Preambul – #cea mai frumoasă amintire de călătorie – călătorii de neuitat


PREAMBUL sau cum o amintire se transforma intr-o noua calatorie

 

cu #Momondo A/S catre Paris

 

Mai crede oare cineva astăzi în poveşti?

Nimeni. Nici măcar copiii mici. Ce este aia poveste? Când să mai asculţi aşa ceva când tot timpul este plin cu lucruri serioase: calculatorul cu jocurile lui şi internetul, televizorul şi desenele animate, filmele cu asteroizi şi tot felul de piticanii…. Credeţi că mai are cineva timp de poveşti, când rolele şi trotinetele performante bat la puncte până şi faimoasa minge de fotbal sau baschet? Să fim serioşi. Nici măcar prietenul meu Teo de cinci ani nu mai are timp de poveşti şi nu mai crede în ele. Atunci eu de ce aş mai crede? Doar pentru că ştiu de ele încă de când eram mic? Mare scofală.

După cum merge treaba cred că în câţiva ani poveştile vor muri cu toate şi nici măcar numele lor nu va mai fi pomenit, căci nu va mai avea cine să-şi aducă aminte de ele. Cine sunt eu că să mai gândesc la ele? În fine, să lăsăm poveştile să-şi poarte singure de grijă şi să vă spun ce am păţit eu. Da. S-a întâmplat de-adevărat, nu-i poveste.

Într-o dimineaţă de februarie, pe când se îngâna noaptea cu ziua, dar soarele încă nu se trezise din somn, a trebuit să plec într-o călătorie cu avionul pentru probleme importante. Nu că aş fi eu cel mai important om care nu-şi poate rezolva problemele decât zburând cu avionul, dar distanţă până la punctul final era destul de mare şi altă cale nu era. Am ajuns la aeroport cu inima cât un purice. Nu că mi-ar fi fost frică de zbor sau de lungimea distanţei dar parcă simţeam că ceva nu este în regulă. Ce anume, nu ştiu: căci nici văzul, nici auzul, nici pipăitul, nici mirosul şi nici măcar gustul acelei dimineţi de februarie nu-mi puteau spune despre ce poate fi vorba. Era ceva ce nu puteam exprima, dar care plutea, învăluindu-mă cu mantia sa de nelinişte. Aşa dar, am urcat în avion şi am aşteptat liniştit decolarea. Dacă vă spun că în acest drum trebuia să fug de soare, adică să zbor spre vest, după care trebuia să mă întorc, să-i ies în întâmpinare şi să-i dau bineţe, adică să fac cale întoarsă bătând cărarea pe care trecuse el înainte, poate că o să vi se pară ciudat, dar chiar aşa trebuia să se întâmple. Deci, prima oară i-am furat o ora, căci am fost mai iute decât el, dar la urmă a trebuit să-l las să-mi fure cu totul vreo trei ore, deci tot el a fost în câştig. Asta înseamnă că am schimbat avionul pe un aeroport foarte mare în care aproape că m-am pierdut şi dacă am reuşit să urc în cel de-al doilea avion asta a fost datorită faptului că peste tot erau monitoare şi indicatoare care te dirijau spre poarta de îmbarcare.

Din avion, totul părea un pat imens, acoperit cu o pătură albă şi pufoasă pe care te-ai fi tot jucat şi te-ai fi tot rostogolit, cu toate că cele mai bune tumbe tot în iarbă se fac (asta o ştiu de când eram şi eu copil). Deci de sus, când şi când se mai zarea câte un petec de pământ: când mai neted dar peticit de ziceai că s-a rupt sacul şi stăpânul a tot cusut petec lângă petec, când mai zdrenţuit şi zgrunţuros ca un castel de nisip pe malul marii, pesemne aşa trebuiau să arate câmpiile şi munţii de acolo de sus. Dar ce vă spun eu toate acestea când ştiţi voi mai bine decât mine cum arată câmpiile şi munţii de sus din avion şi din rachetă, că doar aţi văzut astfel de imagini la televizor.

Zborul se desfăşura în bune condiţii şi la un moment dat, când m-am trezit, am văzut pe hublou, că de jur împrejur  erau stele, stele adevărate şi nu stele verzi. Luna se juca cu mine ascunzându-se ba după un colţ de nor ba după altul. La un moment dat am observat că norii fug prin noapte ca o turmă de bizoni (ştiţi voi, cum se vede deseori şi la Animal Planet) şi lăsau tot mai multe dâre în urma lor. Avionul a început să tremure uşurel ca atunci când îţi cam îngheaţă nasul şi picioarele de atâta săniuş, dar nimic deosebit. La un moment dat în difuzoare s-a auzit vocea stewardesei care ne ruga să ne punem centurile şi să stăm liniştiţi pentru că va trebui să trecem printr-un nod de furtună ce nu poate fi ocolit (probabil din cauza culoarului aerian, nu ştiu). Am văzut câteva chipuri palide în jurul meu, dar nu mi-am făcut nici un fel de probleme. Stewardesele au trecut printre scaune şi au verificat ele însele centurile. Totul era în regulă cu noi pasagerii, numai avionul tremura de parcă se dădea cu sania pe derdeluş. Din difuzoare s-a auzit acum vocea căpitanului care ne anunţă că totul este în ordine şi că astfel de furtuni au mai fost şi nu s-a întâmplat nimic, dar cine mai credea ce spune, căci toţi vedeam avionul cum tremura şi se zgâlţâia din toate niturile. Vocea căpitanului s-a auzit iar şi ne-a spus că va cere toate aprobările pentru a ateriza pe un alt aeroport decât cel de destinaţie, pentru a evita furtuna de care nu mai scăpăm. Unii pasageri au început să sune cerând calmante şi câte şi mai câte.

Nu ştiu ce s-a întâmplat, căci totul a fost foarte repede, dar ce ştiu este că la un moment dat eram cu scaunul de care eram legat şi cădeam ca o ghiulea spre pământ. Nu-mi aduc aminte să fi văzut vreo explozie, să fi auzit ceva deosebit, tot ce ştiu este că eram cu scaunul meu şi cădeam spre pământ, prin aerul rece şi îngheţat. Nu ştiu cât timp am căzut, că mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am revenit  eram undeva, nu ştiu unde, căci nimic din ce ştiam eu nu se regăsea în jurul meu. Pământul nu era ca pământul pe care îl ştiam din toată viaţă mea. Era ceva tare şi zgrunţuros dar nu mirosea a pământ, nici măcar a zăpadă. Mirosea a ……, nu ştiu, mirosea a ceva. Cu toate că era întuneric, nici acesta nu era întunericul pe care îl ştiam. Nimic din ce ştiam nu se regăsea în jurul meu. Am mişcat mâna dreaptă apoi pe cea stângă, piciorul drept apoi pe cel stâng şi am văzut că totul era în regulă şi îmi simţeam tot corpul. Mi-am desfăcut centura şi m-am ridicat ca şi când nu aş fi avut greutate. Am făcut un pas, apoi încă unul, pipăind aerul cu mâinile căci nu vedeam nimic în jur. De ce nu se vede nimic în jur? Mă întrebam cu ciudă, când deodată întunericul a început să se destrame şi s-a transformat într-un cenuşiu-gri ca în dimineţile grele de iarnă. De jur împrejur, linişte şi pace căci nimic nu vedeam, era ca la început de lume.

Unde mă aflu? m-am întrebat cu toate că ştiam că nu are cine să-mi dea răspuns. Dar în faţă ochilor mei, au început să apară imagini peste imagini ce se schimbau cu repeziciune ca într-un caleidoscop. Multe, ca să nu spun că toate, îmi păreau cunoscute, dar nu ştiam de unde să le iau. Din pete de întuneric au început să se ţeasă chipuri cunoscute, dar culmea toate erau personaje din poveştile pe care le citisem: Iepuraşul coconaşul, Veveriţa ştrengăriţa, Turtiţa – nfumurata şi ridichea cea umflată, Scufiţa cea roşioară cu coşul la subţioară, chiar şi faţă moşului şi punga cocoşului, zgripturoaice, vrăjitoare, copile şi ursitoare, Feţi – Frumoşi cu stea în frunte, voinici cu plete cărunte, nuieluşe fermecate şi covoare minunate. Cai focoşi şi iuţi că vântul, ce cuprind în zbor Pământul, flori, Măiastre, piţigoi, care-au fost şi pe la voi, Cosânzene, pricolici, zmei mai mari şi zmei mai mici, lighioane şi jivine ce-au trecut şi pe la tine şi tot felul de palate, bătute cu nestemate, şi pescari şi peştişori, şi căsuţe, şi feciori, şi-mpăraţi, şi prinţi şi zei, croitorasi sau derbedei, păcălici şi păcăliţi, lupi şi capre şi pitici, toţi şi toate se-adunau şi cu drag mă-nconjurau.

  • Unde-s? zic nedumerit. În ce lume-am nimerit?
  • Eşti în lumea de poveste, care-a fost dar nu mai este.
  • Cum de am ajuns aici? Printre zmei, prinţi şi pitici? Căci în avion eram, şi cu treburi eu zburam. Avionul ce-a păţit? El unde a nimerit? Călători şi stewardese, sunt şi ei tot în poveste?
  • Ce îţi pasă ce-au păţit? De trăiesc sau de-au murit?
  • Nu că spun, dar vreau să zic: eu de ce nu am murit? Care-i rostul meu aici?
  • Cineva într-o poveste spune că “găsim doar ceea ce căutăm cu toată inima”.
  • Şi eu ce-am găsit? O lume de poveste?
  • Poate o lume, poate nişte prieteni, poate viitorul.
  • Viitorul? Nu cred. Dacă n-am murit, înseamnă că munca mea îmi va face viitorul. Ştiu ce vreau să fac şi îmi place ceea ce fac.
  • Oare? Ştii prea bine că dacă intri în viaţă cu o idee neclară despre ceea ce vrei să faci în viitor, poţi fi sigur că nu va exista nici o întâmplare fericită care să aranjeze totul  în locul tău. Nimeni nu va găsi fericirea în locul tău. Dacă vrei să o ai, trebuie să munceşti pentru ea.
  • Da, da, da. Eu, poate ştiţi am munca mea.
  • Dar eşti fericit?
  • Atâta timp cât nu-mi lipseşte nimic important pentru viaţă, pot spune că sunt fericit.
  • Chiar aşa? Fericirea este dată doar de ceea ce mănânci sau de locul unde îţi pui capul pentru o noapte? Nu-i prea puţin?
  • Ce ştiţi voi ce-i aia fericire? Credeţi că-n viaţă este ca-n poveste?
  • De ce nu?
  • Pentru că poverstile-s poveşti, iar viaţă este viaţă.
  • Noi credem că viaţă copiază poveştile, căci dacă ar fi fost invers toate poveştile s-ar termină rău şi nici un om nu ar mai fi fericit.
  • Aşa credeţi voi. Nici măcar nu ştiţi că lumea voastră este pe cale de dispariţie, ca lumea dinozaurilor dintr-un film pe care l-am văzut.
  • Şi aceea nu-i tot o poveste?
  • Dar în câţiva ani, nici un copil, nici un om, nimeni nu-şi va mai aduce aminte de voi.
  • Asta dacă şi tu vei face ce fac ceilalţi, adică nimic.
  • Ce pot să fac? Să vorbesc? Să scriu? Cine m-ar mai citi? De ce m-ar asculta tocmai pe mine?
  • Este treaba lor ce fac ceilalţi oameni. Uită-te în jur! Uită-te la ele…..
  • Jur împrejur se strângeau forme, da forme ca un abur uşor, fără trup şi fără chip, numai nişte forme de abur care semănau cu oameni, cu animale, cu copaci, case, palate, păduri, cer, soare, dar toate erau numai abur uşor.
  • Ce-i cu ele? Cine sunt?
  • Sunt noi personaje care aşteaptă pe cineva care să le dea viaţă. Nu vrem ca lumea poveştilor să moară.
  • Asta-i bună. Şi m-aţi găsit pe mine?
  • De ce nu? Tu ne-ai iubit şi ne-ai respectat întotdeauna. Avem încredere în tine că o să faci treabă bună.
  • Nu se poate. De că n-aţi ales pe altcineva, sunt oameni cu experienţă, scriitori adevăraţi?
  • Poate, dar ei n-au timp de noi. Poate, nu poate, sigur, tu eşti cel mai bun pentru această misiune.
  • Misiune? Ca-n filmele cu Tom Cruise? Misiune imposibilă?
  • Râzi, tu, râzi, dar să ştii că ai fost ales dintre mulţi alţii.
  • Dar eu nu ştiu să fac o poveste. Ce nume pot pune eu personajelor?
  • De exemplu mie poţi să-mi spui….Făt-Frumos cel năzuros, zise o formă de fum care prinse a avea contur.
  • Iar mie poţi să-mi spui Ileana Cusurgeana…
  • Şi mie…Dragonul Babalaur….
  • Prinţul cel Frumos cu cămaşa pe dos…..
  • Croitorasul cel fricos….
  • Piticotii din poveste…..
  • Pitilungul barbă-n cioc cu mustaţă de un cot……
  • Va bateţi joc de mine? Astea-s nume?
  • Ai tu altele?
  • Păi să spunem…..Voinicul Amir şi frumoasa lui Saurea…..
  • Bun….
  • Adis cel vrăjit din ostrovul aurit….
  • Bun…
  • Făt – Frumos şi Ileana Cosânzeana….
  • Au mai fost şi în alte poveşti…
  • Aşa e, dar mie îmi plac….cum îmi place şi Aflatul…
  • Da, merge, chiar eu aş vrea să fiu acela, zise o umbră palidă ce se strecurase mai aproape
  • Ce spuneţi de Cineva?
  • Cum cineva…
  • Uite aşa.
  • Vezi că ai destule nume, pentru poveşti…
  • Dar nu ştiu ca să scriu, nu ştiu ce să le pun să facă, ce să zică…
  • Vei vedea că totul este foarte uşor. Trebuie numai să te gândeşti la un personaj, dar să te gândeşti cu temei pentru a-l scoate din lumea umbrelor şi pe urmă vei vedea că te ajută chiar el să scrii povestea….
  • Oare chiar aşa să fie?
  • De ce nu încerci…..
  • Va bateţi joc de mine?
  • Chiar crezi asta? întrebară câţiva care erau mai aproape de mine….

Am întors din nou privirea, şi de jur împrejur, umbrele începură să prindă tot mai mult contur. Parcă îmi era milă să le las din nou să moară, să le cuprindă lumea umbrelor. Şi unde nu văd că se face că o cărare printre umbrele mele şi se apropie, şontâc-şontâc, cine credeţi? Vine….calcă mai domol…mândru……un calculator.

  • Şi cu mine ce-ai de gând, zise din ecran clipind? Tastatură în poveste? Mouse deschizând ferestre? Hardul aşteptând flămând? Ei? Cu mine, ce-ai de gând?
  • Tu vei fi chiar pajul meu, mă vei ajuta la greu şi prin miile de byţi, vei păstra docuri cuminţi, chiar desene mititele cu personajele mele..….
  • Fie că săgeata vorbelor tale să meargă drept la ţintă, la inima copiilor, şi să ne ajuţi să pătrundem în sufletele şi-n amintirea lor.
  • Hoţomanilor, m-aţi prins în laţul vorbelor voastre.
  • Doar ţi-am spus de la început că ai fost ales…..
  • Dacă tot sunt printre voi, îmi aduc aminte că într-o poveste spune cam aşa: un meteorit lasă o sclipire de aur pe cerul nopţii dar plugul lasă brazdă bună de semănat în urmă lui. Aş vrea să fiu ca acel plug, să las o urmă, pentru ca lumea să ştie că am trecut pe aici.
  • Aşa să fie, strigau umbrele care aveau acum culoare şi se mişcau ca şi când ar fi fost vii. Avem în credere în tine. Cheamă-ne şi vom veni, strigă-ne şi vom răspunde. Vom fi alături de tine mereu.
  • La bine şi la greu.
  • Prieteni mereu.
  • ……….
  • Va rugăm să va puneţi centurile de siguranţă. În zece minute vom ateriza.

Vocea stewardesei plutea calmă printre fotoli şi printre aburii somnului ce se risipeau alene. Oare chiar am adormit? Totul nu a fost decât vis? Lumea aceea nu există? Îmi părea bine, dar totodată îmi părea rău. Sunt sigur că nu voi uita acea lume. Indiferent ce voi face şi pe unde mă vor purta paşii ştiu că n-am să-mi părăsesc noii prieteni. Şi mai ştiu că nu-mi rămâne dacât să mă gândesc la unul pentru ca o nouă poveste să se depene încet în minte, după care nu-mi rămâne decât să o aştern pe tastele calculatorului pentru a rămâne şi a fi citită şi de voi copii. Căci orice s-ar spune, un om care nu creşte odată cu lumea mirifică a poveştilor nu este om pe de-a-ntregul pentru că nu are nici trecut şi nici viitor. Pentru că poveştile nu fac altceva decât să poarte paşii stră-stră-stră-moşilor către visele stră-stră-stră-nepoţilor. Aşa a fost şi aşa va fi cât este omul pe pământ. Cel puţin aşa am înţeles eu. Dacă v-am plictisit, îmi cer iertare, dar poate că undeva, cândva, veţi trăi exact ceea ce am trăit şi eu în acel avion, vă veţi întâlni cu lumea minunată a poveştilor, cu personajele ei minunate şi poate veţi fi aleşi şi voi să ajutaţi poveştile să nu moară.

Ce poate fi mai frumos decât să umbli desculţ prin lumea minunată a poveştilor, să simţi roua copilăriei cum îţi alină arşiţa şi zbaterea maturităţii, liniştind şi alinând spaimele bătrâneţii? Poveştile stau cuminţi acolo unde le-aţi pus şi aşteaptă momentul când va pot sluji iar cu devotament. Dacă veţi avea răbdare să daţi foaie după foaie, veţi vedea că lumea poveştilor nu moare. Chiar dacă se mai odihneşte, prăfuită şi uitată, răsare ca o tufă de trandafiri îmbogăţind viaţă cu aroma şi miroazna ei nepreţuită. Va urez drum bun în această călătorie şi vă aştept la capătul drumului.

Explore posts in the same categories: ale mele

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: