Arhivă pentru Aprilie 2013

No’Mads

Aprilie 29, 2013

http://www.youtube.com/watch?v=hgkryqcYeX4

Anunțuri

toti o apa si-un pamant

Aprilie 29, 2013

http://dotsub.com/view/01ad2718-073c-474a-ac40-c7a72e199d55

patimile…

Aprilie 29, 2013

Patimile Celui fara de patimi

In limbajul bisericesc cuvantul „patima” are doua sensuri principale. El desemneaza atat pacatul devenit omului „a doua fire”, cat si starea de suferinta, de chin. Faptul nu este intamplator deoarece din punct de vedere al credintei crestine pacatul si suferinta sunt doua realitati profund legate. Iar acest lucru se observa pana si la nivelul limbajului.

Stim din Sfanta Scriptura ca plata pacatului este moartea spirituala si trupeasca. Pacatul impune astfel drept conditii ale firii umane pervertite, instrainate de Dumnezeu, suferinta si moartea. Asa cum nu exista om fara de pacat nu exista om care sa nu le cunoasca pe acestea. Vorbim de o lege implacabila a conditiei noastre de acum. Aceasta „plata a pacatului” nu reprezinta insa pedeapsa pentru pacat, cat leacul pentru acesta.

Patimile lui Hristos, temei al despatimirii noastre

Exista in istorie o singura Persoana care S-a supus intr-un mod unic si irepetabil acestei „legi”, Hristos, Dumneze-Omul. Ne spun Sfintii Parinti ca Mantuitorul a fost intru totul asemenea noua afara de pacat. El a mostenit insa firea umana cu toate afectele ei, adica cu toate „ranile” pacatului si necesitatile ce decurg din acestea. Mantuitorul a flamanzit, a plans, a dormit, a suferit si a cunoscut moartea. Ca Dumnezeu intrupat Hristos S-a supus, din dragoste pentru noi, aceleiasi legi a „platii pacatului”, desi ar fi putut mantui neamul omenesc si pe alta cale. A facut-o pentru ca El sa Se regaseasca in suferinta si moartea fiecarui om, dar mai ales pentru ca fiecare om sa se regaseasca in suferinta si moartea pe care, ca Dumnezeu, Le-a biruit prin Inviere.

De aceea, perioada liturgica pe care o parcurgem acum, Saptamana Patimilor, ne cheama, ca la randul nostru, sa participam intr-un mod cu totul special la patimile Celui fara de pacat. Auzim aceasta chemare intr-o cantare de la Denia din Vinerea Mare: „Inchina-mu-ne Patimilor Tale Hristoase…”. Nu se cere de la noi un simplu exercitiu intelectual, de memorie sau de imaginatie, ci prosternare, participare in chipul cel mai real cu putinta.

Noi continuam adesea sa participam la ele tot din perspectiva omului care nu numai ca nu a inteles adevarata insemnatate a celor intamplate, dar care chiar Il osandim la moarte. O facem ca si Iuda, fariseii, carturarii, soldatii romani sau iudeii care strigau „Rastigneste-L!, Rastigneste-L!”. Iar dovada concreta a acestui fapt sunt pacatele si patimile noastre. Mai mult decat atat, ne revoltam si refuzam a purta de multe ori cu smerenie si credinta chiar consecintele propriilor noastre pacate. Ne clatinam ca o trestie in bataia vantului cand se pune problema asumarii suferintei si mortii.

Credem intr-un Iisus istoric, fara a-L mai vedea pe Hristosul Bisericii, pe Hristos-euharistic, Care este cu noi pana la sfarsitul veacurilor. Este trist ca desi numaram anii istoriei plecand de la Hristos, nu am ajuns in schimb „sa numaram” anii vietii noastre si masura deplinatatii ei (mai degraba a lipsei ei), plecand tot de la El.

Ori tocmai aceste momente binecuvantate pe care le praznuieste atat de intens in aceste zile Biserica pot constitui acel „inceput bun” pe care mereu si mereu il vom pune undeva mai sus pe scara urcusului duhovnicesc. Ne-am obisnuit din nefericire cu „mersul inapoi” sau cu „caderile” (acel amagitor „stat pe loc”), desi Parintii Bisericii ne spun ca urcusul duhovnicesc prin care Il cunoastem pe Dumnezeu se cere a fi unul neincetat.

Numai participand asa cum Biserica ne indeamna si ne mijloceste prin randuielile sale, la Patimile Celui fara de pacat, putem face din patimile noastre, din suferintele si incercarile prin care trecem, o cale de despatimire. Dupa cum Hristos „cu moartea pe moarte a calcat”, si noi, uniti cu El, putem cu „patimile pe patimi sa calcam”.

Acesta este demersul ascetic pe care Biserica ne cere sa-l urmam impreuna cu Hristos cel Inviat, dupa cum da marturie in cantarile sale pascale: „Cu patima Ta, Hristoase, din patimi ne-am eliberat si cu Invierea Ta din stricaciune ne-am izbvit.”

Radu Alexandru

 

articol preluat: http://www.crestinortodox.ro/paste/saptamana-patimilor/patimile-celui-fara-patimi-135572.html

despre jertfa de sine

Aprilie 29, 2013

Mielul de Sfintele Pasti

Mielul de Sfintele Pasti Mielul de Sfintele Pasti

De Sfintele Pasti exista obiceiul sa se sacrifice miei. Pastile este o sarbatoare pe care o intalnim atat la evrei, cat si la crestini. Pentru evrei Pastile semnifica trecerea din robia egipteana la libertate, in vreme ce pentru crestini, Pastile inseamna trecerea de la moarte la viata.

Mielul de Pasti la evrei

Sarbatoarea Sfintelor Pasti a fost instituita de Dumnezeu prin Moise, inainte ca poporul evreu sa treaca prin Marea Rosie.

Pentru ca egiptenii au refuzat sa-i elibereze pe iudei din robie, Dumnezeu a trimis asupra lor zece plagi, cea mai aspra fiind moartea celor intai nascuti. Pentru a-i feri pe iudei de aceasta pedeapsa, le-a poruncit sa sacrifice un miel si sa unga cu sangele acestuia pragurile usilor si ferestrelor. Astfel, in ziua de 14 nissan (aprilie), fiecare familie iudaica a sacrificat un miel, pe care l-a mancat cu azima (paine nedospita, deoarece nu au avut timp sa lase aluatul sa creasca) si ierburi amare. Azima este simbolul robiei, al mizeriei indurate ca robi, iar ierburile amare semnifica viata petrecuta de israeliti in timpul robiei egiptene.

In cartea Exodului ne este relatat modul in care Dumnezeu i-a cerut lui Moise sa celebreze Pastile: „Mielul sa va fie de un an, parte barbateasca si fara meteahna, si sa luati sau un miel sau un ied, sa-l tineti pana in ziua a paisprezecea a lunii acesteia si atunci toata adunarea obstii fiilor lui Israel sa-l injunghie catre seara. Sa ia din sangele lui si sa unga amandoi usorii si pragul cel de sus al usii casei unde au sa-l manance. Si sa manance in noaptea aceea carnea lui fripta la foc; dar s-o manance cu azima si cu ierburi amare. Dar sa nu-l mancati nefript deajuns sau fiert in apa, ci sa mancati totul fript bine pe foc, si capul cu picioarele si maruntaiele.

Sa nu lasati din el pe a doua zi si oasele lui sa nu le zdrobiti. Ceea ce va ramane pe a doua zi sa ardeti in foc. Sa-l mancati insa asa: sa aveti coapsele incinse, incaltamintea in picioare si toiegele in mainile voastre; si sa-l mancati cu graba, caci sunt Pastile Domnului, in noaptea aceea voi trece peste pamantul Egiptului, si voi lovi pe tot intai-nascutul in pamantul Egiptului” (Exod 12, 1-11).

Sunt persoane care sustin ca modul celebrarii este o reminiscenta a pastorilor nomazi din Orient, care se mutau dintr-un loc in altul din cauza secetei. Ei sacrificau un miel inainte de plecare, cu credinta ca vor fi feriti de duhurile rele in timpul calatoriei. Cu sangele mielului ungeau stalpii si betele de la corturi.

In timpul regelui Iosia, pe la jumatatea secolului al VII lea i. Hr., Pastile a devenit o sarbatoare care se oficia doar la templul din Ierusalim. Mielul nu mai era sacrificat de capul familiei, ci de un preot, iar cu sangele mielului nu mai erau unse usile caselor, ci era stropit altarul.

In cartea Misna, in partea care poarta denumirea Pesahim, ne este descris modul in care serbau iudeii Pastile, in ultimele zile ale templului lui Irod. Din aceasta carte aflam ca mieii erau sacrificati in curtea exterioara a templului. Preotii erau aliniati pe doua randuri. Pe un rand preotii aveau un lighean de aur in mana, pe celalalt rand, aveau un lighean din argint. In aceste ligheane era strans sangele mieilor sacrificati. Ultimul preot din rand avea datoria de a stropi altarul cu sangele adunat (sangele mielului simbolizeaza eliberarea de pacate).

Dupa ce templul din Ierusalim a fost daramat de romani, in anul 70 d.Hr., s-a adoptat celebrarea Pastelui in familie, asa cum se intampla si in prezent.

Pastile la evrei se celebreaza timp de opt zile, in perioada 15-22 Nisan.

Mielul de Pasti la crestini

Pentru crestini, Sfintele Pasti este tot o trecere, insa una de la moarte la viata. Prin Pasti, noi nu comemoram eliberarea evreilor din Egipt, ci praznuim moartea si Invierea lui Hristos. Profetul Isaia, vorbind despre patima Domnului spune: „ca un miel spre junghiere s-a adus…“ (Is. 53, 7). Deci, pentru crestini, Hristos devine Mielul care Se jertfeste pentru mantuirea neamului omenesc. In Denia Prohodului se spune: „Coasta Ti-au impuns, mainile Ti-au pironit, Stapane si cu rana Ta din coasta ai vindecat neinfranarea mainilor stramosilor”.

Mielul jertfit si mancat de evrei cand serbau Pastile, era o prefigurare a Mielului lui Dumnezeu Care ridica pacatele lumii (Iesirea 12, 46) si se ofera ca hrana pentru viata vesnica. Sfantul Apostol Pavel ne indeamna sa serbam Pastile intr-o noua perspectiva: „Iata Hristos, Pastile nostru, S-a jertfit pentru noi; sa praznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul rautatii si al viclesugului, ci cu azimile curatiei si ale adevarului” (I Cor. 5, 7-8).

Asadar, crestinii nu sunt datori sa taie miei de Pasti, ci sa depuna tot efortul pentru a se impartasi cu Trupul si Sangele lui Hristos in cadrul Sfintei Liturghii.

Adrian Cocosila

 

articol preluat: http://www.crestinortodox.ro/paste/sfintele-pasti/mielul-sfintele-pasti-118222.html

Saptamana patimilor

Aprilie 29, 2013

Saptamana Patimilor – Lunea Mare

Saptamana Patimilor - Lunea Mare Saptamana Patimilor – Lunea Mare

Biserica a randuit ca la sinaxarul zilei de luni dinSaptamana Patimilor sa se faca pomenirea lui Iosif, fiul patriarhului Iacob si a smochinului neroditor.

Numele de Iosif inseamna „El (Domnul) adauga”. Acesta a fost cel de-al unsprezecelea fiu al lui Iacob si primul al Rahilei.

Sfanta Scriptura ne marturiseste ca intr-o zi, batranul Iacob il trimite pe Iosif sa-i aduca vesti despre fratii lui, care erau plecati cu oile la camp. Fratii sai, erau invidiosi pe acesta din momentul in care le vestise cateva vise: „Eram la camp cu totii si legam snopi. Snopii mei stateau drept, iar ai vostri se plecau spre ai mei”, „se parea ca soarele, luna si unsprezece stele se aplecau si se inchinau in fata mea”. In urma acestor descoperiri, fratii sai si-au pus in gand sa-l omoare.

Vazandu-l de departe ca vine de la casa tatalui spre ei, acestia au zis: „Iata visatorul! Haidem sa-l omoram si sa-l aruncam intr-un put si sa zicem ca l-a mancat o fiara salbatica si vom vedea ce se va alege de visurile lui”. Insa Ruben, unul dintre fratii sai, le-a zis: „Nu, sa nu varsati sange! Aruncati-l mai bine in putul acela din pustiu, dar mainile sa nu vi le puneti pe el”. Este aruncat in put, insa, este scos de acolo pentru a fi vandut cu 30 de arginti unor negustori.

Pentru a-si acoperi fapta, fratii sai au taiat un ied, au rupt haina lui Iosif si au inmuiat-o in sange. Seara, ajunsi acasa, i-au aratat haina lui Iacob, spunandu-i acestuia ca Iosif a fost mancat de o fiara salbatica.

Iosif, fiul patriarhului Iacob, prefigurarea lui Hristos

Iosif, aruncat de fratii sai in fantana, semnifica punerea lui Hristos in mormant. Scriptura ne atrage atentia ca fantana era lipsita de apa, semn ca acel loc nu mai putea darui si intretine viata. Pana la Invierea lui Hristos, mormantul era chipul mortii. Nu intamplator, cel demonizat din tinutul Gherghesenilor, locuia in morminte, in locul in care nu mai exista relatie, viata.

Si dupa cum fantana in care a fost pus, ramane goala, la fel se intampla si cu mormantul Domnului. Acest mormant e o marturie a faptului ca si mormintele noastre vor ramane goale. Prin Invierea Domnului, mormantul nu mai este loc de veci.

In acest sens, Apostolul Pavel vorbind despre invierea trupurilor nu spune: se ingroapa, ci „se seamana”. „Se seamana trupul intru necinste, inviaza intru slava; se seamana intru slabiciune, inviaza intru putere; se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 42-44).

Iosif, vandut de fratii sai in Egipt pentru 30 de arginti, este o preinchipuire a lui Hristos, vandut de Iuda. Sfantul Andrei Criteanul spune in Canonul cel Mare ca Iosif „de cei de un sange a fost dat, a fost vandut in robie dulcele suflet, cel drept, spre inchipuirea Domnului”.

Haina lui Iosif, muiata in sange si aratata patriarhului Iacov, simbolizeaza mantia rosie a Mantuitorul din timpul Patimilor Sale.

In relatarea vietii lui Iosif, ni se spune ca acesta ii primeste pe fratii sai, care vin in Egipt dupa o foamete cumplita in Tara Sfanta si le ofera hrana fara bani.

Foametea din vremea lui Iosif, semnifica neputinta neamului omenesc de a atinge asemanarea cu Dumnezeu prin propriile puteri. Datorita foamei, isi va veni in fire fiul risipitor si va ajunge sa se hraneasca cu vitelul cel gras, chip al lui Hristos.

Iosif daruieste intregului popor grau si hrana, vestind tainic ca si Hristos Se va darui pe Sine ca hrana, in cadrul Sfintei Liturghii, sub chipul painii si al vinului. Faptul ca Scriptura nu mai aminteste de o alta foamete, de o alta venire a fratilor sai pentru a lua hrana, ni se descopera ca cel ce mananca Trupul lui Hristos, nu mai flamanzeste niciodata. Acest lucru a fost vestit de Mantuitorul femeii din Samaria: „Cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai inseta niciodata”.

Smochinul neroditor

Sfantul Evanghelist Marcu vorbind despre smochinul neroditor spune: „Iar a doua zi iesind ei din Betania, Domnul a flamanzit. Si vazand un smochin de departe, avand frunze, a mers sa vada daca va gasi ceva in el. Venind la el, n-a gasit nimic decat frunze, ca nu era inca vremea smochinelor. Si a zis Iisus smochinului: Nimeni sa nu mai manance rod din tine in veac” (Marcu 11, 12-14), iar Sfantul Evanghelist Matei ne spune ca: „Indata s-a uscat smochinul” (Matei 21, 19).

In talcuirile unor Sfinti Parinti, acest smochin neroditor este simbolul sinagogii, care nu a adus rodul mantuirii pe care l-a odraslit din plin Biserica crestina.

Insa, in talcuirea lui Isidor Pelusiotul el are alt inteles: „Pomul calcarii poruncii a fost smochinul. Din frunzele lui si-au facut acoperamant stramosii nostri calcatori de porunca. Din pricina ca n-a fost blestemat atunci, a fost blestemat acum de Hristos, ca un iubitor de oameni, ca sa nu mai faca rod, care este pricina pacatului. Iar ca pacatul se aseamana cu smochina este lucrul destul de limpede: Are dulceata placerii, lipiciunea pacatului, iar la urma, usturimea si iutimea constiintei. Istoria smochinului a fost asezata aici pentru a ne indemna la umilinta, dupa cum istoria lui Iosif a fost asezata pentru a ne infatisa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roada duhovniceasca este un smochin. Daca Domnul nu gaseste in el odihna, a doua zi, adica dupa viata aceasta de acum, il usuca prin blestem si-l trimite in focul vesnic. Smochinul uscat din Sfanta Evanghelie este ca un stalp cu totul uscat, care ingrozeste pe cei care nu fac rod potrivit de virtute”.

Voi reda in incheiere un comentariu al parintelui Nicolae Steinhardt: „Pericopa smochinului se cade sa fie interpretata nu dupa regulile dreptatii naturale si valorile axiologiei elementare, ci la nivelul propozitiilor duhovnicesti alegorice. Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricarui alt arbore fructifer) roade atunci cand nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea inceteaza daca realizam ce este in fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a raspunde ori ba chemarii Sale. Nu de smochin si de smochine se face mentiune in parabola aceasta, ci de om (tot asa si in alte metafore neotestamentare: parca de pasari ori de boi se ingrijeste Atotputernicul !): care nu dispune de scuza valabila spre a-L refuza pe Facatorul sau ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit. Soroace, date, conditii, clauze, tocmeli: sunt lovite de nulitate absoluta. Chemarii de sus i se poate raspunde numai cu “ Iata-ma” ori cu “Da, Doamne”. Motivarile, fie ele omenesti plauzibile, nu sunt luate in considerare: nu ne este ingaduit a ne eschiva nici macar pentru a ne ingropa tatal ori a ne randui cele din gospodarii; nici pentru a ne duce sa vedem tarina ce tocmai am agonisit; nici pentru a cere boii de curand cumparati; nici pentru a ne desparti de femeia de care abia ne-am insotit prin nunta.

Mereu si in orice clipa este vremea – si acum este – a raspunde “Iata-ma” lui Hristos. La acest nivel, pe acest plan nu se poate judeca potrivit celor de pe taramul profan al logicii juridice. Acolo termenele, intervalele, sarturile, epocile, datinile sunt perfect valabile: dincoace, cu totul nesemnificative si nejustificative. Roadele smochinului – produse ale firii, ale naturii naturale – sunt subordonate ciclurilor de rodire, insa devotamentul oamenilor nu cunoaste soroace si pauze. Interpretarea alegorica se impune: smochinul e omul, iar smochinul neroditor e omul si el neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemarii ceresti. Reactiile „robustului simt comun” nu au ce cauta in citirea formulelor spatiotemporalitatii (sunt date peste cap); si tot asa nici in dezlegarea incifrarilor duhovnicesti. Iata de ce putem afirma ca omul (smochinul, in limbaj codificat) trebuie sa fie oricand gata, oricand disponibil pentru Hristos. Nicaieri teoria disponibilitatii integrale enuntate de André Gide nu se aplica mai la propriu si mai desavarsit decat in relatiile dintre faptura si Ziditorul ei. Iar a fi disponibil inseamna a te nimeri oricand incins, cu toiagul in mana, cu incaltamintea in picioare, pregatit de drum, de actiune, de raspuns afirmativ, de roada”.

Adrian Cocosila

articol preluat: http://www.crestinortodox.ro/paste/saptamana-patimilor/saptamana-patimilor-lunea-mare-118262.html

si a fost…

Aprilie 29, 2013
9 Aprilie 2013 in Social

Obiceiuri si traditii de florii

Ortodocsii praznuiesc, duminica, Floriile sau Duminica Stalparilor, cea mai importanta sarbatoare care vesteste Pastele, rememorand intrarea lui Iisus in Ierusalim si sarbatorindu-i, totodata, pe cei cu nume de flori.
Obiceiuri si traditii de florii

sxc.hu

SOCIAL

Mai multe despre

Sarbatoarea intrarii Domnului in Ierusalim a fost suprapusa peste cea a zeitei romane a florilor, Flora, de unde si denumirea populara pe care a primit-o. Astfel, pe langa sarbatoarea crestina a intrarii Mantuitorului in Ierusalim au aparut si nenumarate obiceiuri si traditii, atat in mediul rural, cat si in cel urban, cele mai multe de sorginte pagana.

De exemplu, de Florii se obisnuieste sa se faca „de ursita”, astfel ca fetele aflau, prin diverse procedee, daca se vor casatori sau nu in acel an. Tot de Florii, martisorul purtat pana in aceasta zi se pune pe ramurile unui pom inflorit sau pe un maces, iar zestrea se scoate din casa pentru aerisire.

Inaintea sarbatorii, fetele nemaritate din Banat si Transilvania obisnuiesc sa puna o oglinda si o camasa curata sub un par altoit. Dupa rasaritul soarelui, aceste obiecte sunt folosite in farmece pentru noroc in dragoste si sanatate.

De asemenea, la miezul noptii se fierbe busuioc in apa, iar dimineata fetele se spala pe cap cu aceasta fiertura, ca sa le creasca parul frumos si stralucitor. Ce ramane se toarna la radacina unui par, in speranta ca baietii se vor uita dupa ele, ca dupa un copac inflorit.

In popor se mai spune ca cine indrazneste sa se spele pe cap in ziua de Florii fara apa descantata si sfintita risca sa albeasca.

La toate popoarele crestine pot fi intalnite diferite obiceiuri, unele chiar similare celor de la noi, majoritatea avand in prim-plan palmierul sau salcia. Aceste traditii nu au nimic in comun cu spiritul crestinesc al praznicului Intrarii Mantuitorului in Ierusalim.

Crestinii praznuiesc Intrarea Mantuitorului in Ierusalim participand la Sfanta Liturghie, impodobind cu ramuri de salcie sfintita icoanele, usile si ferestrele gospodariilor lor si pastrand randuiala postului. Aceste ramuri sfintite se pastreaza peste an, fiind folosite cu credinta la tamaduirea diferitelor boli. Oamenii obisnuiesc si sa infiga aceste ramuri in straturile proaspat semanate, sa le puna in hrana animalelor sau sa le aseze pe morminte. Ramurile verzi simbolizeaza castitatea, dar si renasterea vegetatiei, amintind totodata de ramurile cu care a fost intampinat Iisus la intrarea in Ierusalim, in aceasta zi, scrie MEDIAFAX.

In sambata dinaintea Floriilor, femeile din unele zone ale tarii aduc ofranda de pomenire a mortilor impartind placinte de post. Tot in sambata Floriilor se mai facea un ceremonial complex numit Lazarita, dupa modelul colindelor, la care participau doar fetele. Una dintre fete, numita „Lazarita”, se imbraca in mireasa si colinda, impreuna cu celelalte, in fata ferestrelor caselor unde erau primite. Lazarita se plimba cu pasi domoli, inainte si inapoi, in cercul format de colindatoarele care povestesc, pe o melodie simpla, drama lui Lazar sau „Lazarica”: plecarea lui Lazar de acasa cu oile, urcarea in copac pentru a da animalelor frunza, moartea neasteptata prin caderea din copac, cautarea si gasirea trupului neinsufletit de catre surioarele lui, aducerea acasa, scaldatul ritual in lapte dulce, imbracarea mortului cu frunze de nuc si aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.

In trecut, ramura de salcie sfintita era folosita si in scopuri terapeutice. Oamenii inghiteau matisori de pe ramura de salcie pentru a fi feriti de diferite boli, iar batranele se incingeau cu salcia ca sa nu le mai doara salele.

De asemenea, exista si obiceiul ca parintii ii loveasca pe copii cu nuielusa de salcie cand veneau de la biserica, pentru a creste sanatosi si intelepti.

Detalii: http://www.9am.ro/stiri/Social/242684/obiceiuri-si-traditii-de-florii.html#ixzz2RpgG7Ool
Follow us: @9AM on Twitter | 9AM.ro on Facebook

articol preluat: http://www.9am.ro/stiri/Social/242684/obiceiuri-si-traditii-de-florii.html?utm_source=newsletter-alert-20130427&utm_medium=email&utm_content=alert-20130427&utm_campaign=Newsletter-Alert

si am spus…

Aprilie 29, 2013

Omul din zilele noastre nu poate depasi ispita evaluarii prin comparatie. Dar nu se compara cu cei care sunt deasupra lui, ci cu cei care sunt mai slabi decat el. Iar aceasta comparatie il duce la indreptatirea de sine, la iubirea de sine si uitarea lui Dumnezeu. Ajunge sa creada ca tot ceea ce face se datoreaza numai lui.

Bine ar fi sa nu ne comparam cu nimeni. Ar fi minunat sa facem fapte bune fara a cugeta lucruri inalte despre noi. Dar pentru ca omul nu poate scapa de comparatie, il indemn sa se compare cu Dumnezeu, pentru a indeparta orice dorinta de indreptatire de sine. Cand te compari cu Dumnezeu nu mai ai in tine nicio pornire de a supralicita calitatile tale. Iti dai seama ca esti un nimic. Iar aceasta constiinta te ajuta sa te raportezi sanatos si fata de semeni.

Pe de alta parte trebuie stiut ca omul a fost inzestrat cu anumite daruri de Dumnezeu. Asa ca realizarile sale nu tin doar de propriile puteri, ci si de darurile pe care le-a primit de la El. De aceea este important ca omul sa pastreze neincetat constiinta ca le-a primit de la Cineva. In acest sens, Sfantul Isaac Sirul ne indemana „sa ne pazim de parerea de sine in timpul schimbarilor bune”.

Sa nu ne atribuim calitati care sunt daruri de la Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel il intreaba pe cel mandru: „Ce ai, pe care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7). In vreme ce omul smerit, spunea Sfantul Ioan Casian, se pazeste de duhul mandriei spunandu-si la dobandirea fiecarei fapte bune: „Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, care este cu mine” (1 Cor. 15, 10), „Fara de Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5) sau „Daca Domnul nu ar zidi casa, in zadar s-ar trudi ziditorii” (Psalmul 26, 1).

Compararea cu Dumnezeu ne ajuta ca atunci cand facem fapte vrednice de lauda, sa le tainuim si sa le socotim ca fiind nimic. Nu mai cautam sa masuram ca sa vedem pana unde am reusit sa ajungem prin vreo fapta a noastra. Nu ne mai uitam la ea cat este de importanta, de mare. Nu o mai luam in seama. Iar acest lucru ne ajuta sa nu ne consideram mai presus de ceilalti semeni si sa-i dispretuim sau sa punem pe seama propriilor puteri realizarile. Dimpotriva, cu cat facem mai mult bine cu atat trebuie sa ne smerim mai tare, pentru ca trebuie sa traim cu constiinta ca Dumnezeu ne-a adus la existenta pentru a-I fi colaboratori in lucrarea binelui.

Retineti ca nu este de ajuns sa ne cunoastem asa cum suntem, nici mai buni, nici mai rai, ci trebuie sa ne silim sa fim cum ne vrea Dumnezeu – cat mai buni.

Adrian Cocosila