istoria povestita


Adevarata istorie a lui Hamlet
Autor: Magda Cristina Ursache 02 Feb 2013 – 00:29
Statistic vorbind, este cea mai ecranizata “bucata literara” din istoria omenirii, dupa… “Cenusareasa”. Una dintre replicile sale este cea mai rostita de “vulg” din toata istoria teatrului – chiar daca, dintre aceia care o “replica”, multi nu au vazut niciodata piesa si, probabil, nici nu cunosc provenienta cuvintelor pe care le folosesc. “A fi sau a nu fi? – aceasta-i întrebarea…” s-a rostit, vreme de patru secole si un deceniu, în toate cheile, ca si cum încarcatura shakespeariana initiala nu ar fi fost de ajuns (desi e grea de sensuri) si trebuia sa-i mai adaugam ceva din spiritul ludic al omului.
“Hamlet” – pentru ca aceasta este tragedia la care facem referire – a suscitat interesul a mii de analisti (de la cei literari si/sau dramatici, la psihanalisti, istorici s.a.) si zeci de mii, poate chiar sute de mii de pagini s-au scris despre capodopera Marelui Will. William Shakespeare. Cu ce ar impieta, deci, câteva pagini în plus?

Cine a fost Hamlet?
Rolul lui Hamlet este unul dintre acelea pe care orice tragedian si le doreste în palmaresul sau. Este diamantul din coroana unui mare actor. Desi Hamlet este tânar, crud de tânar, ca sa-l poti juca ai nevoie de experienta unui artist îmbatrânit pe scena. De aceea, în teatru, el devine un rol “fara vârsta”. Nu e ca acela al Juliettei, pe care actritele nu-l mai pot interpreta dupa ce li se duc nurii… Nu poti sa-ntrebi, sa te-ntrebi “A fi sau a nu fi?”, daca nu ai macar idee de gravitatea celor ce vor urma.

Dar noi avem o întrebare mai buna, la care e musai sa aflam raspunsul: Cine a fost cu adevarat Hamlet? Shakespeare a scris piesa pe la anul 1600. E cert ca în 1603 – adica acum exact 410 ani – “Tragica istorie a lui Hamlet, Printul Danemarcei” – a fost pentru prima data publicata, fiind retiparita într-un tiraj mai larg în 1605.

Cine cauta un punct de sprijin (în sensul lui Archimede, care cerea un punct de spirjin pentru a construi lumea) pentru universul hamletian, îl va gasi – ca si Shakespeare – în “Vita Amlethi” (Viata lui Hamlet), un fragment dintr-un text din secolul al XIII-lea, “Gesta Danorum”, o istorie a danezilor, scrisa de Saxo Grammaticus (sau Saxo cognomine Longus), secretarul arhiepiscopului Absalon din Lundt. Nu stim sigur daca Shakespeare a avut acces direct la “Gesta Danorum”, însa, pe la 1570, scriitorul francez Francois de Belleforest talmacea textul istoricului danez si îl publica în “Histoire tragique”, o culegere de povesti dramatice din istoria omenirii, scrise în cheie romantata.

Aici, în aceste doua texte pre-shakespeariene, îl aflam pe Hamlet. Dar seamana povestea lui cu cea spusa de Marele Will? Ce sa va spunem? Ca adevaratul Hamlet nu a murit în catastrofa cu care se sfârseste drama si ca, dimpotriva, adevarata, zgomotoasa lui viata abia începe dupa ce cortina a cazut…

Sa spunem înca o data istoria, asa cum o relateaza Saxo Grammaticus
Tatal lui Hamlet nu se numea Hamlet. Ci Horwendill. Era vice-rege al Iutlandei si un mare razboinic. Regele sau se numea… Rorik, iar fiica acestuia, Genutha, e cauza întregului necaz. Dupa batalia cu regele Norvegiei, Koller, pe care Horwendill o câstiga, Rorik si-l face ginere pe viteaz. Daca pâna atunci Horwendill se bucura de pretuirea fratelui sau, Fengo, odata ce se casatoreste cu frumoasa mostenitoare a regelui, acesta începe sa-l pizmuiasca. Invidia lui creste an dupa an. Si, într-o zi, Fengo nu mai rezista si-si ucide fratele, turnându-i otrava în ureche. Un singur martor a fost la aceasta mârsavie: fratele de lapte al lui Hamlet, fiul doicii sale.

(Recunoasteti, pâna aici, pasajele pe care le preia Shakespeare, dar si diferentele. Sa spunem ca, daca în “Gesta Danorum” fiul doicii este cel care spune adevarul adolescentului Hamlet, scriitorul britanic prefera sa introduca aici umbra tatalui mort. Cât despre Rorik… el a fost doar inspiratie pentru numele lui Yorik! Mai departe, sa judece fiecare întâmplarile pe care le vom istorisi.)

Fengo s-a casatorit cu Genutha, oferindu-i protectie, pentru ea si pentru copil. Hamlet a înteles însa ca daca într-o zi unchiul, devenit tata vitreg, îl va considera primejdios, îl va ucide si pe el. Decide, deci, sa joace nebunia. Se arunca în noroi tocmai când purta cele mai bune haine, brodate cu perle, cioplea cârlige de lemn pe care le pârjolea în flacari, spunând ca pregateste parastasul tatalui sau… Destul prilej pentru ca Fengo sa-l trimita într-o calatorie, cu un spion pe corabie, care sa vada daca nebunia lui Hamlet e aceeasi si departe de Iutlanda. Dar Hamlet nu s-a dezis. Atunci, sperând ca Hamlet se va da de gol dinaintea mamei sale, aranja întâlnirea celor doi, dar înainte îsi posta un spion dupa perdea. Dar Hamlet, nebunul, cucurigând ca un cocos, a împlântat sabia în acela si astfel putu sa-i spuna totul mamei sale. Si s-o acuze de necredinta. Avu însa dovada ca mama sa nu stia nimic…

Razbunarea unui fiu
Banuitor, în continuare, Fengo facu un alt plan. Îl trimise pe Hamlet la regele Britaniei, chipurile într-o misiune. Acesta, plecând, o ruga pe mama sa ca de atunci într-un an sa-i pregateasca parastasul de pomenire. Pe corabie, Hamlet îsi îmbata însotitorii, scotoci în bagaje si afla scrisoarea prin care Fengo cerea ca fiul sau vitreg sa fie omorât. Printul a razuit mesajul (pe vremea aceea, scrisorile erau sapate pe o bucata de lemn) si a scris altul, prin care a cerut regelui Britaniei sa-l onoreze, ca print, sa-i dea fata de sotie, iar pe însotitorii lui sa-i dea mortii, ca pe niste tradatori. Regele Britaniei facu întocmai, dar Hamlet se arata curios de fapta regelui si pretinse despagubiri pentru moartea tovarasilor sai. Primi, deci, conform obiceiului, o suma de galbeni, pe care îi topi si umplu cu aurul doua galeti.

Se casatori cu fiica regelui, se bucura de privilegiile de sot si de ginere, dar într-o zi anunta ca va pleca spre Iutlanda. Ajunse în ziua parastasului cerut. Mama sa întinsese o frânghie în sala cea mare a cetatii si de ea, conform obiceiului, a atârnat cârligele cioplite cu un an înainte de Hamlet (acolo ar fi trebuit sa fie agatate buchetele de flori aduse de fecioare). Vazându-l, toti crezura ca e o vedenie, dar el începu sa danseze dansuri ciudate si, recunoscându-i nebunia, admisera ca este viu. Când Hamlet, în jocu-i traznit, se rani cu sabia, vice-regele ceru sa-i fie pusa la loc în teaca si prinsa cu un cui, ca sa nu o mai poata scoate. Praznicul se transforma într-un mare chef în cinstea lui si toti se îmbatara, pâna si Fengo, care fu dus în camera lui. Hamlet îi lega pe toti fedeles, îi atârna de cârlige si urca la infamul sau unchi. Înlocui sabiile. Apoi îl trezi pe ucigasul lui Horwedill, provocându-l sa lupte pentru a-si proteja viata. Însa când Fengo duse mâna la sabie, întelese ca a fost pacalit. Si muri de ascutisul sabiei lui…
În urma, Hamlet scoase din castel pe mama sa si pe cei care-i fusesera credinciosi, apoi puse foc.

Întâlnirea cu amazoana
Proclamat vice-rege al Iutlandei de popor, Hamlet porni catre Britania, pentru a-si lua sotia si fiul – care se nascuse între timp. Numai ca regele Britaniei, când afla ce fapta savârsise Hamlet, crezu de cuviinta ca trebuie sa-si razbune aliatul, pe Fengo. Hamlet însa îi era ginere si oaspete, iar razbunarea nu se putea savârsi în palatul sau. A recurs la un siretlic, trimitându-l în muntii Scotiei, unde salasluia o amazoana, pe nume Hermotruda. Aceasta ura barbatii, fapt pe care regele îl stia. A pretins însa ca, fiind vaduv, i-ar fi priit alianta cu amazoana regeasca si si-a rugat ginerele sa-i ceara mâna, pentru el.

Pe de alta parte, trimise vesti la amazoana cum ca Printul Hamlet o cauta pentru a o îmbia cu dragostea lui. Hermotruda voi sa-l ucida în somn, dar, intrând în cortul lui si vazându-i frumusetea, pentru prima oara se înmuie, se îndragosti si se întoarse la castelul ei, asteptându-si petitorul. Hamlet îi înmâna tablele scrise de socrul lui, iar când acestea fura citite, avu surpriza sa afle ca Hermotruda era petita pentru el, pentru Hamlet. În mod obisnuit, amazoana s-ar fi ridicat împotriva petitorului si l-ar fi ucis. Dar nu a fost asa. Hermotruda a acceptat cererea de casatorie si ospatul s-a pornit.

O vreme, printul a uitat de sotia dintâi, de copil si, mai ales, de uneltirile socrului. Apoi si-a adus aminte, dar cea de a doua soata nu i-a dat voie sa plece decât însotit de oastea ei. La hotarele Britaniei îl astepta prima sotie, cu fiul lor, care, în loc sa-i faca imputari, îl avertiza cu privire la ce îl astepta. Iata, dar, ca Hamlet avea de partea lui doua aliate, care altminteri ar fi trebuit sa fie rivale…! În fine, o batalie se dadu, regele Britaniei fu ucis, iar Hamlet hotarâ ca a venit timpul sa se întoarca în tara lui.

Îsi lua deci cele doua neveste si cei doi copii (ca si amazoana îi nascuse unul) si se întoarse în Iutlanda. O vreme, cât mai trai bunicul sau, Rorik, a fost liniste în Iutlanda si toata lumea l-a onorat pe Hamlet. Apoi, pe tron urca Wiglet, fiul lui Rorik (si unchiul lui Hamlet), care-l provoca la lupta. Hamlet o lasa acasa, cu copiii, pe prima lui sotie si, cu cea de a doua, amazoana, porni la razboi. Murira amândoi, în aceeasi batalie. Asa se sfârsi eroica poveste a lui Hamlet.
Lipseste cineva de aici? Poate Ofelia?…

Cel mai bun Hamlet al românilor
Cel despre care toti istoricii teatrului românesc se pun de acord ca a fost cel mai bun interpret al lui Hamlet din toate timpurile este Aristide Demetriade. La premiera de acum 100 de ani, Liviu Rebreanu scria, în “Rampa”: ”D. Demetriade nu joaca pe Hamlet, se joaca pe sine însusi. De aceea e un Hamlet admirabil, un Hamlet care a emotionat adânc, un Hamlet caruia i s-au facut lungi si sincere ovatii. De aceea Hamlet al dumisale e un triumf nu numai al domniei-sale, dar si al Teatrului National, care a gasit în domnia sa pe Hamlet si a câstigat cu domnia sa un triumf”. Si mai scrie Rebreanu: “D. Demetriade a gasit un punct fix în Hamlet: bunatatea. A gasit-o în sufletul d-sale. Bunatatea este întiparita pe fata acestui Hamlet de când apare si pâna când îsi da sufletul în bratele credinciosului Horatiu. Bunatatea da fizionomia acestui Hamlet, care e: un om nobil ce se simte surghiunit în atmosfera înabusitoare a intereselor practice, în mijlocul careia nu poate trai (…). Hamlet acesta nu sovaie din lasitate, ci din pricina bunatatii lui.”

articol preluat integral: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/adevarata-istorie-a-lui-hamlet-635610.html

Anunțuri
Explore posts in the same categories: de prin ziare..., historia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: