” exemplu de asceza, de smerenie, de ravna”


Predica la Duminica Sfintei Maria Egipteanca Predica la Duminica Sfintei Maria Egipteanca

Predica la Duminica Sfintei Maria Egipteanca – Doua convorbiri de taina

Traditia Bisericii ne indeamna sa ne amintim astazi de Sfanta Maria Egipteanca. Asa cum duminica trecuta ne-a pus in fata chipul unui mare Sfant si ascet, Ioan Scararul, si asa cum mai inainte ne pusese inainte chipul Sfantului Grigorie Palama, acum ne aduce in fata un chip de sfanta femeie nevoitoare, asceta, care a petrecut multi ani in pustie si s-a invrednicit de darul facerii de minuni.

Nu este prima femeie intrata in calendarul Bisericii noastre. De altfel, femeile au avut un rol important in istoria crestina, in istoria vestirii crestine, in istoria mantuirii. Daca n-ar fi decat sa pomenim de Maica Domnului, si apoi sa ne amintim de Sfintele Mironosite, care, inaintea altora, au aflat despre invierea Domnului si au fost cele dintai care au vestit-o, si inca ar fi foarte mult.

Cea dintai predica crestina, dupa Inviere, a fost rostita de mironosite. Acest lucru nu se scoate intotdeauna in evidenta, nu se observa. Se lasa in umbra. E drept ca a fost o predica foarte scurta, dar a fost predica, vestire: „Hristos a inviat!” Cand, ducandu-se la mormant, dimineata, au gasit mormantul gol, si au vorbit cu ingerii si chiar cu Iisus, s-au intors la ceilalti cu grabire si spaima, cu bucurie si cu nerabdare, sa le spuna ca „Hristos a inviat”.

Biserica ne intalneste astazi cu chipul Sfanta Maria Egipteanca, in aceasta perioada a anului – Postul cel Mare – tocmai pentru ca impreuna cu amintirea celorlalti mari nevoitori pe care i-am amintit mai sus, sa ne fie tuturor, femeilor mai ales, exemplu de asceza, de smerenie, exemplu de ravna spre mantuire. In acelasi timp, Evanghelia zilei de astazi, cu doua saptamani inainte, incepe sa ne pregateasca pentru „Saptamana patimilor” si pentru „Ziua invierii„. Daca ar fi sa-i dau un nume textului citit astazi, l-as numi: Doua convorbiri de taina ale Mantuitorului cu ucenicii Sai. Si veti vedea indata de ce.

Duminica trecuta, cand am vorbit despre Farisei (Matei 5, 7; Mc. 3, 13; Luca 6, 20 si urm.), ne aflam la inceputul misiunii Mantuitorului. Textul Evangheliei de astazi ne duce catre sfarsitul misiunii Sale. Intre textul de duminica trecuta si cel de astazi, trecusera trei ani.

Mantuitorul era in drum spre Ierusalim, pe ultimul Sau drum spre Ierusalim. Spre acel Ierusalim care la inceput il va primi cu „Osana”, si-i va da titlul de rege, si indata dupa aceea, doar la cateva zile, Il va supune patimilor si mortii.

Dar, deocamdata, e in drum spre Ierusalim. Numai El stia ce urma sa i se intample. Inainte de a porni la drum, la Capernaum statuse de vorba cu ucenicii, si cu toti ceilalti care-L mai urmau, si nu erau putini, si vorbise despre puritate, despre curatenia sufleteasca, dandu-le drept exemplu pe copii: „Cine primeste pe unul din acesti prunci in numele Meu, pe Mine ma primeste, si cine Ma primeste pe Mine, nu Ma primeste pe Mine, ci pe Cel care M-a trimis pe Mine” (Marcu 9, 37).

Ii placea sa vorbeasca de copii si sa-i dea exemplu de nevinovatie si de puritate. Coborand spre Ierusalim, in Iudeea, de cealalta parte de Iordan (Marcu 10, 1), a reluat discutia, avand probabil in fata si mai multi ascultatori si foarte multi copii, ca si cum acestia ar fi stiut ce spusese in Capernaum despre dansii. Veneau sa se atinga de El. Ucenicii ii dojeneau, dar El a rostit atunci cuvintele memorabile: „Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, ca a unora ca acestia este imparatia lui Dumnezeu”, celor maturi adaugandu-le: „Cine nu va primi imparatia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra intr-insa” (Marcu 10, 14-15).

Tot cu acest prilej le vorbise despre greutatea de a intra in imparatia cerurilor a bogatilor, care nu se leapada de bogatia lor, care nu stiu sa-si pregateasca comoara in ceruri (Marcu 10, 23), si avusese o scurta convorbire cu Petru (Marcu-10, 28-31). Eroii Evangheliei de astazi sunt doi dintre apostoli: Iacob si Ioan, desi de fata erau toti cei doisprezece (Marcu 10, 32). De altfel, acestia si Petru, cu care tocmai incheiase o convorbire in doi, sunt cei trei apostoli care au fost cei mai apropiati de Mantuitorul. Amintiti-va: pe ei ii lua inauntru cand facea vreo minune deosebita, o inviere din morti; pe ei i-a luat cu Sine pe muntele Taborului la Schimbarea la Fata.

Dar sa ne oprim mai intai la convorbirea, care nu este inca o convorbire de taina, cu Petru. Mantuitorul tocmai terminase convorbirea cu tanarul bogat si spusese ca foarte cu anevoie vor intra bogatii in imparatia cerurilor. „Mai lesne este sa treaca o camila prin urechile acului, decat bogatului sa intre in imparatia lui Dumnezeu”. Evanghelistul Marcu noteaza reactia ascultatorilor: „Iara ei s-au ingrozit si mai mult si graiau intre dansii: Cine poate sa se mantuiasca?” Mantuitorul a raspuns: „Aceasta e cu neputinta la oameni, dar nu la Dumnezeu, caci la Dumnezeu toate sunt cu putinta” (Marcu, 10, 26).

Precum vedem, Mantuitorul a apelat si de data aceasta, ca si alta data, la un raspuns care se potriveste tuturor intrebarilor „grele”. Acest raspuns e „cheie universala”. Daca ai aceasta perspectiva, daca te plasezi pe aceasta convingere, toate intrebarile au raspuns, chiar daca raspunsul e foarte general. Generalul acopera aici, si in cazuri similare, particularul.

Ceilalti vor fi inteles sau nu, nu stim, dar Petru a dorit explicatii suplimentare si chiar legate de el si de ceilalti ucenici. Nu ca ar fi avut bogatii, dar se va fi gandit la soarta tuturor celor carea aveau cate ceva. Petru L-a intrebat: „Iata, noi am lasat toate si Ti-am urmat Tie”, ca si cum ar fi vrut sa intrebe: Cu noi ce se va intampla! E adevarat insa ca spusele lui Petru nu au forma unei intrebari. Sunt mai degraba o nedumerire, poate chiar o profunda curiozitate.

Mantuitorul l-a asigurat atunci sa nu aiba nici o grija, ca toti cei care si-au lasat case, parinti, tarina, pentru El si pentru Evanghelie, vor fi rasplatiti insutit si in viata aceasta, si in viata vesnica, dar a incheiat cu o sentinta enigmatica, si aceasta sentinta face de fapt legatura intre convorbirea lui Petru si convorbirea cu ceilalti doi, Iacob si Ioan, care fac subiectul propriu-zis al Evangheliei care s-a citit astazi.

Iata aceasta sentinta: „Multi insa din cei dantai vor fi pe urma, si cei de pe urma vor fi intai”. Sentinta e evident paradoxala, logic chiar de aparenta absurda. Ar fi avut nevoie de o lunga talcuire, mai ales pentru ascultatorii simpli din auditoriul lui lisus. Rezultatul a fost ca intr-adevar „i-a inspaimantat si i-a infricosat” (Marcu 10, 32). Dar Mantuitorul prevazuse si pregatise prin acestea o a doua convorbire. Profetic. Caci sentinta aceasta de aparenta paradoxala si enigmatica-se va explica foarte bine prin ceea ce va urma.

Fiind in drum spre Ierusalim, Mantuitorul i-a luat de-o parte pe ucenicii Sai, i-a desprins din multime si a avut cu ei prima convorbire de taina. Le-a spus: Fiti atenti! Ne suim spre Ierusalim. Acolo se vor intampla lucruri cumplite. „Fiul Omului va fi dat capeteniilor, preotilor si carturarilor, si-L vor osandi la moarte, si-L vor da paganilor, si-L vor batjocori, si-L vor bate, si-L vor scuipa, si-L vor omora, dar a treia zi va invia”.

E foarte greu de stiut – si aceasta e una din enigmele intamplarii – cum anume vor fi reactionat apostolii la aceasta anuntare a patimilor. In ordine cronologica este cea de-a treia prevestire, in decursul propovaduirii Mantuitorului. Cum vor fi reactionat ei? Din textul Evangheliei si din toate celelalte Evanghelii care povestesc momentul, se pare ca apostolii n-au prea fost sensibili nici la aceasta a treia anuntare a patimilor. N-au inteles prea bine despre ce putea fi vorba. Aceasta ne obliga sa gandim ca chiar apostolii, chiar cei care L-au urmat trei ani, si L-au ascultat, si au vazut minunile pe care Le-a facut, nici ei nu intelegeau prea bine misiunea Mantuitorului.

Nu descifrau tot sensul intruparii Lui si rostul tuturor faptelor si invataturilor Lui. Asteptau poate ceva, ca o incheiere spectaculoasa, ceea ce nu era o intuitie inexacta, dar ca aceasta ar fi putut fi patima, scuipare, condamnare la moarte, pana la aceasta nu mergeau. Ei asteptau surpriza unei glorii, cum o vor si proclama cei care il vor primi chiar in drumul acesta, spre Ierusalim, proclamandu-L rege. Si apostolii nu vor fi printre cei carora nu le va surade epilogul.

De aceea nu au parut a intelege vestirea patimilor. Evanghelistii redau exact aceasta incapacitate, aceasta opacitate a lor. E foarte interesant ca autorii Evangheliilor nu fac din apostoli niste eroi, cum ar face scriitorii de biografii care, indata ce-si aleg un erou, il arata plin de calitati, de la inceput pana la urma. Ei bine, evanghelistii nu fac acest lucru. Ei ii prezinta pe apostoli asa cum erau: cu slabiciuni, cu incapacitati, cu opacitati, cu neputinte intelectuale. Erau de altfel niste oameni alesi dintre pescari, oameni simpli.

Am putea spune, in lumina Fericirilor, ca erau niste „saraci cu duhul”. Vor deveni „bogati cu duhul” abia mai tarziu, in momentul in care va cobora asupra lor Sf. Duh, si atunci se vor transforma dintr-o data. Din oameni obisnuiti vor deveni intelepti, vor putea vorbi limbi diferite, vor deveni dintr-o data filosofi si teologi. Din gura si din pana lor vor iesi cuvinte care, alta data, cu putin inainte, nimeni nu s-ar fi gandit ca pot sa iasa.

Ca erau acum asa, neajutorati si simpli la minte, o dovedeste tocmai ceea ce s-a intamplat cu ei in acest moment al vestirii patimilor. Au ramas opaci, ca niste ferestre de scandura. N-au retinut mare lucru din ceea ce Le-a spus Mantuitorul: ca va patimi, ca va fi dat in mainile carturarilor, ale demnitarilor, ale autoritatilor, ale paganilor, adica ale romanilor, ca va fi scuipat, ca va fi batjocorit. N-au priceput nimic. Poate ca auzind ca va invia, isi vor fi inchipuit ca totul se va termina cu bine, dar nici macar la inviere nu s-au gandit cum trebuie. Le-a fost de ajuns ca totul se va sfarsi in chip fericit. Nici nu se putea altfel. Doar Il vazusera facand minuni. II vazusera inviind oameni din morti. II vazusera dand vedere unuia care n-o avusese niciodata. Facuse in fata lor minuni pe care nimeni nu le-ar fi putut face! Si cum adica? Nu va fi in stare sa se apere pe Sine? Va fi. De altfel chiar El spusese ca totul se va termina cu bine.

Patimile, invierea, nu vor fi fost decat moduri metaforice ale unor intamplari, poate suparatoare dar scurte, urmate de un triumf. Nu si le puteau imagina altfel. Nu si le puteau imagina asa cum urmau sa fie.

Nu trebuie sa le facem o vina din aceasta. Ei credeau in Iisus, il credeau in stare de orice. Si, in afara de toate, ei asteptau cu nerabdare o victorie pamanteasca a Mantuitorului. Nu trebuie, asadar, sa ne miram prea mult ca apostolii n-au inteles intreaga teologie a prezentei Mantuitorului, ca Fiu al lui Dumnezeu, pe pamant. N-au fost in stare s-o inteleaga altii, mai destepti, mai educati, doctori in Lege, mai bine pregatiti teoretic decat ei! N-au fost in stare sa inteleaga prezenta si misiunea Lui marii rabini, marii interpreti, marii exegeti ai Scripturii Vechiului Testament, aceia carora nu le scapa sensul nici unei virgule, nici valoarea unui singur cuvant, a unui singur rand din Scriptura! N-au fost in stare sa inteleaga cei care se ocupasera toata viata numai cu aceasta! N-au inteles ca El era Mesia. De aceea Mantuitorul precizeaza ca va fi dat si in mainile carturarilor.

El va pronunta astfel o judecata aspra asupra lor, anume aceea ca n-au fost in stare, ei care trebuiau sa fie in stare, sa inteleaga si sa talcuiasca bine semnele venirii lui Mesia. Trebuiau sa stie cum urma sa arate El, sub ce chip va veni si ce urma sa I se intample pe pamant. Ei ar fi trebuit sa-L recunoasca, Il aveau descris in profeti, in toate amanuntele, cu toate detaliile privind neamul, locul nasterii, minunile etc.

Carturarii vor fi crezut, probabil, ca va veni sub chipul unui mare biruitor, sub chipul unui mare imparat, sub chipul unui mare eliberator de sub jugul romanilor. L-au asteptat ca pe un eliberator politic, foarte omenesc. Exegeza lor era politizanta si ingust nationalista, egoista, provinciala. Departe de universalismul in care il vazusera profetii, ca pe un eliberator spiritual pentru intreaga Oikumene, nu doar pentru Israel.

Israel era instrumentul si urma sa devina simbolul intregului popor al lui Dumnezeu. Cum a si devenit. Toti crestinii folosesc, fara retinere, cuvantul „Israel” din toate textele sfinte, pentru ca nimeni n-ar nici o indoiala ca el inseamna Oikumene, poporul lui Dumnezeu de pretutindeni, toata lumea. Toti zicem: „slava poporului Tau Israel”, dar cine se gandeste la Israelul limitat la un singur popor? Noi toti suntem Israelul lui Dumnezeu. Iisus a reinnoit Legamantul cel vechi facut cu Israel ca popor. L-a reinnoit cu noul Israel, cu tot poporul lui Dumnezeu. „Israel” in gandirea crestina e o metafora pentru „lume”.

Carturarii vremii aceleia, insa, n-au stiut sa-si talcuiasca Scripturile mesianice asa cum trebuia. Daca ar fi stiut sa le talcuiasca, ar fi trebuit sa vada in Iisus pe Mesia cel promis.

Mai de neexplicat e faptul ca nu L-au recunoscut nici dupa Patimi. Am sa-mi ingadui sa va citesc cateva versete din profetul Isaia, care a trait cu cinci sute de ani inaintea Mantuitorului, dar care, in chip profetic, i-a facut portretul. Si se stie precis ca textul exista cu cinci sute de ani inaintea Nasterii Domnului. O stiu toti evreii. Sa vedeti ce portret extraordinar, pe care carturarii iudei il stiau pe de rost, dar nu s-au priceput sa-l aplice la Iisus:

„Cine va crede ceea ce noi am auzit si „bratul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a inaintea Lui ca o odrasla si ca o radacina in pamant uscat. Nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici infatisare, ca sa ne fie drag. Dispretuit, era cei din urma dintre oameni; om al durerilor si cunoscator al suferintei, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata; dispretuit si nebagat in seama. Dar el a luat asupra-Si durerile noastre. S-a impovarat. Si noi il socoteam pedepsit, batut si chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mantuirea noastra si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat. Toti umblam rataciti ca niste oi, fiecare pe calea noastra si Domnul a facut sa cada asupra Lui faradelegile noastre ale tuturor.

Chinuit a fost, dar S-a supus si nu Si-a deschis gura Sa. Ca un miel spre junghiere. S-a adus si ca o oaie fara de glas inaintea celor ce o tund, asa nu si-a deschis gura Sa. intru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat si neamul Lui cine-L va spune? Ca s-a luat de pe pamant viata Lui. Pentru faradelegile poporului Meu a fost adus spre moarte. Mormantul lui a fost pus langa cei faradelege si cu cei facatori de rele, cu toate ca nu savarsise nici o nedreptate si nici o inselaciune nu fusese in gura Lui. Dar a fost voia Domnului sa-L zdrobeasca prin suferinta. Si fiindca si-a dat viata ca jertfa pentru pacat, va vedea pe urmasii Sai, isi va lungi viata si lucrul Domnului in mana Lui va propasi” (Isaia 53, 1-10).

Iata o descriere ca si cum L-am vedea. Ca si cum Isaia L-a vazut. Si L-a vazut, cu ochii sai profetici. Este o foarte exacta descriere a Saptamanii patimilor, a rastignirii cu cei faradelege, intre talhari, si, in acelasi timp, explicatia sensului jertfei Lui de bunavoie pentru pacatele oamenilor. Aici este temeiul teologiei mantuirii prin jertfa lui Hristos, si intreaga teologie a intruparii e redusa aici !a esenta ei. Fara aceasta, teologia crestina n-ar fi stiut sa patrunda sensul adanc al intruparii care este departe, cu totul departe de „teologia” politica a carturarilor din vremea aceea. Nu e de mirare ca si unii dintre apostoli, si multi din cei care il urmau si il credeau pe Iisus Mesia, il vedeau adesea in lumina talcuirii carturarilor. Carturarii insisi au inteles insa repede ca nu este El omul lor! Nu era Mesia cel asteptat de ei. Au fost siguri ca Iisus nu putea fi „eliberatorul politic”. L-au simtit bine, in privinta aceasta.

Asadar, daca nici cei mai invatati carturari ai vremii n-au inteles cum trebuia sa fie Mesia si ce urma El sa faca, nu e de mirare ca nici Apostolii n-au reusit sa inteleaga totul de la inceput. Nici chiar Petru. Si El se va lepada de Iisus, tocmai cand’ar fi avut motivele cele mai puternice sa-L recunoasca, dupa descrierea lui Isaia! N-a inteles nici proorocirea Invierii. De altfel Invierea va fi un fapt atat de extraordinar, incat ei nici n-au putut-o gandi.

Si-acum sa urmarim intamplarile de pe drumul Ierusalimului. Asadar, Iisus le vestise Patimile. Ce credeti ca s-a putut intampla atunci? Nu Patimile le-au retinut atentia: l-au incalzit cuvintele despre inviere, pe care au interpretat-o metaforic ca pe o biruinta finala, care urma sa-L faca imparat. Fiindca le era imposibil sa gandeasca invierea ca inviere reala, in cazul acesta au fost in stare sa o gandeasca metaforic, desi altfel erau impenetrabili la metafore.

In sfarsit! Dupa aceasta convorbire de taina despre suferinta care il astepta, doi dintre apostoli, Iacob si Ioan, dintre cei mai apropiati, dintre cei mai iubiti, s-au apropiat de El si, ca niste copii, i-au zis: „Doamne, poti sa ne fagaduiesti ca ne vei da ce-Ti vom cere?” Copilareste. Asa cum cer copiii: „Tata, imi dai ce-ti cer? Spune da”. Tot asa au facut ei cu Mantuitorul. Mantuitorul i-a intrebat: „Ce voiti sa va fac?” – „Da-ne ca sa sedem unul de-a dreapta Ta si altul de-a stanga Ta, in slava Ta”.

Imaginati-va: ce nepotrivire intre ceea ce le spusese Mantuitorul, ca va patimi, ca va fi dat in mainile mai; marilor, scuipat, batjocorit, omorat, iar ei s-au gandit tocmai atunci sa-i ceara demnitati. Ar veni cam asa: unul sa fie prim-ministru, altul viceprim-ministru! Vor fi fost intre ei presupuneri ca Mantuitorul, intrand acum in Ierusalim, se va proclama rege, si va avea nevoie de demnitari in jurul Sau. Au vrut sa li se rezerve cu anticipatie sa fie unul de-a dreapta si altul de-a stanga. Conveneau chiar sa nu se bata pentru primul loc, cel de-a dreapta. Acceptau fiecare pe oricare din cele doua!

Mantuitorul le-a replicat: „Nu stiti ce cereti”. Ca si cum le-ar fi spus: „Vai de capul vostru! Sunteti ca niste copii. Eu va spun una, si voi imi spuneti cu totul si cu totul altceva. N-ati priceput absolut nimic”. Si le-a mai zis: „Puteti oare sa beti paharul care-L beau Eu, si sa va botezati cu botezul cu care ma botez Eu?” Era vorba de paharul Patimilor si botezul mortii. Se vor fi gandit bine cei doi cand au raspuns: „Putem”? In orice caz, asa au raspuns, si raspunsul lor a fost frumos. De ce? Fiindca dincolo de marea lor naivitate, intr-o clipa s-au declarat de acord sa participe la orice I s-ar intampla lui Iisus. Dincolo de ambitiile lor omenesti, totusi erau gata sa patimeasca si ei, ceea ce urma sa patimeasca Iisus. Ca era doar o declaratie in necunostinta de cauza, un entuziasm asemanator cu cel al lui Petru, care promisese ca nu se va lepada in veac de Iisus, si se lepadase de trei ori, in fata unui slujitor al puterii care nu era nici macar o capetenie, se poate. Dar Mantuitorul a fost placut impresionat de raspunsul lor. Si le-a facut atunci o profetie: „Paharul pe care il beau Eu, il veti bea, si cu botezul cu care ma voi boteza Eu, va veti boteza. Dar a sedea de-a dreapta Mea sau de-a stanga Mea, nu este al Meu a da, ci acelora pentru care s-a gatit” (Marcu 10, 38-40).

N-a putut sa se intinda cu ei la vorba, sa le spuna: „Oameni buni, eu nu urmaresc o imparatie pamanteasca, nu urmaresc sa devin rege al lui Israel. Nu va amagiti unul pe altul. Eu nu urmaresc asa ceva. Nu voi aseza dintre voi demnitari in vreun regat pamantesc. Nu voi intemeia asa ceva. Locurile voastre se vor ran-dui in alta parte, „dincolo”. Le va spune alta data: „Veti sta pe 12 scaune si veti judeca cele 12 semintii ale lui Israel”. Acum insa, Mantuitorul n-a socotit sa le spuna mai mult, si le-a dat doar a intelege ca despre aceasta vor fi invatati mai tarziu.

Trebuie sa remarcam aceasta opozitie teribila intre ceea ce le spusese Mantuitorul despre Sine, si intre ceea ce gandeau ei. Gandeau foarte, foarte omeneste. Cine stie? Poate ca fiecare dintre noi am fi fost tentati, gandindu-ne la victoria Mantuitorului, sa cerem ca si cei doi, demnitati, pentru ca unul din instinctele primordiale ale omului, cu care are de luptat, este duhul stapanirii, de care se vorbeste asa de frumos in rugaciunile Bisericii. Sa ne amintim de rugaciunea Sfantului Efrem Sirul. Toti avem tendinta de a ajunge mari, de a stapani, de a fi mai mari peste altii, de a conduce, de a comanda. Ne bantuie duhul stapanirii, duhul stapanirii de oameni! Sa-i stapanim pe ceilalti, pe fratii nostri, in loc sa fim frati cu ei! Mantuitorul a sesizat acest „duh rau” care se strecurase in cei doi. A prins prilejul deci ca sa-i cheme la a doua convorbire de taina. I-a chemat pe Apostoli mai aproape de Sine si s-a adresat tuturor, nu numai celor doi solicitanti de marire. E adevarat ca cu cei doi fusese bland si nu generalizase, nu trecuse la concluzii care sa-i mahneasca. Ba chiar s-a prefacut ca n-a inteles bine ce vor.

S-a prefacut a crede ca ei au cerut cele doua locuri „in slava Sa”, adica dincolo, de aceea le-a spus ca acolo Tatal randuieste locurile. Dar fiindca toti au asistat la convorbire, si chiar „s-au maniat pe lacov si pe loan” (v. 41) ca se inghesuiau in fata, s-a hotarat sa le dea celor doi si tuturor celorlalti o lectie, rostind in incheiere inca una din acele sentinte ce vor constitui pilonii invataturii sale si mostenirea Sa cea mai pretioasa.

Le va fi zis: „Voi sunteti cam inflacarati. Sunteti cam nestapaniti”. De altfel asa si erau, mai ales cei doi, Iacov si loan, fiii lui Zevedei, numiti Voanerghes, fiii tunetului, pentru impetuozitatea lor (Marcu 3, 17). Iata, nu cu mult inainte trecusera printr-un sat. Cerusera ospitalitate. Satul era insa de samarineni si samarinenii nu se aveau bine cu iudeii. Se respingeau. Nu mancau din acelasi vas, nu dormeau unii cu altii. Samarinenii nu L-au primit pe Mantuitorul si nici pe ucenici, si atunci acestia doi, Iacov si loan, au spus: „Doamne, voiesti sa zicem sa se pogoare foc din cer si sa-i mistuie, cum a facut si Ilie?” De fapt il imbiau pe Mantuitorul la aceasta razbunare, caci la chemarea lor, stiau ei, nu s-ar fi coborat nici un foc din cer! Mantuitorul „i-a certat”, spunandu-le un cuvant greu: „Nu stiti ai carui Duh sunteti! Caci Fiul Omului a venit nu ca sa piarda sufletele oamenilor, ci ca sa le mantuiasca” (Luca 9, 54-56). Hotararea Sa a fost mai simpla: s-a dus in alt sat! Cei doi inca nu aveau caldura, echilibrul, bunatatea sufleteasca catre care ii va invata, ii va educa Sf. Duh care se va pogora peste ei, si-i va transforma radical.

Asadar, dupa ce i-a lamurit pe cei doi cu privire la cererea lor – cine stie cat vor fi inteles! – Mantuitorul i-a adunat din nou pe toti apostolii si le-a spus: „Stiti ca cei ce se socotesc parinti ai popoarelor, domnesc peste ele, si cei mai mari ai lor le stapanesc, intre voi insa, sa nu fie asa, ci cel care voieste sa fie mai mare intre voi, sa fie sluga”. Si continua: „Caci si Fiul Omului n-a venit ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si dea viata rascumparare pentru multi” (Marcu 10,42-45).

O rasturnare radicala fata de ceea ce cerusera cei doi. Ei cerusera sa stapaneasca, El le cerea sa slujeasca. O lectie grea, care intorcea totul pe dos.

Recunoastem in cuvintele lui Iisus, mai intai, ecoul cuvintelor lui Isaia: „Pentru faradelegile poporului Meu a fost dus spre moarte”, spusese Domnul prin gura lui Isaia. Iar lisus spunea acum: „Fiul Omului a venit sa-si dea viata rascumparare pentru multi”. Legatura e vizibila. Corespondenta e perfecta. Iata doctrina rascumpararii confirmata personal de Mantuitorul.

El le-a oferit ucenicilor, si prin ei si noua, exemplul Sau. A proclamat slujirea ca lege fundamentala crestina, ca semn al crestinismului adevarat, ca legitima coborare din El. Nu stapanirea oamenilor, ci slujirea lor. Aceasta a adus lisus din tezaurul de principii al Sfintei Treimi. De dincolo. Nu stapanirea omului de catre om aduce pace si intelegere. Nu poate fi pace si intelegere in lume, decat daca oamenii se slujesc unii pe altii, ca fratii. Acela e mai mare, care slujeste cel mai mult. Cel care se pune in slujba celorlalti: cu cuvantul, cu invatatura, cu fapta, cu orice.

O parabola spune ca in imparatia Cerurilor nici nu se intra singur. Se zice ca un tanar urcase o scara lunga de la pamant la cer si, cand a ajuns acolo a batut la usa Raiului. „Cine e acolo?”, a intrebat o voce dulce de dincolo. „Eu”, raspunse tanarul cu voce tare, increzator in sine si in performanta sa. „Cu cine esti?”, l-a intrebat din nou vocea dinlauntru. „Cu nimeni. Sunt singur. Deschideti-mi, va rog”. „Imi pare foarte rau”, raspunse ingerul care pazea usa, caci el era interlocutorul dinlauntru. „Nu-ti pot deschide, pentru ca avem porunca sa nu deschidem celor ce vin aici singuri, fara sa aduca pe cineva cu ei, carora le-au salvat sufletele”. Si tanarul a trebuit sa coboare din nou pe pamant. Acum stia ce are de facut.

Parabola are bune temeiuri biblice. Se scrie in Epistola Sfantului Iacov: „Fratilor, de se va rataci cineva din voi de la adevar, si-I va intoarce cineva, sa stie acela, ca cel ce a intors pe pacatos de Ia calea lui gresita, a mantuit suflet de la moarte si a acoperit multime de pacate” (Iacov, 5, 19-20).

Evident, intoarcerea de la „calea gresita” nu e aceea inteleasa de unii sectanti care o interpreteaza ca schimbare a religiei, a confesiunii, trecere la secta lor. E si aceasta o interpretare rastalmacita. Adevarata intoarcere e cea de la pacat la virtute, din cadrul Bisericii cea „una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca”.

O alta parabola care ilustreaza ideea slujirii e aceea a Mainilor Frumoase. Tinerele fete ar trebui s-o asculte mai cu atentie. Singura preocupare a trei fete la varsta adolescentei era cum sa aiba maini frumoase. Foloseau cele mai scumpe creme si lotiuni si-si pierdeau vreme si bani cu ingrijirea mainilor. Intr-o zi, cand cele trei fete iesisera la plimbare si se odihneau intr-un parc, de unde pornea un drum in urcus, li s-a alaturat o alta fata, cam la varsta maritisului. Aceasta asculta conversatia lor despre marea preocupare ce o aveau de a-si pastra mainile cat mai frumoase si, instinctiv, si-a privit propriile maini. Erau cam butucanoase, cu bataturi din cauza muncii, cu unghiile nu tocmai ingrijite, si nu vopsite si lungi precum erau ale celor trei adolescente. S-au uitat si acestea la mainile ei si au ras.

In momentul acela a aparut in fata lor o batranica, nu prea elegant imbracata, obosita. Le-a rugat pe fete s-o ajute sa urce dealul, mai ales ca avea si o sacosa destul de grea in mana. Cele trei gratii au strambat din nas, s-au uitat la mainile lor si nici nu s-au gandit sa se miste din loc. Cealalta s-a repezit de indata, i-a luat sacosa si a ajutat-o sa urce dealul. Cand au ajuns sus, fata cu mainile urate si batranica s-au oprit si, dintr-odata, prefacuta in inger, batranica a luat mainile fetei intr-ale sale, si i-a spus: Fata mea, cele mai frumoase maini sunt cele care ajuta pe altii! Si cine n-ar fi de acord cu aceasta? Inutilitatea mainilor frumoase le fac adesea sa fie urate. Mainile care nu stiu sau nu vor sa gateasca, sa spele, sa coase, sa mature, sa lucreze cu sarg pentru a-si castiga painea zilnica, nu prea sunt maini iubite, nici in familii, nici in societate. Se pot uneori bucura de admiratia unor ocazionali, dar o astfel de admiratie e in fond, discret, si o insulta. Evident, avem in vedere excesul si nu ingrijirea corecta care sta bine oricaror maini, caci ingrijirea corecta nu le scoate din categoria mainilor slujitoare, a mainilor gata de sacrificiu si daruire.

Cineva zicea: atata vreme cat am doua maini, nu ma tem de nimic si nu ma sperie viata! Iata adevaratul rost al mainilor! Intram odata in Bucuresti si la o rascruce foarte aglomerata, pe o strada foarte larga, se oprisera tot felul de masini, mici si mari, camioane si buldozere, desi semnalul era pe verde. Si nimeni nu claxona nervos, cum se intampla de obicei in astfel de imprejurari. Ce se intamplase? Un ofiter de aviatie conducea incet o batranica, tinand-o de brat, ca s-o treaca strada. Nu era o doamna de vreo casa mare. Se vedea dupa imbracaminte. Dupa ce a trecut-o, batranica a ramas pe loc, s-a intors spre el si l-a binecuvantat, si a facut mereu asa, pana cand ofiterul a trecut strada inapoi, asteptat cu respect de toate masinile. Sunt sigur ca toti cei care au vazut scena, au trait, cu emotie, un mare moment de smerenie si admiratie! Cati facem asa?

Daca pe oameni ii emotioneaza astfel de comportari, cum sa nu-L emotioneze pe Dumnezeu? Si daca ne aducem acum aminte de cel care a fost refuzat in Rai pentru ca se prezentase singur, iata in aceste doua povestiri din urma exemple de prezentare cu insotitori. Caci nu numai intoarcerea unui pacatos la credinta adevarata ne asigura insotitori, ci si slujirea aproapelui care ne aduce binecuvantari. Cel singur a fost refuzat si pentru ca desi nu va fi fost rau, daca a ajuns pana acolo, va fi fost egoist si indiferent fata de altii.

Numai peste cateva zile de la intamplarea povestita de Evanghelia de azi, Iisus insusi va da apostolilor un exemplu extraordinar, printr-o fapta neasteptata, care aplica principiul pe care il proclamase. La Cina cea de Taina, se va scula de la masa, se va incinge cu un servet si va trece pe la fiecare apostol si le va spala picioarele. Petru, un alt impulsiv ca si fiii tunetului, a incercat sa reziste. Dascalul lor facea gesturi din ce in ce mai ciudate, din ce in ce mai greu de inteles de mintile lor simple.

Inca o data se dovedea cat de greu intelegeau principiile si sentintele invatatorului. Le vorbise de slujire. Si repetase invatatura si la Cina cea de Taina (Luca 22, 25-27). Acum trecea chiar la o proba practica. Petru n-a inteles. S-a ales cu o mustrare de care nu va fi fost prea bucuros: „Ceea ce fac Eu, tu nu stii acum, dar dupa aceasta vei pricepe”. Si i-a mai spus, speriindu-l: „De nu te voi spala, n-ai parte de Mine” (Ioan 13, 7-8). E de presupus ca nici ceilalti n-au inteles, dar Petru s-a repezit inaintea tuturor cu protestul. I-a scutit pe ceilalti de o amenintare asemanatoare!

Iisus a vrut sa spuna prin fapta, lor si noua, ca toti cei care se prevaleaza de numele Sau, care vin in numele Sau, trebuie sa faca precum a facut El. Petru a inteles si a spus: „Doamne, daca e vorba de asa, atunci (spala-mi) si mainile si picioarele si capul”. Nu va fi inteles sensul spalarii, dar a inteles ca trebuia sa se supuna. Ca asa se cadea. Asa s-a proclamat in locul duhului stapanirii, duhul smereniei, duhul fratiei, pentru ca numai asa se poate instaura in sufletele oamenilor, in relatiile dintre oameni, liniste, fratietate.

Acestea sunt cele doua convorbiri de taina. Le-am numit de taina, nu pentru ca ar fi fost secrete, ci pentru ca au dezvaluit tainele propovaduirii si misiunii lui Iisus in lume: jertfa Sa pentru rascumpararea lumii. Au fost de fata apostolii si, in jur, toata multimea care-L urma pe Iisus spre Ierusalim. A pornit spre Ierusalim cu sufletul intristat. intristat pentru cele ce aveau sa se intample. Pentru ca era Dumnezeu, dar si om. Traia ca om toate suferintele, asa cum va trai realmente toate durerile, toate impunsaturile, toate loviturile, rastignirea si moartea. A plecat spre Ierusalim trist si, intr-un fel, a plecat spre Ierusalim singur. Cei care Il inconjurau, chiar apostolii de langa El, erau si nu erau cu El, fiindca nu-L intelegeau. Tot asa cum nu-L vor intelege nici in duminica viitoare, cand il vor primi in Ierusalim si vor striga: „Osana, Fiul lui David”, primindu-L ca pe un rege pamantesc. Fiindca daca El i-a invatat pe altii sa se lepede de „duhul stapanirii”, El cel dintai a dat exemplu, venind nu ca un stapan, ci ca un slujitor.

Aceasta este marea taina a lui Dumnezeu. A venit sa patimeasca rastignire si moarte pentru pacatele noastre. Este marea taina a lui Dumnezeu cu lumea. Aceasta mare taina isi va gasi dezlegarea in momentul invierii, atunci cand viata va birui moartea. Iisus va da, in cele din urma, sens limpede venirii Lui din lumea de dincolo, printre oameni, va da sens si intregului proces al vietii si al activitatii Sale in cei trei ani si jumatate cat a petrecut pe pamant.

Evanghelistii, scriind despre acestea, ne fac si pe noi partasi la aceste doua convorbiri de taina, invitandu-ne, in primul rand prin cea dintai, sa fim deschisi pentru ceea ce urmeaza pana in momentul invierii, sa urmarim altfel decat contemporanii Lui evenimentele, ca unii care stim, si ca unii care intelegem ceea ce se petrece si, in al doilea rand, sa ne socotim partasi la cea de-a doua convorbire de taina cu privire la „duhul stapanirii”, din care sa retinem acest cuvant extraordinar al Mantuitorului: „Intre voi sa nu fie asa; ci cel ce voieste sa fie mai mare intre voi, sa fie slujitorul vostru, iar cel ce voieste sa fie intaiul intre voi, sa fie rob tuturor”. Precum a fost El!

IPS Antonie Plamadeala

articol preluat: http://www.crestinortodox.ro/predici/predici-duminica/predica-duminica-sfintei-maria-egipteanca-108158.html

Explore posts in the same categories: ...fides in..., de prin ziare..., de suflet...

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: