Rusia este iritata de recentele declaratii ale presedintelui roman Traian Basescu cu privire la evenimentele din 1941. Presedintele a spus ca, daca era in locul maresalului Ion Antonescu in 1941, ar fi trimis, de asemenea, trupe pentru a participa la agresiunea Germaniei naziste impotriva Uniunii Sovietice.

Este si mai trist ca o astfel de declaratie a fost facuta in ziua in care se implineau 70 de ani de la Razboiul pentru Apararea Patriei, in urma caruia si-au pierdut viata 27 de milioane de persoane. Declaratia nu poate fi justificata nici prin actualele circumstante politice si nici pusa pe seama intrebarilor provocatoare ale jurnalistilor”, a afirmat purtatorul de cuvant al Ministerului rus de Externe, Alexander Lukashevici, intr-un mesaj postat pe site-ul Ministerului rus de Externe.

Lukashevici mai spune ca o asemenea declaratie jigneste memoria milioanelor de victime ale fascismului.

„Este evident ca o asemenea bravada nerusinata, care justifica agresiunea fascista si jigneste memoria milioanelor de victime ale fascismului, este inacceptabila si trebuie sa primeasca o apreciere adecvata din partea Europei civilizate”, sustine purtatorul de cuvant al Ministerului rus de Externe.

Reactiile politice din Romania

Contactati de Ziare.com, reprezentati MAE au spus ca nu comenteaza deocamdata reactiile Rusiei la declaratiile presedintelui Traian Basescu.

Fostul ministru de Externe, Teodor Melescanu de la PNL, a declarat ca Traian Basescu a facut o gafa monumentala fata de Rusia, care are o sensibilitate fata de acest subiect.

„Declaratia presedintelui e o gafa monumentala. Facuta la un colt de masa, cu doi ziaristi, sa spuna ‘da, as fi facut si eu’, deci fara sa fie pus intr-un anumit context. Poti face si lucruri din astea, sa exprimi un punct de vedere, dar nu asa, fara nuantari, fara nicio punere in context, pentru ca ai reactii”, a spus Melescanu, pentru Ziare.com.

Presedintele Comisiei de Politica Externa a Senatului Romaniei, Titus Corlatean, a declarat ca scandalul a fost provocat de Traian Basescu in mod intentionat.

„Asistam la un nou episod dintr-un sir interminabil de scandaluri legate de activitatea lui Traian Basescu ca sef al statului. E un nou episod care nu ne ajuta cu absolut nimic pe noi, romanii. (…) Traim decat intr-un permanent scandal generat de seful statului”, a spus si Corlatean, pentru Ziare.com.

Ponta: Reactia Rusiei fata de declaratia lui Basescu este corecta

Si presedintele PSD Victor Ponta a dat dreptate Rusiei: „Reactia SUA si a Rusiei reprezinta un semnal corect pentru un gest incorect. (…) Cred ca Traian Basescu a gresit fundamental prin modul in care a interpretat actiunile istoriei. Nu esti presedinte al tarii ca sa spui exact pe cine iubesti sau urasti”, a declarat Ponta, intr-o conferinta de presa.

Saptamana trecuta, Traian Basescu a fost intrebat de ziaristul Ion Cristoiu, in cadrul unei emisiuni televizate, daca ar fi ordonat trupelor romanesti sa treaca Prutul si sa intre pe teritoriul sovietic, asa cum a facut-o maresalul Ion Antonescu. Seful statului a raspuns: „Da. Pentru ca aveam un aliat si aveam de recuperat un teritoriu. Daca aveam conditiile de atunci, probabil ca as fi facut-o.”

(articol preluat: http://www.ziare.com/basescu/presedinte/declaratiile-lui-basescu-infurie-rusia-vezi-reactia-oficiala-a-moscovei-1104589)

MAE, despre mesajul Rusiei: Limbaj complet nepotrivit

Jante+ANVELOPE NOI VW ORIGINALE 225/17
380 EUR
Ministerul Afacerilor Externe se arata surprins de declaratia exprimata in numele MAE al Federatiei Ruse, care se refera la afirmatia lui Traian Basescu potrivit careia in 1941 si el ar fi ordonat trupelor romane sa treaca Prutul pentru a ataca URSS, si considera „complet nepotrivit limbajul folosit”.

„Ministerul Afacerilor Externe roman considera complet nepotrivit limbajul folosit in declaratia oficialului rus pe acest subiect si dezavueaza utilizarea unor comentarii privind evenimente tragice, atat pentru poporul roman, cat si pentru cel rus, de acum 70 de ani, dandu-le o semnificatie in actualitatea politica. Consideram regretabila si lipsita de temei lansarea unei asemenea reactii publice cu o violenta de limbaj inacceptabila, fara o informare completa si o minima interactiune prealabila in plan diplomatic”, se arata intr-un comunicat remis joi Ziare.com.

MAE al Romaniei anunta ca are deplina deschidere pentru a dialoga cu MAE al Federatiei Ruse, pentru eliminarea oricaror confuzii si denaturari ale informatiilor ce au stat la baza reactiei oficialului rus.

„In acelasi timp, Ministerul Afacerilor Externe considera ca acest episod nu trebuie sa conduca la afectarea dialogului firesc, purtat in termeni de civilitate, care este normal sa defineasca relatiile bilaterale si isi exprima disponibilitatea pentru dialog cu Ministerul Afacerilor Externe al Federatiei Ruse pe orice tema de interes bilateral”, se mai arata in comunicat.

Declaratiile lui Basescu infurie Rusia – vezi reactia oficiala a Moscovei

Presedintele Traian Basescu i-a suparat pe rusi. Declaratia sefului statului potrivit careia in 1941 si el ar fi ordonat trupelor romane sa treaca Prutul pentru a ataca URSS a starnit un val de nemultumiri in Rusia.

Intr-un mesaj postat pe site-ul Ministerului rus de Externe, purtatorul de cuvant al institutiei, Alexander Lukashevici, afirma ca „o asemenea bravada nerusinata profaneaza memoria milioanelor de victime ale fascismului”.

Lukashevici mai spune ca este si mai trist faptul ca aceasta declaratie a fost facuta chiar in ziua in care se implineau 70 de ani de la Razboiul pentru Apararea Patriei.

„Rusia este iritata de recentele declaratii ale presedintelui roman Traian Basescu cu privire la evenimentele din 1941. Presedintele a spus ca, daca era in locul maresalului Ion Antonescu in 1941, ar fi trimis, de asemenea, trupe pentru a participa la agresiunea Germaniei naziste impotriva Uniunii Sovietice.

Este si mai trist ca o astfel de declaratie a fost facuta in ziua in care se implineau 70 de ani de la Razboiul pentru Apararea Patriei, in urma caruia si-au pierdut viata 27 de milioane de persoane. Declaratia nu poate fi justificata nici prin actualele circumstante politice si nici pusa pe seama intrebarilor provocatoare ale jurnalistilor”, a afirmat purtatorul de cuvant al Ministerului rus de Externe, Alexander Lukashevici, intr-un mesaj postat pe site-ul Ministerului rus de Externe.

(articol preluat: http://www.ziare.com/basescu/presedinte/mae-despre-mesajul-rusiei-limbaj-complet-nepotrivit-1104628)

PS: acesta sa fie adevaratul motiv? e pregatita Romania sa se ia la tranta cu ursul siberian? ca sa mai vedem daca tezaurul mai e viu au ba…