condamnati la moarte


Tei iubesc, măreaţă vatră!

Oraşul Iaşi şi-a “înmormântat” creştineşte teii de pe bulevardul Ştefan cel Mare
Autor: Cristinel C. Popa
 
 Tei iubesc, măreaţă vatră! Oraşul Iaşi şi-a “înmormântat” creştineşte teii de pe bulevardul Ştefan cel Mare
 “Teii lui Eminescu” de la Palatul Roznovanu au murit în chinuri, povestesc lucrătorii de la Servicii Publice Iaşi 

Au fost doborâţi cu mii de lovituri de topoare de patrihoţii locali pentru singura vină că făceau o umbră prea mare.

Prea mare în raport cu capetele neumbrite ale aleşilor locali. Aşadar, operaţiunea de doborâre a teiilor
de pe bulevardul Ştefan Cel Mare din Iaşi s-a terminat. Planurile municipalităţii au fost duse la bun sfârşit.
Teii au fost înmormântaţi creştineşte. Duşi la groapa de gunoi a istoriei. Acum îi fac umbră poetului Mihai Eminescu pe cealaltă lume.
De câteva zile, soarele rânjeşte mai occidental pe uliţa Palatului Roznovanu.
Piticii salcâmi japonezi fac umbră micimii noastre spirituale.
Cum s-a ajuns la asemenea acte de barbarie?
Din fudulie şi snobism arhitectonico-mahalagesc. Autorităţile locale au considerat că salcâmii japonezi aduc un aer mai occidental,
mult mai apropiat de damful megaloman de la Palas Mall.
Ce emblemă a Iaşiului?
Ce spirit poetic?
Copac al culturii naţionale?
Nu.
Pomii cu pricina umbreau prea din belşug palatele treburilor locale.
Chiar şi noaptea, miile de luminiţe ce descopereau vag mutra centrului de interese ieşean erau obturate de braţele nesuferite ale teilor.
Mai mult, vara, mirosul florilor de tei acopereau prea tare izul de sudoare a aleşilor.
Aşa că trebuiau tăiaţi. De la rădăcină!
Actul de acuzare?
Prea falnicii pomi eminescieni făceau o umbră prea mare pe vreme de caniculă.
La vreme de poezie strângeau prea multe minţi luminate pe strada încărcată de istorie.
Plus că nici Catedrala Mitropolitană nu se simţea prea bine.
Mirosul de tei făcea să pălească aroma de busuioc, de moaşte şi de lăcomie!
Aşadar, Dumnezeu să-i odihnească!
Am aflat de la muncitorii societăţii Servicii Publice ce au alcătuit aşa-zisul pluton de execuţie că săracele fiinţe înfrunzite,
acoperite de coajă şi de istorie, nu vroiau să-şi dea aşa uşor obştescul sfârşit.
Unii au sângerat şi jumătate de zi gâtuiţi de topoarele, drujbele şi zelul lucrătorilor municipali.
Scârţâielile şi ţipetele de durere încrengate se auzeau până sus, la clopotele mitropolitane.
Aşchiile însângerate poposeau ca amintire în buzunarele ieşenilor iubitori de frumos.
Locul execuţiei semăna zilele trecute cu Valea Piersicilor de la puşcăria Jilava.
Pentru vina de a fi omorât zăpuşeala, pentru colosala complicitate cu soarele şi parfumul primăverii, foc!
Şi copacii locali au murit în chinuri. “Unii nu mureau pur şi simplu!
Asta pentru că, groşi cum erau, aveau acoperite rădăcinile de pavajul stradal.
A trebuit să-i legăm şi să-i tragem, să-i smulgem cu camionul”, mi-a povestit un participant la masacru.
Aşadar, teii nu au fost doar umpluţi de sânge, ci au fost şi spânzuraţi.
Vai de capul lor, săracii. Acum îşi dorm somnul de veci. Nu-i mai plânge nimeni.
Cei care suferă într-adevăr după ei şi-au acoperit sufletele în surdină.
Pur şi simplu nu aveai ce să faci, cum să-i opreşti pe procurorii şi pe judecătorii istoriei noastre culturale!

Scrisoare de condoleanţe către Teiul din Copou, încă în picioare, şi către bădia Mihai

Ce ne mai rămâne decât să adresăm o scrisoare de condoleaţe, de consolare, către Teiul din Copou,

încă în picioare, şi către Bădia Mihai, naşul lor spiritual.
“Dragă Tei din Copou, află despre noi că am ajuns cu bine. A fost mai greu până să ne dăm ultima suflare.
Culmea, salcâmii japonezi de alături n-au vărsat o lacrimă. Oamenii ne-au chinuit, dar am scăpat.
Am ajuns pe celălalt tărâm. Facem acum umbră marilor eroi ai literaturii române!
Nu te mai plânge de bătrâneţe şi reumatisme! O s-o scoţi tu la capăt!
Mai cu sprijinul Grădinii Botanice, mai cu ajutorul sfântului duh al poetului.
N-o să ajungă furia şi lăcomia imobiliară până la tine. Doar de-o veni sfârşitul lumii.
Să ai grijă numai în clipa cea de pe urmă să nu-ţi strângi prea tare, într-un efort al durerii prea mari, crengile şi rădăcinile.
Mori cu demnitate, ca în faţa unui pluton de execuţie. Atunci când va fi.
Cu toţii trebuie să trecem peste momentul acesta, mai devreme sau mai târziu!
În ce te priveşte pe mata, Bădie Mihai, te informăm să nu-ţi faci griji pentru nepoţii şi fiii de sânge şi litere
ce ne cătau până mai an umbra. I-am trimis în Copou.
Va avea grijă de ei strămoşul nostru eminescian. Noi şi aşa nu ne simţeam prea bine acolo, pe Ştefan cel Mare.
Prea multă lume ne tratau cu indiferenţă, mai ales dintre cei sosiţi de peste stradă.
Şi parcă ne era un pic dor de matale, că nu ne-am văzut de atâta vreme…
Aşa că suntem împăcaţi cu toţii.
Ieşenii iubitori de valori occidentale, nu româneşti, că au scăpat de noi, salcâmii japonezi că ne-au luat locul,
iar noi ne bucurăm de revedere.
Să fie într-un ceas bun!
Iaca şi Luceafărul poposi acum între crengile noastre. Pe pământ se anunţă vremea rea.
Cu tunete şi apocalipse politico-culturale. Şi aşa ne-ar fi rupt, dacă nu vijelia, atunci cu siguranţă indiferenţa şi ura oamenilor.
Celor rămaşi,  Dumnezeu să le dea o moarte cât mai uşoară.
Doamne ajută! Tei iubim,
Cu drag, Teii lui Eminescu de pe bulevardul Ştefan cel Mare, tei condamnaţi pentru veşnicie la moarte într-o acţiune de genocid cultural.

 

articol primit pe mail

Explore posts in the same categories: Bestiarium..., de prin ziare..., vorbe primite, vorbe-napoiate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: