zice-se…


Poante literare…-cic-asa a fost!

Arghezi se intalneste, in preajma Cismigiului, cu Victor Eftimiu, drapat in mantaua lui larga si insotit de cateva fete, care il ‘ingrijeau’ acasa (sotia, actrita cunoscuta-Agepsina Macri-, ii murise de o vreme): il pieptanau, il masau, ii taiau unghiile, si celelalte…
„Draga, iti prezint pe secretarele mele”, zice Eftimiu, cu o formula pe care o socotea convenabila pentru a putea scoate fetele in lume.
Iar Arghezi, cam porc (ca intodeauna): „Ce spui, draga, tot mai secretezi, tot mai secretezi?…”

Tudor Arghezi nu-l aprecia sub nici un chip pe Demostene Botez, nici ca avocat, nici ca scriitor si, de câte ori avea prilejul sa se întâlneasca cu el, i-o spunea în fata.
Într-o zi, Arghezi venea la Uniunea Scriitorilor, unde s-a întâlnit cu Demostene Botez, care tocmai iesea, schiopatând de un picior. Vazându-l asa neajutorat, Tudor Arghezi i se adresa:
– Mai, Demostene, ce-i cu tine? Ce-ai patit?
– Nu vedeti, maestre? Sunt cu un picior în groapa ! se vaieta el.
– Nu-i nimic! Ti-a ramas intact piciorul cu care scrii, îi replica Arghezi.

Dramaturgul Constantin Kiritescu, director ani în sir în Ministerul Instructiunii Publice, cauta sa-si impuna numai punctul lui de vedere si, din aceasta cauza, se facuse nesuferit majoritatii oamenilor de cultura.
– Mare idiot trebuie sa fie Kiritescu acesta, judecând dupa mutra, zise furios într-o zi Ion Minulescu.
– Nu te lua dupa aparente, îl sfatui „ blând ” Tudor Arghezi. Mutra te înseala. E cu mult mai idiot decât arata.

Când avea nevoie de bani, Mateiu Caragiale se ducea în strada Sf. Ionica sa amaneteze ceva. Într-o zi a luat de acasa o pipa veche si s-a prezentat la „Muntele de Pietate”. Un domn sobru a examinat pipa si i-a dat pe ea 60 lei. Mateiu Caragiale a fost multumit de pret.
Trecând pe strada Baratiei, a zarit, în vitrina unei dughene, o pipa la fel cu cea pe care o amanetase. Intra si afla ca pipa costa 15 lei si ca negustorasul de „antichitati” mai avea destule piese de acest gen.
Dupa vreo luna, când Mateiu se afla din nou în jena financiara, lua pipa pe care daduse 15 lei în strada Baratiei si pleca cu ea la „Munte”. Evaluatorul o cântari în palma , clipi siret pe sub ochelari si-i plati 60 de lei. Mateiu încasa banii si o sterse, venindu-i sa sara pe strada de bucurie ca-l pacalise pe evaluator.
Peste câteva luni iar nu avea bani. Dadu fuga pe Baratiei, cumpara o pipa cu 15 lei si iar se prezenta la „Muntele de Pietate”. Dupa ce-si încasa suma si pleca fericit de trucul „infailibil” pe care îl descoperise, evaluatorul îi spuse unui prieten care asistase la aceasta scena:
– E fiul mai vârstnic al lui Ion Luca Caragiale. De un an de zile îmi tot aduce pipe de 15 lei bucata de pe Baratiei si eu îi dau câte 60 de lei pe fiecare. El crede ca ma prosteste, dar pot eu sa-i ofer fiului marelui nostru Caragiale câte 15 lei? Si acesta flutura un zâmbet blajin si atotîntelegator catre amicul sau care se prapadea de râs.

Magistrat tânar, Alexandru Cazaban nu stia cum sa plece mai repede de la Judecatoria de Ocol din Raducaneni. Cum în acel timp, Barbu Stefanescu Delavrancea era ministrul Justitiei, la interventia lui Alexandru Vlahuta, Delavrancea l-a primit în audienta pe Al. Cazaban.
– Raducaneni… Raducaneni …, facea Delavrancea cu ochii în sus, gânditor. Niciodata n-am admirat un rasarit de soare mai maret ca la Raducareni! Si, ma rog, de ce vreti sa plecati de acolo? Aud ca sunteti scriitor…
– Pentru ca, vedeti, Excelenta – a explicat Al. Cazaban grabindu-se sa nu piarda poanta si sa mearga drept la inima dramaturgului ajuns ministru – acolo n-am ocazia sa admir.…un Apus de Soare…
Delavrancea a savurat poanta rozându-si mustata si a scris pe cererea de transfer a tânarului magistrat: „Se aproba.”

Pe când era profesor la Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti, George Calinescu a invitat doi studenti la el acasa. Acestia nu au venit în ziua fixata, ci a doua zi, la aceeasi ora. Deschizându-le usa, doamna Alice Calinescu i-a în­trebat ce doresc, iar ei au raspuns ca au fost invitati, dar n-au putut veni cu o zi înainte din cauza unor obligatii la facultate si au întrebat:
– Domnul profesor este acasa?
Din pragul usii, amfitrioana si-a întrebat sotul:
– Esti acasa, draga?
– Nu, draga, nu sunt acasa!
– Ati auzit baieti, nu e acasa! le-a spus candid doamna Calinescu.

Inscris la Facultatea de Litere si Filozofie, Serban Ciocu­lescu urma în paralel si Dreptul pentru a-i face placere bunicului sau. Teroarea studentilor era dreptul roman si profesorul Stefan Longinescu care avea mania clasificarilor si subclasificarilor, subîmpartirii în diverse paragrafe de tipul I, II, III, IV etc, 1, 2, 3, 4 etc., A, B, C, D etc., a, b, c, d etc. La examen, daca subiectul compara cinci subdiviziuni, el nota fiecare raspuns ridicând câte un deget de la mâna stânga strânsa pumn.
Un astfel de subiect ce compara cinci subdiviziuni i-a cazut la examenul de drept roman lui Serban Cioculescu, care a început, transpirând, sa le enumere în timp ce profesorul ridica câte un deget. Sarind peste diviziunea a doua, dar enuntân­du-le pe celelalte, a ramas un deget nedesfacut de la mâna profesorului, el facând gestul invers închizându-le la loc pe celelalte patru degete si aratându-i degetul respectiv îl întreba necrutator:
– Ce e acesta?
La care Cioculescu i-a replicat:
– Degetul aratator.
Ilaritatea a fost generala, profesorul a zâmbit sardonic si i-a dat bila rosie, trântindu-l la examen.

Mihail Dragomirescu, pe când era si director al Institutului de Literatura, intra odata satisfacut în aula Fundatiei Universitare, unde dadu cu ochii de ?erban Cioculescu, vesnicul sau rival în dispute.
– Ei, ce zici, Cioculescule, teoriile mele se discuta la congresul de la Copenhaga…
– Ce sa zic, domnule profesor, decât ca e ceva putred în Danemarca! a fost replica lui Cioculescu.

La „Capsa”, Serban Cioculescu si Alexandru Cazaban se duelau verbal, bineînteles în gluma.
Zice Cazaban:
– Eu nu scriu, ca unii, pentru ser-bani!
– Nici eu nu scriu, ca altii, numai cazaban-alitati! i-a în­tors-o Cioculescu.

Într-o zi, la o sueta cu Al. Cazaban si Corneliu Moldovanu, Ion Minulescu, dorind sa le faca sânge rau interlocutorilor sai, striga sa-l auda toata lumea:
– Ma, voi stiti ca eu m-am nascut în anul când a murit Eminescu?
Replica lui Cazaban a fost prompta:
– Doua mari nenorociri în acelasi an !

 

material primit pe mai

Anunțuri
Explore posts in the same categories: vorbe primite, vorbe-napoiate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: