lumini si umbre…


Partea întunecată a Dubaiului: Yin Yangîntre sclavagism şi lux
Adevarul – 24 ianuarie 2013, 18:29 
Dubaiul ascunde numeroase părţi întunecate ale poveştii sale.

Dubai era menit să fie un Shangri-La al Orientului Mijlociu, un monument strălucitor în onoarea spiritului antreprenorial al companiilor arabe şi al capitalismului occidental. Dar odată cu venirea vremurilor dificile în oraşul care a răsărit din deşert, publicaţia britanică „The Independent“ scrie despre povestea terifiantă din spatele succesului.

Imaginea zâmbitoare a şeicului Mohammed, conducătorul absolut al Dubaiului,  se reflectă asupra creaţiei sale. Imaginea sa se regăseşte pe aproape fiecare clădire, printre cunoscutele reclamele ale lui Ronald McDonald şi ale Colonelului Sanders. Şeicul a vândut lumii imaginea unui oraş arab cu 1.001 de lumini, fiind un Shangri-La al Orientului Mijlociu, izolat de furtunile de praf care mătură regiunea. 
Dar zâmbetul de pe zgărie-nori a dispărut. Macaralele omniprezente s-au oprit, rămânând numeroase clădiri pe jumătate construite, relatează publicaţia „The independent“.
Un exemplu este hotelul Atlantis, amplasat pe propria insulă artificială, un castel-gigant de culoare roz construit în 1.000 de zile cu suma de 1,5 miliarde de dolari. Hotelul este des inundat de ploi, apa scugându-se prin plafoane, în timp ce dalele cad de pe acoperiş. Acesta este un oraş construit din nimic în doar câteva decenii pe credite, suprimare şi sclavie. Neverland-ul a fost construit pe un „niciodată-niciodată“, iar acum crăpăturile au început să iasă la suprafaţă, oraşul arătând din ce în ce mai asemănător cu Manhattanul.
Un Disneyland pentru adulţi
Într-una din parcările unui hotel faimos din Dubai, reporterul publicaţiei „The Independent“ a găsit-o pe Karen Andrews, o femeie slabă pe faţă căreia se citeşte o expresie a unui om care a pierdut totul.
Andrews locuieşte în maşina sa de mai bine de câteva luni, în parcarea unui hotel şi nu se gândea niciodată ca va ajunge aici. Andrews a venit din Canada în Dubai, atunci când soţul ei a primit o slujbă la o faimoasă companie multinaţională.
„Când mi-a spus de Dubai, i-am spus direct că nu o să mă vadă pe mine că renunţ la băutură şi să mă îmbrac în negru. Dar îmi iubeam soţul şi am hotărât să încercăm“.
Când a ajuns, în anul 2005, parcă era într-un Disneyland pentru adulţi.
„Viaţa era fantastică. Aveam apartamente imense cu o armată de servitori şi nu plăteam taxe aproape deloc. Petreceam tot timpul“.
Într-o perioadă înfloritoare pentru cei doi, Daniel, soţul ei, a cumpărat două proprietăţi. Iar ca niciodată în viaţa lor, acesta a început să organizeze greşit veniturile.
„Nu vorbim de sume mari, dar a început să devină confuz. Nu îi stătea în caracter şi am ajuns să avem câteva datorii.“
După ceva timp, Daniel a descoperit că are o tumoare pe creier, unii doctori spunând că este benignă, iar alţii malignă, datoriile fiind şi mai mari. Legea din Dubai nu se aseamănă cu cea din Canada sau alte ţări democratice, descoperind că cei care nu îşi plătesc datoriile ajung la închisoare.
Daniel a fost arestat şi judecat pentru neplata datoriilor, cu o sentinţă de şase luni, în urma unui proces pe care nu l-a înţeles, fiind în limba arabă. Karen acum stă ilegal în Dubai, fără bani, fiind nevoită să aştepte, într-un fel sau altul, nouă luni, până când Daniel va ieşi din închisoare.
Asemenea lui Karen, în tot oraşul, sunt oameni cu poveşti asemănătoare care dorm ascunşi în dunele de nisip, aeroporturi sau în maşini.
„Un lucru trebuie să întelegi despre Dubai, nimic nu este ceea ce pare“, a spus femeia.
Deşertul de dinainte
În urmă cu 30 de ani, în locul plin de zgârie-nori era un deşert plin de cactuşi şi de scorpioni. Iar în centrul oraşului, mai există încă urme ale oraşului îngropat sub tonele de metal şi sticla, existând în Muzeul din Dubai o versiune sanitizată.
În secolul al XVIII-lea, un oraş a fost construit aici, în partea de jos a Golfului Persic, unde oamenii se scufundau în mare pentru a caută perle. În scurt timp a început să acumuleze o populaţie cosmopolită provenind din Persia, subcontinentul Indian şi ţările arabe doritori să-şi facă o avere.
Oraşul a fost denumit după o lăcustă locală „Dada“, care devora tot ce îi ieşea în cale. Aşezarea a fost ocupată de navele de război ale Imperiului Britanic până la sfârşitul anului 1971. După plecarea britanicilor, Dubaiul a decis să se alieze cu cele şase state din jurul lor, formând Uniunea Emiratelor Arabe.
Britanici au părăsit zona cu puţin timp înainte să se descopere petrolul, iar şeici sau aflat în faţa unei dileme. Şeicul de atunci, Maktoum, s-a decis să construiască cu ajutorul veniturilor din exploatarea petrolului ceva care să dureze, construind un oraş care să servească pentru turism şi afaceri. Milioane de oameni au venit aici peste populaţia nativă, într-un loc unde nu se plăteau taxe. Populaţia Dubaiului este formată din 5 % nativi, iar restul sunt străini.
În doar trei decenii, într-o singură generaţie, parcă un oraş a căzut din cer.
În turul oraşului la bordul Big Bus Tour, ghidul spune motto-ul Dubaiului: „Uşi deschise, minţi deschise“. La trecerea pe lângă o construcţie monumentală, ghidul evidenţiază că „World Trade Center este construit de măria sa…“. Dar totul este o minciună, şeicul nu a construit acest oraş, ci a fost contruit de sclavi care şi acum îl construiesc.
Ascuns în plină vedere
Sunt trei feluri de oameni în Dubai, care se învârt unul pe lângă celelalte. Sunt aceia ca Andrews, apoi nativii, în fruntea cărora este şeicul Mohammed şi proletarii străini care au construit oraşul, fiind prinşi aici fără scăpare.
La finalul unei zi de lucru, sute de tineri care construiesc Dubaiul sunt urcaţi în autobuze si duşi în deşert la aproape o oră distanţă. Dar în urmă cu câţiva ani, aceştia erau transportaţi înainte şi înapoi cu camioane de bovine.
Sonapur este o bucată mare de sute de kilometri în care toate locuinţele arată la fel. Aproape 300.000 de bărbaţi locuiesc aici. Ajuns aici, reporterul publicaţiei „The Independent„ a fost imediat încercuit de bărbaţi, fiind nerăbdători să–şi spună povestea.
Sahinal Monir este un tânăr de 24 de ani din Bangladesh. În urmă cu patru ani un angajator a venit în satul său, promiţându-le o oportunitate pe care nu o pot rata, în care să câştige aproape 500 de euro pe lună.
„Pentru a te aduce aici îţi spun că Dubaiul este un rai, ca apoi să realizezi ca de fapt este un iad“, a spus Sahinal.
Pentru a pleca avea nevoie de 2.800 de euro să îşi plătească viza, aşa că tânărul a vândut pământul familiei şi s-a împrumutat de bani la creditorul local. Dar odată ajuns în Dubai, paşaportul i-a fost luat de către firma angajatoare, fiind nevoit să lucreze 14 ore pe zi la o temperatură care ajunge până la 55 de grade. Iar în locul celor 500 de euro promisi, Monir lucra pe o sumă mult mai mică de 100 euro. Acesta a fost cazat într-o locuinţă unde stătea cu 11 persoane, în paturi suprapuse, într-o căldură insuportabilă. Apa le era adusă în containere mari de culoare albă, având un gust sărat.
„Ni se făcea rău, dar nu aveam altceva să bem“.
Momentan Sahinal lucrează la etajul 67 al unui turn, în căldură, fără a putea să îşi exprime nemulţumirea.
„Aici, nimeni nu poate să-şi arate supărarea, nu poţi. Poţi fi trimis la închisoare pentru o perioadă lungă şi apoi deportat“.
Ameţit de malluri
De la taberele de muncitori, reporterul ajunge în frumoasele malluri care par să fie pe fiecare stradă din Dubai. Caldura este copleşitoare, iar centrele comerciale cu aer condiţionat sunt un refugiu, oamenii adunându-se ca în catedrale.
Timpul în aceste magazine pare să nu treacă. În cele mai scumpe malluri nu sunt cumpărători, iar magazinele sunt goale. Oficial, oamenii spun că afacerile merg bine, dar neoficial aceştia par panicaţi.
O tânără blondă în vârstă de 17 ani, de origine olandeză se plimbă prin mall.
„Îmi place aici“, spune ea. „Căldura, mallurile, plajele!“
Întrebată de reporter dacă este deranjată de societatea sclavagistă, tânăra lasă capul în jos, spunând că încearcă să nu vadă.
„Încerc să nu bag de seamă“.
Pe lângă străini şi muncitori sunt şi nativi. Femeile îmbrăcate din cap până în picioare în negru evită reporterul, iar bărbaţii îmbrăcaţi în robe albe, întrebaţi cum este în Dubai, răspund scurt că este „bine“.
Ahmed al-Atar este un tânăr în vârstă de 23 de ani, cu o barbă îngrijită, îmbrăcat cu o robă albă şi cu ochelari la ochi. Ahmed este un cunoscător al limbii engleze, care a călătorit mult prin Occident.
„Acesta este cel mai bun loc din lume pentru a fi tânăr! Guvernul plăteşte pentru educaţie până la doctorat. Primeşti gratis o casă atunci când te căsătoreşti, asigurare medicală, iar dacă acestea nu sunt de ajuns, statul îţi plăteşte pentru a pleca peste graniţe. Şi nu trebuie să plăteşti factura la telefon. Apoape toţi avem o servitoare, o dădacă şi un şofer, neplătind niciodată impozite. Nu îţi doreşti să fi de aici?“, a spus al-Atar.
Dar toate acestea nu erau la fel ca în prezent, a adăugat tânărul. Bunicul său era nevoit să se trezească de dimineaţă pentru a aduce apă acasă, era mereu înfometat şi îi era sete, căutând disperat o slujbă.
Majoritatea tinerilor ca Ahmed lucrează pentru guvern, fiind protejaţi de criza creditelor.
„Nu am simţit nici un efect, nici eu nici prietenii mei.“
Întrebat de jurnalist în recepţia hotelului Emirates Tower pe tema societăţii sclavagiste, sultanul al-Qassemi, spune că „oamenii ar trebui să ne ofere mai mult credit. Suntem cei mai toleranţi oameni din lume. Dubai este singurul oraş internaţional din lume, iar cei care vin aici sunt trataţi cu respect“.
Iar subiectul taberelor de la Sunapur îl irită şi răspunde „ştii, dacă sunt 30, 40 de cazuri de abuzuri ale muncitorilor pe an, sună cam mult având în vedere de câţi oameni sunt aici. Dar nu crezi că şi mexicanii sunt trataţi urât în New York?“
Disidenţii din Emirate
Există însă şi o altă faţă a minorităţii din Emirate, reprezentată de o mână de disidenţi care încearcă să fenteze legile abuzive ale şeicului. Inamicul public numărul unu al dictaturii de la Dubai este Mohammed al-Mansoori. „Cei din Occident vin aici pentru a vedea mallurile şi clădirile înalte, ceea ce îi face să creadă că suntem liberi. Dar pentru cine sunt destinate aceste afaceri, aceste clădiri? Asta e o dictatură. Familia regală crede că deţine ţara şi că oamenii sunt slujitorii lor. Nu există nicio libertate aici.”
În Dubai nu ai voie să spui orice, altfel rişti pedeapsa cu închisoarea. Mohammed a fost învăţat de tatăl său să nu urmeze niciodată turma, dar în continua expansiune a ţării, el a devenit avocat, ajungând până în fruntea Asociaţiei Juriştilor. Această organizaţie pune presiuni la nivelul legilor pentru a fi în concordanţă cu legislaţiile internaţionale ale drepturilor omului. Astfel a intrat în atenţia şeicului. Oripilat de acest „sistem de sclavie” pe care ţara era clădită, s-a adresat organizaţiei Human Rights Watch şi trustului britanic BBC. „Poliţia secretă mi-a spus să tac, altfel o să-mi pierd locul de muncă, iar copiii mei nu vor fi angajaţi. Dar cu aş putea să tac?”
I s-au retras licenţa de avocat şi paşaportul, devenind astfel o altă persoană „încarcerată” în propria ţară. De ce este statul atât de dornic să îşi apere sistemul de sclavie? „Majoritatea companiilor sunt deţinute de către guvern, aşa că se opun legilor privind drepturile omului pentru că li se reduc marjele de profit. Este în interesul lor ca muncitorii să fie sclavi”, explică Mohammed.
A existat şi o criză, o răbufnire a democraţiei în Dubai, dar care a fost uşor reprimată de către forţele şeicului. În anii 1930, negustorii oraşului s-au împotrivit şeicului Said bun Maktum al-Maktum, insistând să li se acorde controlul asupra finanţelor statului. Acest lucru a durat doar câţiva ani: cu aportul Marii Britanii, şeicul a revenit.  Astăzi, şeicul Mohammed a transformat Dubaiul într-un „Creditopolis”, un oraş construit în totalitate pe datorii. Dubai are datorii în valoare de 107% din PIB.
Islamismul este văzut drept principala ameninţare la orizont. De aceea, guvernul încearcă să ţină controlul. „Nu avem încă islamişti aici, dar dacă continui să controlezi oamenii şi nu le dai nicio modalitate de a-şi exprima furia, aceştia s-ar putea ridica. Oamenii cărora li se spune să tacă ar putea să explodeze pur şi simplu”, spune Mohammed.
Mândria Dubaiului
Există, totuşi, un grup în Dubai care se înscrie în retorica libertăţii, dar este chiar acel grup pe care guvernul ar fi vrut să-l elibereze în ultimă instanţă. Este vorba despre comunitatea gay.
În subsolurile unuia dintre cele mai cunoscute hoteluri ale Dubaiului se reuneşte singura comunitate gay din peninsula Arabiei Saudite. „Dubaiul este cel mai bun loc pentru persoanele gay din lumea musulmană”, se destăinuie un tânăr de 25 de ani care îşi are la braţ partenerul de viaţă de 31 de ani. În Dubai este ilegal să fii gay, iar pedeapsa ajunge până la 10 ani de închisoare. Bărbaţilor nu le pasă de poliţie, pentru că au alte lucruri de făcut, zic ei.
Saleh, soldat în armata Arabiei Saudite, spune că Dubaiul este „nemaipomenit” când vine vorba de gay. „În Arabia Saudită este greu să fii heterosexual când eşti tânăr. Toţi bărbaţii fac sex între ei pentru că femeilor nu li se permite. Preferă însă doar băieţii între 15 şi 21 de ani.”
Stilul de viaţă al Dubaiului
Toate ghidurile descriu Dubaiul ca fiind „oală sub presiune”, dar se poate vedea cu ochiul liber că fiecare grup trăieşte în propria enclavă etnică. Stilul britanic îşi face simţită prezenţa prin baruri care au intrarea asemănătoare cu o cabină telefonică roşie, pe pereţi se găsesc semne de circulaţie, iar fetele cad pe mese.
„Rămâi aici pentru acel stil de viaţă”, spun două femei în vârstă de 60 de ani. Cu toţii vorbesc despre acel stil de viaţă, dar când sunt întrebaţi ce anume este acel stil de viaţă, răspunsurile sunt vagi. „Aici, ieşi în oraş în fiecare seară. Acasă nu faci asta niciodată. Vezi oameni tot timpul. E minunat! Ai destul timp liber. Ai timp să petreci!”, spune una dintre ele.
Femeile trăiesc în Dubai de 20 de ani, de aceea ştiu „cum merg treburile”. Exită o ierarhie. „În fruntea ierarhiei sunt cei din Emirate, apoi, cred eu, sunt britanicii şi alţi occidentali. Apoi urmează filipinezii, pentru că sunt puţin mai deştepţi decât indienii, care sunt pe ultimul loc”, explică una din bătrâne.
Dacă întrebi imigranţii britanici cum se simt a nu fi într-o democraţie, aceştia au aceeaşi reacţie. În primă fază se uită uimiţi ca mai apoi să se simtă jigniţi. „Aşa e calea arabă!”, cred ei. Americanii sunt însă mult mai radicali. O tânără din America care lucrează în industria de cosmetice spune că vrea să plece cât mai departe de aceşti oameni.
„Toţi cei care nu au reuşit să facă ceva în ţara lor ajung aici unde devin bogaţi şi sunt promovaţi tot mai sus, în ciuda abilităţilor pe care nu le au. Nu am întâlnit atât de multe persoane incompetente în aşa poziţii de conducere nicăieri în lume”, răbufneşte tânăra. „Este absolut rasist. Am avut fete din Filipine care lucrau la fel ca cele din Europa şi erau plătit cu un sfer de salariu doar. Persoanele care fac adevărata muncă sunt plătite cu aproape nimic, pe când acei manageri incompenteţi îşi atribuie până la 40.000 de lire sterline pe lună”, mai adaugă ea.
Sclavagismul din Dubai se reflectă şi asupra celor care vin aici să-şi câştige existenţa. Este şi cazul tinerelor filipinezie care vin să lucreze ca menajere sau ca bone şi ajung să fie „furate” din sânul familiilor lor. Muncesc până la epuizare şi sunt bătute dacă nu ascultă ordinele familiei în care au ajuns. În final scapă si fug pe străzi, dar consulatele nu au cum să le ajute pentru că toate actele lor le rămân stăpânilor.
Singura pensiune din Dubai pentru femei este plină până la refuz de menajere „evadate”. Mela Matari de 25 de ani, din Etiopia, îşi spune povestea. I s-a promis paradisul dintre dune de către o agenţie, astfel că şi-a lăsat fetiţa de patru ani acasa şi a venit să câştige mai mulţi bani. „Dar mă plăteau numai cu jumătate de salariu. Am stat la o familie de australieni, cu patru copii, iar doamna casei mă obliga sa lucrez de la 6 dimineaţa la 1 noaptea în fiecare zi, fără nicio zi liberă. Eram epuizată, aşa că am cerut o pauză, dar mi s-a spus că aici am venit să muncesc, nu să dorm. Apoi, într-o zi, nu am mai suportat şi doamna m-a bătut cu pumnii şi cu picioarele. Încă mă doare urechea. Spuneau că mă vor plăti la sfârşitul celor doi ani de contract. Ce puteam să fac? Nu ştiam pe nimeni aici. Eram îngrozită”, povesteşte ea.
După încă o bătaie, Mela a fugit pe străzi şi a întrebat unde de consulatul etiopian. După două zile l-a găsit, dar i s-a spus că îi trebuie paşaportul care a rămas la doamna casei. A ajuns în pensiune, unde stă de şase luni de zile. A vorbit cu fiica sa de două ori. „Mi-am pierdut ţara, mi-am pierdut fiica, am pierdut totul”, spune resemnată.
Sfârşitul „Lumii”
„Lumea” este goală. A fost abandonată, iar continentele sale au rămas neterminate. Această insulă stearpă rămâne scăldată doar de briza sărată a mării.
Pe coasta Dubaiului, dezvoltatorii au reconstruit lumea. Au construit insule artificiale în forma planetei noastre pe care intenţionează să le vândă. Dar, oameii care lucrează în apropierea coastei spun că nu au mai văzut acolo pe nimeni de mai bine de două luni. „Proiectul „Lumea” s-a terminat”, sugerează un sud-african.
Peste tot în Dubai, proiectele nebuneşti care erau în construcţie sunt acum în colaps. Se plănuia construirea unei plaje cu aer condiţionat, cu conducte de răcire pe sub nisip, astfel încăt bogătaşii să nu se ardă la picioare în drumul lor de la prosop la mare.
Proiectele care au fost terminate chiar înainte de criza economică mondială arată jalnic. Hotelul Atlantis, care a fost dat în folosinţă în iarna anului trecut printr-o petrecere de milioane, mai exact 20 de milioane de dolari, a avut parte de invitaţi precum Robert De Niro, Lindsay Lohan şi Lily Allen. Aşezat pe propria sa insulă artificială, în forma unui palmier, desigur, hotelul are aspectul unui dinte imens dintr-o  mandibulă în descompunere.
Hotelul ce aminteşte de continentul pierdut al Atlantidei aduce cu sine „luxul cel mai mare din lume”. În interior există rezervoare imense cu apă, în care rechinii înoată printre castele şi submarine abandonate. Hotelul are mai bine de 1.500 de camere, toate cu vedere spre mare. Dacă te odihneşti în pat, rechinii te privesc prin geamul rezervoarelor. În Dubai, poţi să dormi cu peştii şi să supravieţuieşti.
Înfruntând deşertul
Dubaiul nu este numai un oraş care trăieşte dincolo de posibilităţile sale financiare, ci şi dincolo de posibilităţile sale ecologice. Peste tot în jur vezi stropitori, turişti care înoată cu delfinii, ba mai mult a fost construită o pârtie cu zăpadă artificială. Şi totuşi acesta este deşertul, Dubaiul este locul cel mai afectat de lipsa de apă din lume. Cum se pot întâmpla toate aceste lucruri ?
Însăşi natura dă o replică Dubaiului, atunci când suflă nisipul peste oraş încercând să-l acopere. Noul „Tiger Woods Gold Course” are nevoie de patru milioane de litri de apă pentru a fi menţinut, în caz contrar ar dispărea pur şi simplu din cauza vântului. Oraşul este în mod regulat „scăldat” de furtunile de nisip care obturează totul în jur. După ce trece o furtună, căldura vine şi completează tabloul. „Găteşte” orice nu este ţinut constant şi artificial umed.
Dr. Mohammed Raouf, directorul de mediu al Centrului de Cercetări din Golf, este destul de sceptic. „Aceasta este o zonă de deşert, iar noi încercăm să sfidăm mediul. Acest lucru nu este unul înţelept. Dacă vrei să înfrunţi deşertul, pierzi.”
Unele oraşe sunt construite în locuri fără acces la apă. Aşa că Dubaiul „bea” marea. Apa Emiratelor este purificată de sare în instalaţii de desalinizare întinse prin tot Golful, făcând-o, astfel, cea mai scumpă apă potabilă din lume. Producerea ei costă mai mult decât producerea benzinei, iar uzinele „aruncă” în atmosferă cantităţi enorme de dioxid de carbon. Acesta este principalul motiv pentru care Dubai are cele mai multe emisii de dioxid de carbon pe cap de locuitor, dublu faţă de americani.
Dacă recesiunea s-ar adânci, doctorul Raouf crede că Dubaiul ar putea rămâne fără apă. „În acest moment, avem rezerve financiare care să acopere costurile de aducere a apei chiar şi în mijlocul deşertului. Dar dacă lumea ar trece la o altă sursă de energie în afară de petrol, o să avem probleme mari. Apa este principala noastră sursă de viaţă. Dubai are destulă apă pentru o săptămână. Nu are rezerve.”
În această problemă guvernul nu are interes, chiar dacă un locuitor al Dubaiului are nevoie de trei ori mai multă apă decât un om obişnuit. În acest secol al lipsei de apă şi a tranziţiei de la combustibilii fosili, Dubaiul este vulnerabil.
„Au trecut luni de zile până când am realizat că Dubaiul este un fals”
Dubaiul poate fi considerat o piaţă fundamentalistă de globalizare. Acest lucru este reliefat şi de muncitorii veniţi de la mii de kilometri distanţă pentru a câştiga bani şi sfârşesc ca sclavi. „Este cel mai îngrozitor loc de pe pământ! Îl urăsc! Au trecut luni de zile până când am realizat că Dubaiul este un fals.Tot ceea ce vezi, copacii sunt falşi, contractele de muncă sunt false, insulele sunt false, zâmbetele sunt false, până şi apa e falsă!”, se destăinuie o angajată a unui restaurant. Ea este prinsă aici din cauza datoriilor trebuie să stea aici trei ani de zile. „Cred că Dubaiul este ca o oază. Totul este o iluzie, nimic nu este real. Crezi că vezi apă în depărtare, dar când ajungi aproape te alegi cu o gură de nisip”, conchide tânăra angajată printr-o poveste.
Anunțuri
Explore posts in the same categories: de prin ziare..., vorbe primite, vorbe-napoiate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: