29 aprilie 2013

Istoria iei – cămaşa tradiţională românească a femeii
Cunoscută şi sub denumirea „cămaşa cu altiţă” (chenar), ia reprezintă mult mai mult decât un obiect vestimentar reinventat de către designerii actuali (internaţionali sau autohtoni) – ea a rămas un simbol, o poveste, o carte de istorie.
Poporul român se identifică, printre altele şi poate în cel mai autentic mod, prin portul său popular, cu precădere prin cea mai reprezentativă şi cea mai marcată de simboluri piesă a sa: cămaşa.
“Purtăm ii ca să ne identificăm cu etalonul frumuseţii, bunătăţii şi fericirii populare”, Varvara Buzilă, doctor universitar Universitar.
Materialele, broderia realizată din benzi ornamentale ce caută echilibrul perfect, toate sunt, de fapt, nişte simboluri vizuale cu o mare încărcătură.
Proporţiile sunt alese şi verificate cu atenţie de meşteşugar, iar locurile fiecărei broderii sunt stabilite cu stricteţe dumnezeiască pentru a realiza „opera cea mai importantă”, opera a numeroase generaţii de femei.
În conceperea iei, româncele au investit o parte din spiritul perfecţionist feminin, aspiraţiile lor spre  frumuseţe, bunătate, fericire, iubire…
„Cea care se ocupa de lucrul iei era femeia care nu se putea mărita dacă nu ştia a ţese, a toarce sau a croi o cămaşă. Ea a amestecat încă de-atunci, deodată cu materialele şi culorile folosite – tot sufletul ei, toată dragostea ei şi toate lacrimile ei”, a declarat Oana Pârvan pe blogul său.
Semnificaţia spirituală a iei
“Însemnele magice cusute cu grijă, cu fiecare împunsătură de ac, aveau menirea de a proteja purtătorul de spiritele rele, de farmece, de soarta rea. Tinerele moşteneau de la bunicile lor sau de la mamele lor nu doar arta meşteşugului popular ci şi rugăciunile potrivite care se spuneau obligatoriu înaintea începerii torsului lânii, a ţesutului sau a împletitului firelor.”, revine aceasta.
În lucrarea „Costumul popular din Republica Moldova. Ghid practic”, editată sub egida Unesco, semnată de Varvara Buzilă, se spune că ia este cea mai important piesă din costumul popular pentru că: „determină compoziţia ornamentală a costumului, restul pieselor asociindu-se cu cămaşa, cu care trebuie în mod imperios să se acorde ca epocă, vârstă, ornamentică, cromatică”.
Altfel spus, cămaşa este transpunerea tradiţiilor, a anumitor evenimente, a diferenţelor sociale, de vârstă…
Începuturile iei
Din punct de vedere lingvistic, termenul „ie” este derivat din latinescul „tunicae lineae” (tunică subţire purtată pe piele).
Sub formă de camisa (termen împrumutat de la celţi, cu o expunere mai largă), s-au menţionat aspecte despre portul românesc încă din secolul al VI- lea, apărând însemnări în limba latină chiar şi în „Glossarium mediae et infimae Latinitatis” al lui Du Cange.
Cu toate astea, nu se poate preciza exact data apariţiei iei, dar se presupune că ar fi fost prima oară purtată de populaţia din cultura Cucuteni.
Tipuri de ii
În raport cu croiala, se poate face următoarea clasificare: cămaşa „de-a întregul” (cea mai veche), ia (cămaşa încreţită la gât) şi cămaşa cu platcă, (deja cu influenţe urbane, cu dreptunghi de pânză în zona umerilor).
Semnul central al cămăşii era crucea, iniţial fiind confecţionată din pânză de in sau cânepa, ca mai târziu să se opteze pentru bumbac sau mătase.
În partea de sud a ţării iile erau ţesute cu borangic, iar în toate regiunile erau accesorizate cu broderii la gât şi mâneci şi cu mărgele.
Unde se purta ia şi unde se mai poartă în prezent?
“Iile brodate cu „spic” făceau parte din costumul de nuntă din Moldova. Culorile folosite la broderie erau în două-trei nuanţe cromatice, de regulă, dar se broda şi cu o singură culoare, de obicei negru.
Femeile căsătorite şi cele în vârstă respectau anumite principii în realizarea costumului, preferând culori mai reţinute, modele de croială mai modeste şi un material ţesut mai simplu, în timp ce la fetele tinere culorile sunt deschise şi aprinse. Acestea din urmă nu-şi acopereau capul cu ştergarul de îmbrobodit (privilegiu rezervat nevestelor) şi nu purtau nici şorţ de protecţie din acelaşi motiv.”, consemnează historia.ro
“Costumele cusute cu ornamente negre se purtau în momentele dureroase atunci când cineva drag murea, cele cusute în culori vii exprimau fecioria, virginitatea sau erau specifice anumitor ceremonii”, a mărturisit Oana Pârvan.
În prezent, ia (în forma sa iniţială) se mai poartă în zone precum Maramureş, Sighişoara, unele oraşe din Ardeal, cu precădere în cadrul unor evenimente speciale, precum nunţi, botezuri, Ziua Naţională. Poate au mai rămas câteva bătrâne nostalgice care îşi poartă zilnic cămaşa tradiţională.
Principesa Ileana, Principesa Elena, Regina Maria (fostă Regina Elisabeta a Greciei)…
… toate au purtat cu mândrie ia românească. Dintre toate, cea care a transformat ia în stilul vestimentar personal a fost Majestatea Sa Maria, regină a României, principesă a Romaniei, principesă de Edinburg şi de Saxa Coburg şi Gotha.
Nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii şi soţie a prinţului Ferdinand de Hohenzollern, Regina Maria a rămas în memoria poporului român ca artistă, soldat, diplomat, dar şi o iubitoare de artă populară.
De aceea, şi-a pus amprenta pe întreaga garderobă regală, aducând la viaţă şi înnobilând costumul popular românesc.

sursa:one.info

material primit pe mail
Explore posts in the same categories: vorbe primite, vorbe-napoiate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: