Pocainta nu are finalMulte persoane rezuma pocainta la o parere de rau pentru pacatele savarsite. Reducerea pocaintei la un simplu regret pentru o viata neconforma cu vointa lui Dumnezeu nu este pocainta in sensul duhovnicesc pe care Biserica il ofera acestui cuvant. Termenul „pocainta” desemneaza moarte si viata in acelasi timp: moarte a deprinderilor pacatoase din trecut si viata primita in dar de la Dumnezeu. In omul care da dovada de pocainta, pacatul cedeaza harului, asa cum intunericul cedeaza luminii.
Pocainta nu este un set de remuscari pentru faptele din trecut, ci o nastere din nou. Asadar pocainta este ceva pozitiv, nu negativ. Pocainta te face sa privesti nu spre ceea ce n-ai reusit sa fii, ci spre ceea ce poti deveni prin Hristos.
A ramane doar cu imaginea omului cazut, inseamna a accepta o stare lipsita de bucurie si de inviere (moarte si ridicare din pacat). Iar cultivarea unei astfel de stari duce la deznadejde, caci omul se obisnuieste sa nu mai contemple pe Dumnezeu, ci pacatul; sa mediteze asupra caderilor in pacat si nu asupra ridicarii din el. Simplul regret pentru greselile trecutului nu este de ajuns pentru nasterea din nou a omului.
Constiinta pacatului, obsesia lui, este uneori din punct de vedere moral paralizanta si rezultatul este esecul persoanei, nu afirmarea ei, asa precum obsesia bolii nu vindeca, ci mai mult mistuie, spunea parintele Galeriu. Nu numai ce nu trebuie facut, ci si ceea ce trebuie sa facem; nu numai ce scoatem, ci si ceea ce punem la loc este important pentru cresterea in Hristos. Pocainta crestina este deodata moarte si inviere.
Termenul grecesc metanoia, prin care se reda notiunea de pocainta, inseamna trecere dincolo de pacat prin incetarea savarsirii lui si un nou inceput de viata. O preschimbare a mintii. Mintea se goleste de pacat, se purifica si se deschide spre a se umple de adevar, devenind din „vas de rusine, vas de cinste”, vas ales al lui Dumnezeu.
In concluzie, pocainta nu il opreste pe om din drumul spre asemanarea cu Dumnezeu ca sa contemple caderea in pacat, ci il naste tainic. Iar aceasta nastere duhovniceasca ii schimba centrul dorintei. Omul doreste altceva, ceva care il face placut inimii Domnului. Si pe masura ce face cele placute lui Dumnezeu, doreste si mai mult sa se pocaiasca. Si in acest fel pocainta nu se mai sfarseste.
Retineti, cu cat cineva se pocaieste mai mult, cu atat o doreste mai mult, caci pocainta nu are final.
Adrian Cocosila
articol preluat: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/pocainta-are-final-141150.html
Cosmacpan's Blog 
iulie 3, 2013 la 10:19 am
Nu stiu ce inseamna pentru tine „sange in instalatie”… dar daca asta face din tine un veritabil greco-catolic, atunci vai de credinta ta si vai de saraca biserica. In orice caz, presupunand ca tu ai suficient „sange in instalatie”, lasi impresia ca esti intr-o lipsa cronica de materie cenusie. Din doua motive: 1) in trei randuri nu ai fost in stare decat sa zbieri, sa fii vulgar si sa razi nevrotic ! ai tras „concluzii” ca la piata auto. 2) Prima ta intrebare e si cea care ar trebui sa-ti dea de gandit…daca obisnuiesti sa faci asa ceva. Banuiesc ca nu, din moment ce ai scris-o fara sa te intrebi si ce scrii. Fiindca pana acum noi nu am vorbit decat despre faptul ca ne vedem siliti sa ne indreptam incet incet catre romano-catolici, din cauza pompei si ultrabizantinizarii de care toata lumea stie si care, vede-se, nu produce nici un bine spiritual….eventual unii preoti se simt niste actori mai impliniti dar din pacate la fel de prost pregatiti. Daca lucrurile vor continua astfel, peste vreo zece ani vad BRU cu jumatate din bunicutele de azi (caz ferice), ai caror nepotei vor sta in banca romano-catolica, pentru simplul fapt ca acolo comuniunea cu episcopul/ preotul nu e un dictat, ci o traire asumata de ambele parti. Iar cei cu „sange in instalatii” probabil nu vor fi facut mari progrese nici intr-ale bunului simt, nici intr-ale capacitatii de comunicare… ca sa fiu mai explicit (in caz ca nu ai reusit sa ma intelegi): sa fiu numit „ipocrit” de un exemplar „homo doctus” ca tine, pentru mine e o magulire.
iulie 5, 2013 la 10:07 pm
Ia cazul lui Petru si Iuda. Si Iuda s-a aprins de pocainta, a fugit si a aruncat banii dobanditi pe sange. Iuda, spre deosebire de Petru, a recunoscut sangele lui Hristos ca fiind „nevinovat”, adica, practic, a infruntat hotararea iudeilor, a infruntat tot Templul care L-a condamnat pe Hristos la moarte.