exodul literelor


„Eu nu gîndesc literatura ca fiind literatura din România, n-am această obsesie a insulei“

Interviu cu Filip FLORIAN

Autor: Alina PURCARU | Categoria: Interviu | 0 comentarii
Recomanda articolul prin:        Tipareste pagina  Marime text
Romanul Toate bufniţele (Editura Polirom), cea mai recentă carte a lui  Filip Florian, a dispărut din librării la doar trei săptămîni de cînd a ieşit de sub tipar, lucru rar pe piaţa românească. A fost scos al doilea tiraj, au apărut şi primele cronici, şi după ce lucrurile s-au aşezat, Filip Florian a povestit despre cum l-a luat prin surprindere statutul de bestseller al cărţii, despre problemele pe care le-a ridicat lucrul la Toate bufniţele şi despre legătura romanului cu viaţa reală. Ine­vi­tabil, a ajuns şi la semnele de rău augur care vin constant dinspre actualul ICR.Care a fost geneza acestui roman? Cînd l-ai început şi în ce ritm ai lucrat la el?

A fost un drum mai lung, mai încîlcit. Nu pot să zic că a mers liniar, la fel, din ziua X pînă în ziua Y. Momentul în care am avut ideea măcar, pofta foarte mare să leg o carte nouă de povestea asta cu bufniţele, ţine de-o întîmplare de toamnă tîrzie. Am fost în deltă cu fratele meu şi cu un prieten foarte bun, prin octombrie spre noiembrie, pe frig, perioadă în care bănuiesc că e un soi de nuntire a bufniţelor, nu-mi dau seama, că nu sînt expert. În orice caz, era un schimb de ţipete pe două tonalităţi, seară de seară. Era clar că se strigă şi îşi răspund, chestie care în prima fază ne-a plăcut enorm, după care am încercat aşa, de distracţie, cînd stăteam la foc, să imităm ţipetele alea. Ne-am trezit că, pur şi simplu, apar în sălciile din jurul cortului nostru cîteva bufniţe, cu care chiar puteam comunica. Dar strict cu cele două feluri de a ţipa, nu cu alte nuanţe, lucru care m-a înnebunit. Din clipa aia, mi-am dorit foarte mult să scriu despre asta, despre posibilitatea de-a vorbi cu bufniţele, fără să ştiu nimic mai mult. De început, cred că am început în februarie 2009. O vreme am mers pe o altă cale, pe o altă construcţie, care nu mi-a plăcut, recunosc. N-am înaintat prea mult, dar ceva-ceva am făcut, oricum. Apoi am renunţat total la un personaj, în acea formă a cărţii mi se părea ceva fals, artificial, nu-mi plăcea, ce să mai. Simţeam că merg aşa, într-o fundătură. Am stat cîteva luni bune. Cel puţin jumătate de an nu am mai făcut nimic, pînă nu s-a limpezit în mine ce trebuia să fie cu cartea. În momentul în care am văzut-o, în linii mari, în forma în care e acum, m-am pus serios pe scris. M-a cucerit cu totul forma asta. Nu spun că ea are vreo calitate, ci că mi-a plăcut mie. În 2010, 2011 şi 2012 am lucrat foarte serios, dar cu pauze. În 2011, în toamnă, s-a prăpădit bunica mea şi a picat ca un trăsnet moartea ei, lucru care iarăşi m-a pus pe butuci aproape jumate de an, din alte motive, neliterare, dar profund umane. Cam asta ar fi. De terminat, am terminat cu foarte puţin timp înainte de-a apărea, cu o lună înainte, în octombrie 2012.

Nu-mi plac lucrurile prea evidente: dezvrăjesc literatura

Te-ai gîndit vreo clipă să faci cîte o carte distinctă din poveştile celor două personaje?
Nu, nici o clipă. Din nevoia despre care am mai vorbit, de-a face ceva nou (nou însemnînd nou pentru mine). Ceva care să mă atragă, să mă provoace. Asta a fost de la început: dorinţa de-a scrie pe două voci, cu două personaje, care să fie legate cumva. Nu foarte la vedere, nu foarte explicit, nu-mi plac lucrurile foarte evidente, pentru că mi se pare că devrăjesc o carte, devrăjesc literatura. A duce explicaţiile ca un pisălog, pînă la ultimele detalii, cred că nu e treaba scrisului şi a literaturii. Trebuie să laşi întotdeauna o aparentă neclaritate în care mintea omului să poată lucra în voie şi cu plăcere, descifrînd cumva şi singură, fără să-i spună autorul pînă la ultima nuanţă totul. Aşa că nu, nu m-am gîndit niciodată.
 
E limpede că Zilele regelui a cerut şi eforturi de documentare. Toate bufniţele  a presupus ceva de acest gen?
Nu, aici a fost nevoie de altceva. A fost nevoie de convingerea mea că e în regulă construcţia întregului şi că nu intru prea explicit, prea apăsat, pe latura explicativă a unei relaţii. De-aia am şi preferat să las anumite lucruri uşor în suspensie. De exemplu: ce vorbea Emil, personajul mai în vîrstă, cu bufniţele? M-am tot gîndit: e nevoie să spun vreodată care e dialogul lor? Din carte se înţelege că el ştie bine ce discută cu bufniţele, dar e nevoie să afle şi cititorii? În timp, am ajuns clar la convingerea că nu, nu e nevoie. E de preferat un soi de ceaţă, de mister. Lucruri de genul ăsta m-au preocupat aici. Practic, nu prea aveam ce să documentez pentru că multe poveşti, chiar din trecut, vin trăind, pur şi simplu. Pe unele le auzi, pe unele le inventezi, vin din cer bucăţele minuscule din care tu faci o ditamai povestea.
 
Sînt în carte foarte multe detalii precise, foarte verosimile,  despre traiul într-un orăşel de provincie, undeva la munte,  şi despre geografia unui astfel de loc. Ai avut în minte un referent real?
Sigur că, stînd mult la Sinaia, ştiu ce înseamnă un astfel de oraş. Dar oraşul ăsta nu e Sinaia, deşi m-a distrat că în vreo două cronici e numit explicit Sinaia, aici amestecîndu-se biografia mea cu cartea. Dar în carte, dacă cineva citeşte atent, va vedea că e un oraş care nu poartă un nume, munţii de acolo au nume inventate, deci cine ştie munţii din România nu va găsi nici un vîrf, nici o şa, nici o apă, nici o trecătoare cu nume real. Chiar am căutat cu o oarecare tenacitate să nu semene cu nimic din realitate, să nu fie recognoscibil în nici un fel, pe hartă. Că alţii i-au spus cu mare lejeritate Sinaia e treaba lor, nu a mea. Însă sigur, ştiu bine ce înseamnă viaţa într-un orăşel din ăsta şi de-aia mi-a şi fost uşor să scriu despre ea.
 
Pe măsură ce ai scris, care au fost lucrurile care ţi-au pus cele mai multe probleme?
Cel mai greu era cînd treceam de la o voce la cealată, sincer. Multă vreme, din nevoia mea stupidă de-a avea totul gata pînă la fraza la care scriu, adică de-a fi tot ce e în urmă finisat, aranjat, corectat şi răscorectat, mergeam minicapitol cu minicapitol pe două voci diferite, pas cu pas. Or, chestia asta e foarte dificilă. Cine scrie înţelege bine ce zic. E un soi de dedublare continuă, care e extrem de greu de făcut. Să scrii într-o logică a unui personaj (nu doar că e o voce, dar e şi o logică a unui om), iar apoi să treci, peste două zile, la logica altcuiva, şi să vezi totul, absolut totul, cerul, femeile, filmele, să le vezi în altă logică, e foarte greu. De la un punct încolo, mi-am dat seama că, totuşi, e profund absurd ce fac şi am continuat cu două, dacă nu cu trei poveşti ale unui personaj, după care mă mutam pe celălalt şi tot aşa. Dar le intercalam unde ştiam că e locul lor natural, de fapt. Şi am înaintat ceva mai bine aşa. Mi-era mai simplu să rămîn în aceeaşi voce, în aceeaşi logică, mai mult timp.

Există o vîrstă profund băieţească

Cele două personaje din Toate bufniţele, şi puştiul, Luci, şi Emil, scriitorul, se întîlnesc cu sexul opus în ipostaze dezagreabile. Pînă şi fetiţele sînt, din punctul de vedere al lui Luci, respingătoare, pentru că ţin evidenţa mărţişoarelor. De unde viziunea asta?
Cred că orice puşti din lumea asta trece printr-o asemenea fază. Eu nu am cunoscut băiat să nu treacă măcar un an, dacă nu o lungă perioadă, prin momentul ăsta, cînd nu-i plac fetiţele sau, dacă îi plac, îi e ruşine să recunoască. În orice caz, există o vîrstă profund băieţească, la unii la 7 ani, la alţii la 11. Orice bărbat ştie că a trecut şi el ca puşti măcar trei luni, dacă nu doi ani sau cinci ani, printr-o etapă din asta. Deci la puşti chiar mi se pare sută la sută firesc să fie aşa, şi cu atît mai mult la un puşti de genul ăsta, mai vagabond, mai băiat de stradă. Adică nu e un băiat de salon, cu guvernantă, cu ore de vioară, cu manşete scrobite … El e un mic golan. Mai ales la puştii ăştia relaţia cu fetele e foarte ciudată şi foarte plină de băieţisme. Fireşte că de la un punct încolo apare o atracţie foarte mare, apar primele îndrăgostiri, lucrurile încep să se schimbe, dar, cu siguranţă, orice bărbat a trecut, cînd era băiat, prin perioada asta.
 
Cum explici?
Nu ştiu, aşa e pe lume. Nu ştiu dacă la fete e la fel, dar în general nu-mi place să-mi explic lucruri care sînt ca ziua şi noaptea. Nu ştiu de ce vine ziua după noapte, deşi fireşte că se poate explica foarte uşor. Cam aşa e şi aici.

Nu ne aşteptam că se va vinde atît de bine

Toate bufniţele a fost cea mai vîndută carte de la Gaudeamus. Te aşteptai, se aştepta editura la un astfel de succes de vînzare?
După părerea mea a fost o situaţie destul de stranie. Cred eu că a prins editura cam în off-side, în sensul că ei au scos oricum un tiraj destul de mare, dar tot n-a prea ieşit pasenţa. Se vehiculează atîtea cifre false pe piaţa noastră, încît eşti pus într-o situaţie ingrată cînd vorbeşti despre asta. Ori minţi şi tu cu seninătate, cum fac 90% din editori şi piariş­tii lor, ori, dacă vorbeşti despre cifre reale, oricît de bine s-a vîndut o carte, poate să se fi vîndut excepţional, vînzările reale par mici în raport cu ce crede lumea din cauza acestei intoxicări de ani şi ani. Ea vine de la unele edituri, dintre cele mai mari, şi dă cifre absolut halucinante în raport cu realitatea. Se umflă şi de zece şi de cincisprezece ori cifrele, ca lumea să creadă: „vai, ce se vinde cartea asta, ia să mi-o cumpăr şi eu!“. Cifre n-am să dau. A fost un tiraj mare, dar în mod uluitor şi pentru mine, şi pentru Polirom, tirajul ăsta s-a epuizat în fix trei săptămîni. Total, absolut total. Cartea a apărut pe 22 noiembrie şi, undeva în jur de 15 decembrie, nu mai exista. Implicit, editura a fost pusă în situaţia de-a o retipări, însă trăim în România şi, cu sfintele sărbători la români, nimeni nu cred că şi-ar putea imagina că vreo tipografie se dă peste cap să scoată cartea într-o săptămînă. Aşa încît, venind Crăciunul, Anul Nou, Sfîn­tul Vasile, Boboteaza, Sfîntul Ion etc., noul tiraj a apărut după o lună şi jumătate. Fireşte că eu am avut o mîhnire ca autor, fiindcă, oricum aş lua-o, oricum aş suci-o şi aş învîrti-o, şi eu mănînc, şi eu plătesc facturi, şi eu fumez şi trebuie să scot bani din buzunar de dimineaţa pînă seara.  Şi, neavînd slujbă, e important pentru mine să cîştig ceva din ce fac eu. Ce poate fi mai  rezonabil pentru un autor decît să trăiască din banii pe munca lui, pe cărţile lui? Or, luna aia jumate mi s-a părut timp irosit, mai ales că vînzările foarte bune sînt legate, invariabil, de sărbători, iar lunile ianuarie, februarie şi martie sînt luni semimoarte pe piaţa cărţii. Că exact atunci ei n-au mai avut cartea, evident că pentru mine n-a picat prea bine, dar asta e. Nici eu, nici ei nu ne aşteptam că se va vinde atît de bine. Mai important, infinit mai important, mi se pare însă faptul că scriitorii români sînt din nou preţuiţi. La ultimul tîrg de carte, autorii români au fost în prim-plan, ceea ce este o mare chestie: după atîţia şi atîţia ani, principalele edituri din ţara asta anunţă nişte autori români în topurile marilor vînzări. Autori români, nu traduceri!
 
Tu eşti interesat de autorii români, sau cel puţin de cei care publică în acelaşi timp cu tine?
Sînt interesat de cărţile bune, nu de vremuri sau de naţionalitatea autorilor. Pentru mine, în literatură, ideea de competiţie e o prostie. În momentul în care soarta cărţilor tale ajunge să te preocupe atît de mult încît să ai interese din astea, de competiţie, cred eu că e jale mare şi personal încerc să nu cad în plasa asta. De citit, citesc doar în logica în care îmi aleg titlurile dintotdeauna. Prin urmare, ponderea autorilor români e atîta cît e, mică, mare, nu ştiu. Dacă iau totalul lecturilor mele şi încerc să fac un procentaj, poate ar fi vorba de un sfert sau de o zecime, nu mi-e clar şi nici nu cred că are vreo importanţă. Alături de propriile mele ţăcăneli, citesc mult din ceea ce îmi ajunge la urechi că merită citit, după ce se cerne prin prieteni, prin oamenii în care am mare încredere. Repet, eu nu gîndesc literatura ca fiind literatura din România, n-am această obsesie a insulei. Faptul că unele cărţi din România sînt formidabile şi merită neapărat citite, iar după ce le citeşti nu-ţi vine să crezi că au fost scrise şi-ţi bate inima de bucurie, de emoţie, asta e minunat, însă e altceva. În nici un caz nu poţi să citeşti tot. Dar eu văd într-un fel, alţii în alt fel, nu înseamnă că eu am dreptate. Pot să răspund ce fac eu. De exemplu, de curînd am citit romanul Simonei Sora, Hotel Universal, dar nu l-am citit pentru că a apărut acum, l-am citit pentru că eu, de mult timp, o preţuiesc foarte mult pe Simona So­ra. Nu ştiu cîtă lume îşi mai aminteşte, dar cînd a apărut Supli­mentul de cultură, prin 2005 sau 2006, în primele cîteva numere ea avea o rubrică intitulată „Por­trete tombale“. Şi atunci mi-a fost foarte clar că e un nemaipomenit scriitor. Erau nişte mini-poveşti, nu era nimic critic sau teoretic, erau poveşti, pur şi simplu, poveşti de­spre oameni, nişte mici bijuterii literare. A renunţat brusc şi ştiu că a­tunci i-am telefonat. Ha­bar n-aveam că ea scrie proză, credeam că o preocupă doar critica, pentru că asta lăsa ea să se vadă, dar am rugat-o insistent să nu renunţe. Sau, dacă renunţă la rubrica aceea, să nu renunţe nici în ruptul capului la scrisul prozei. Aşa încît, sînt foarte fericit acum că n-a renunţat, iar cartea asta a ei e mai mult decît jos pălăria, e grozav că există. Astea sînt cărţi care te umplu de bucurie că mai respiră şi literatura pe lumea asta. După mine, ăsta e rostul cărţilor: bucuria. Literatura nu poate să mai vină cu cantităţi nemăsurate de nou, dar unele cărţi reuşesc să facă minuni.
 
Am văzut că Luca Florian, fiul tău, a făcut coperta cărţii, e foarte frumoasă. A citit cartea, cum vorbeşti cu el despre ce faci tu?
Eu sînt foarte fericit, nemaipomenit de fericit că e făcută de el. A ascultat deseori, pe bucăţi, cînd îi citeam soţiei mele. E prima carte la care ascultă serios. Adică asculta el şi la Zilele regelui, dar avea opt, nouă ani pe atunci. Nu ştiu ce putea să-i placă unui băieţel de opt ani la o carte ca aia. Însă acum a fost mult mai interesat, l-am simţit trup şi suflet lîngă mine, aşa că ştiind cum pictează şi plăcîndu-mi teribil ce face, mi-am dorit ne­spus să deseneze el coperta. Putea să nu iasă. A făcut doar două încercări, asta şi încă una, splendidă şi ea, numai că mai degrabă e splendidă ca tablou. E chiar peste asta, e o bijuterie, însă nu ar fi mers în rol de copertă. Asta, în schimb, se potriveşte ca o mănuşă. Chiar ieri am pus în ramă originalul, care a zăcut prin biblioteca lui, într-un dosar, luni de zile, eu tot promiţîndu-i că am să-l înrămez. Pînă ieri nu m-am învrednicit! Pe perete tot n-a ajuns pentru că, bineînţeles, rama nu are agăţătoare. Dar voi găsi şi o agăţătoare în viaţa asta!

Începuse să existe în străinătate un mic interes pentru literatura română

Aş vrea să trecem acum la o chestiune mai mohorîtă, anume situaţia ICR. E o indignare generală legată de starea mai nouă a lucrurilor. Cum vezi tu situaţia?
Vreau să aşez lucrurile într-o mică ordine cronologică, pentru că îmi doresc să se înţeleagă bine ce cred. În momentul în care s-a pus problema schimbării vechii echipe, n-am făcut parte din corul protestatarilor pătimaşi, din mişcarea papioanelor şi aşa mai departe. Recunosc că mi s-a părut uşor ridicol felul în care se reacţiona. Pe atunci consideram că lucrurile nu sînt grave. Şi nici nu s-ar fi ajuns la gravitatea de azi, dacă în locul acelei echipe ar fi venit o echipă de oameni competenţi şi, slavă Domnului, ar fi fost foarte simplu să vină. Echipa aia stătuse mulţi ani, făcuse multe, foarte multe lucruri bune. Trebuie să fii cel puţin nebun, orb, să nu spui asta. Însă, să mă ierte Dumnezeu, erau şi o groază de ciudăţenii, tot felul de şuşe, de amiciţii fertile pentru unii şi alţii, de nimicuri învelite în poleială. Prefer să nu intru în detalii. Începuse să bată un vînt de suficienţă, de triumfalism, de vagă aroganţă, ca şi cum în ICR tocmai se inventaseră lumea şi roata. Lu­crurile bune sînt bune, dar, în acelaşi timp, nimeni nu e de neînlocuit ori de pus în icoană, zic eu. Aşa încît nu mi s-a părut grav că se punea problema înlocuirii lui Horia-Roman Patapievici şi mai ales a lui Mircea Mihăieş, care se implicaseră politic pînă peste cap prin ce articole scriseseră. Asta e viaţa, oriunde pe lume! Îmi vine greu să cred că, în alte ţări, după ce înjuri şi faci albie de porci nişte politicieni ani de zile, cînd politicienii ăia ajung la putere, tu fiind funcţionar public, rămîi în funcţie. Repet, n-am dramatizat momentul ăla, sperînd eu, în uriaşa mea naivitate, că vor veni în locul lor nişte oameni cu scaun la cap. Unii care vor păstra ce e bun, fiindcă aveau ce păstra, şi vor îndrepta ce e strîmb. Era ca o maşinărie pusă pe roate, la care trebuia să schimbi nişte piese, să mai ungi nişte rotiţe, dar s-o laşi să meargă. Or, e cutremurător ce se întîmplă de cîteva luni încoace, e absolut şocant, ceva de domeniul filmului prost şi al teatrului absurd. Dacă n-ar fi atît de trist, chiar tragic pentru cultura română, s-ar putea spune că noii veniţi ating cotele parodiei absolute. Comunicatele date de ei, înfierările, proiectele lor patriotarde stupide sînt în termenii şi pe linia anilor ’50. Şi cultul ăsta al personalităţii! Tot site-ul lor e numai cu Andrei Marga, de parcă Andrei Marga ar fi cel puţin Iisus, în preajma căruia mai încap uneori, discret, pe la colţuri, încă doi, trei apostoli. E o ruşine. O ruşine scandaloasă.
 
Crezi că se poate face ceva pentru a remedia lucrurile? Circulă nişte petiţii pe net, crezi că sînt eficiente?
Din păcate, eu în petiţii nu cred. O singură dată în viaţă am semnat o petiţie, cînd se punea problema desfiinţării Liceului de Arte din Târgu-Mureş. Culmea, am primit petiţia asta de la un foarte bun prieten de-al meu din Budapesta, care făcuse liceul ăsta. De dragul lui, am semnat-o. Dar în rest, încă din ’90, de cînd s-a inventat petiţia la români, am refuzat să mă amestec. Observ că există nişte profesionişti ai semnării. Pur şi simplu e un joc monden: „Vrei să fii în lumea bună? Trece-ţi numele pe petiţie!“. Dacă te uiţi, sînt unii care au semnat tot, din ’90 pînă azi, care n-au ratat nimic. E ca un soi de omologare socială. Eu instinctiv am reflexul de-a mă duce la polul opus cînd văd chestiile astea, aşa încît n-am să semnez nici o petiţie. Pot să spun oricînd ce am de spus, dar nu simt nevoia să semnez foi volante. Revenind la discuţie, nu ştiu, e şi trist, şi jalnic. De bine, de rău se înfiripase o chestie bună, venind oricum pe fondul unui vid, pentru că, dacă e să vorbim realist, literatura română e o mare necunoscută în lumea asta. Nu zic că, deodată, peste noapte, devenise vedetă. Nici pomeneală. Dar începuse să existe în străinătate un mic interes. Că ţinea de exotism, că ţinea de proaspăta noastră poveste în UE, că ţinea de hazard, că ţinea de valoarea unor cărţi ori de steaua norocoasă a unor scriitori, cert e că începea să se mişte ceva. Noua conducere a ICR parcă vrea să ucidă chestia asta din faşă. Convingerea mea este însă că unii autori români vor continua să fie traduşi fără nici o legătură cu ICR şi asta va fi palma cea mai usturătoare pe care şefii instituţiei o vor primi. Adică, pînă la urmă, cînd va fi vorba despre cărţi foarte bune, iar nişte editori străini vor crede cu tărie în ele, n-o să se împiedice nimeni în fasoanele şi răţoielile lui Andrei Marga, or să cumpere copyrightul liniştiţi şi or să plătească ei traducerea fără nici o problemă.
 
Dacă tu crezi că petiţiile nu funcţionează, ce crezi că se poate face, concret, pentru a readuce totuşi ICR-ul la normalitate?
Concret, una dintre soluţii ar fi un fel de sabotare generală a ICR. Numai că, la noi, nici generalii nu sînt tocmai generali, darmite grevele ori boicoturile. Întotdeauna se vor găsi nişte tipi înamoraţi de ei înşişi, carierişti etc., aşa încît oricîţi oameni vor refuza colaborarea cu actualul ICR, veşnic va veni o no­uă rezervă de orgolioşi frustraţi, dispuşi să colaboreze cu oricine. S-a colaborat cu naziş­tii, cu sovieticii, cu Ceauşescu, cu Securita­tea, s-a colaborat frenetic şi cu Băsescu, de ce nu s-ar putea colabora şi cu Marga? Veşnic vor apărea indivizi care s-o facă, însă contează, pînă la urmă, şi cine o face, şi cum o face. Eu cred în ideea asta de boicot, de refuz al oricărei legături cu Marga şi lacheii lui, măcar ca gest de igienă, de tihnă personală, pentru a pune obrazul pe pernă liniştit şi a dormi bine.. De fapt, pentru mine şi pentru viaţa mea nu mi se pare esenţial ce se întîmplă cu ICR. Asta e, o nouă mizerie într-o lume plină de mizerii. Mai cred, şi cu asta închidem subiectul, în posibilitatea nemăsurată a lui Marga de a face pocinoage atît de mari prin străinătăţuri, încît să se facă de rîs glorios, călcînd în străchini rău de tot. Cît să devină clar şi pentru protectorii lui că e un impostor ridicol.

articol preluat integral: http://www.observatorcultural.ro/Eu-nu-gindesc-literatura-ca-fiind-literatura-din-Romania-n-am-aceasta-obsesie-a-insulei*articleID_28333-articles_details.html

Anunțuri
Explore posts in the same categories: ai carte?, atitudini, de prin ziare..., mi-a plăcut de nu am aer..., mă doare..., povesti de succes

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: