Archive for the ‘coltul cu poezii’ category

fulguiri…

Ianuarie 18, 2014

sunt locuri şi sunt timpuri

 

ai tras giulgiul nopţii peste rotundul luminii

faţa ta s-a şters din colţul ferestrei

şi numai răsuflarea-ţi uşoară

mai lasă umbre pe opalul visului amorf

 

braţele tale sparg tăcerea secundei

şi cât de mult îmi doream s-o aud ticăind

să-i simt seva trecând prin iluzia

rădăcinilor însetate

 

poate că deşertul ucide viaţa

dar speranţa ştie să aştepte, germene-ngropat,

dansul ploii ce pătrunde ritmul

trezindu-mă la viaţă

 

degetele mele calcă apa

miraj impertinent trăgând năvodul îndoielilor

şi cred că nici soarele nu mai ştie

de ce te-am alungat din noapte

Anunțuri

fulguiri…

Octombrie 12, 2013

moartea ca o absenţă îndelungată

 

cuvintele lui sacadate, foc automat de mitralieră

spulberă învelişul solzos la adăpostul căruia vieţuiam cu inconştienţă

ura lasă urme urâte, nici moarte pe pâine nici viaţă liniştită

statusul e doar o fulguire grea cât tot cenuşiul cenuşii

prinsă-n cimentul unei ploi

nicicând trecute

 

cu moartea pre dune călcând

urme spulberate-n vaierul vânturilor rătăcitoare

deşertul vieţuirii nostre, sentimente măcinate-n piua zilelor faste

când trecerea are culoarea cerii şi gustul cenuşii

 

la masa lui am adus ofrandă toate cuvintele scrise

căci în ele eram eu. cel ce nu-nvăţase păcatul, eu cel ce nu ştiam ce-i minciuna

dar oamenii şi-au pierdut credinţa-n cuvânt şi scormonesc adânc în spatele cuvintelor

căutând izbăvirea minciunii

adevărul şi iubirea nu au nevoie de cuvinte

ele trăiesc fără poticniri, fără noi

fără cuvinte

 

ridică privirea, îndreaptă spatele, suge burta şi dă-i drumu

viaţa asta e o curva dar ce poţi face altceva

decât s-o urmezi până la ultima staţie…

 

 

ziua gurilor deschise

Septembrie 1, 2013

 

 

ce se întâmplă când un copac moare?

ce se întâmplă când natura suferă?

ce se întâmplă când un copil plânge?

nimic! s-a luat o decizie politica!

 

unde se duc oare munţii când mor?

au şi ei cimitirul lor cu sicrie de plumb şi la cap otrăvit sicomor?

li se-aprinde şi lor candelă-n asfinţit?

să nu uităm după ce i-am murit?

 

sparg ciocane trupul aspru, măcinând în ştirbe mori

clipa crasă muşcă-n carne căutând după comori

valuri de tăcere-amară plâng căci nimeni nu le-ascultă

viaţa fără conturi grase li se pare o insultă

 

să transformăm muntele-n muzeu, să-i acoperim ochii cu peturi de plastic,

să-i umplem gura cu otrăvuri şi potecile cu folii de plastic

să nu-l mai atingă ploaia lacrimilor noastre

să nu mai ştie ce-i urma de picior

să nu mai simtă aerul şi raza de soare

să-l umplem de solzi de plastic căci astfel nu moare

 

nu-ţi încleşta dinţii, fă loc şuvoiului să-şi afle drumul…şi cianurile vor arde totul

 

fulguiri…

August 19, 2013

cinema

 

“din clipa în care se naşte, omul este destul de bătrân ca să moară”

 

de fapt nimeni nu-şi ia bilet, fiecare-şi primeşte invitaţia

pentru că-n sală nu e decât un singur loc

spectatorul şi maşinistul

 

filmele nu sunt chiar filme ci mai mult o-nşiruire de fotograme

dar cum nimeni nu s-a mai întors să povestească

e clar că de cele mai multe ori proiectorul se strică sau maşinistul se ridică şi pleacă fără “the end”

cortina cade, spaţiile se contopesc, noaptea se-nvăluie-n blue moon

intrarea se pierde…

în depărtare

uitarea

ritmul ucide povestea

tot mai puţină lume caută semne

negativele nu mai au nevoie de lacrimi

zilele se estompează…

cu voie sau fără

 

sunt multe poveşti ce merită să fie cunoscute, premiate

aşa că lumea aşteaptă cuminte

să-i vină rândul

partea bună e că niciodată nu se-încurca bobinele

fulguiri…

Iulie 8, 2013

pot fi

 

lucrurile inutile sunt vizibile

pentru că celelalte îşi văd lungul nasului

şi îşi cunosc locul

 

cerul nu-şi numără norii pentru a-şi vedea preaplinul

şi nici norii nu-şi caută locul sau culoarea

ei se nasc şi mor, pete de culoare

rătăcitoare

 

copacul nu-şi numără frunzele şi nici rădăcinile

dar pământul simte fiecare fir ce se naşte

sfărâmându-i stabilitatea

şi e conştient că fără rădăcini

s-ar pierde pe sine

 

atâta timp cât capul meu sprijină cerul

fără a pretinde recunoştinţă

şi picioarele calcă pământul fără a plăti tribut

eu sunt.

 

lumea nu este nici mai bogată şi nici mai săracă

pentru că eu sunt

dar cine oare e dispus să-mi ia locul?

time to go

Iunie 30, 2013

Cand luna a-nvatat sa mearga si nu-ti mai bate in fereastra

Cand soarelui nu-i mai e frica in mare sa se oglindeasca

Cand ziua-si leapada lumina si-n cer cu stele se imbraca

E timpul sa pornesti la drum

 

Cand lumea-si doarme somnul osandita

La vesnica si tulbure iubire sparta

Cand soarta se imbraca in armura si isi flutura panasul

E timpul sa te ratacesti in tine

 

Cand iarba unduie in dansu-mperecherii

Si norii-si vad sfiosi de al lor drum

Cand ploaia spala ura si micimea lumii

E timpul sa iti vezi de drum

 

Cand totul te impinge de la spate

Si luntrea taie apele si le desparte

Sa pleci e doar o optiune

Cand drumu-n talpi ti se lipeste si uitarea doare

un vers in zbor usor

Iunie 30, 2013

“Florile grâului”, de Teodor Murăşanu

Florile grâului,

Florile grâului,

Cine vă are la marginea drumului?

Cine vă udă năpraznica oaste?

Cine vă creşte pe văi şi pe coaste?

*

Ce mâini v-au cioplit eleganţa din pai?

Cine vă pictează chipul bălai?

Cine vă apără de vânturi rele?

Cine vă coace spicele grele?

*

Că râd, sănătoase, câmpiile toate,

Simţindu-vă zguduitoarele gloate

Deasupra pământului,

În steliştea vântului,

Iar inima omului,

Umilită şi înfrântă,

Vă binecuvântă.

Sporită vă fie sămânţa mereu,

De ploaie, de soare, de pluguri, mereu!

Mai mult: de mâinile lui Dumnezeu!

*

http://www.trilulilu.ro/Gabriel1926/4e5c61a055e2e6

 

from: http://psihedelicul.wordpress.com/2010/09/09/florile-graului-de-teodor-murasanu/